Din (calen)dar

De vreo săptămână mă trezesc fredonând un cântec. Și asta de mai multe ori pe zi. Partea interesantă este că știu exact cum sună melodia, dar nu-mi aduc aminte decât două versuri, probabil din refren. Soarele meu/Ai răsărit pe strada mea, stingher… Și apoi continui (în gând, că ar fi jale mare dacă aș încerca să o fac cu voce tare) cu la, la, la. Până mă plictisesc. Astăzi fenomenul s-a repetat. Caut pe Google și dau de Mandinga. Ups! N-am nicio treabă cu Mandinga, nu se află printre preferințele mele muzicale. Și nici versurile citite de la cap la coadă nu au legătură cu vreo întâmplare din viața mea. Realizez, brusc, că însuși soarele este cel care mă face atât de muzicală. Soarele de toamnă, blând și cald (asta când nu se încăpățânează să stea ascuns după nori de ploaie) pe care l-am așteptat atât de mult. Pentru că eu iubesc toamna.

Arunc ochii spre calendar de parcă aș mai avea nevoie de încă o confirmare. E toamnă și septembrie îmi pare aproape trecut. În curând mă voi confrunta cu o avalanșă de aniversări. Așa a fost să fie. Toți cei dragi mie și-au făcut intrarea în viață în lunile din următoarea jumătate de an. Câte doi sau trei în fiecare lună.

Îmi plac aceste sărbători. Ignor ideea că s-a mai scurs un an din viața noastră și aleg să trăiesc bucuria de a ne aduna cu toții laolaltă. Căci poate ați remarcat și voi, se întâmplă să ne întâlnim tot mai rar dacă nu avem un motiv serios pentru asta. Îmi plac aceste sărbători, deci. Poate pentru că îmi place să fac daruri?

Daruri… Mă gândesc că acum mulți ani era mult mai ușor. Pare paradoxal? Nu exista abundența de produse de acum (până și banala hârtie de împachetat era păstrată cu grijă și folosită de cine știe câte ori), iar banii erau puțini. Însă îmi era mult mai simplu să aleg. Toți cei din jurul meu erau la început de drum și lista lor de dorințe era lungă și conținea lucruri simple. Cești de cafea, aplică în dormitor, o eșarfă albastră, un vas pentru aromoterapie. Și aș mai putea scrie. Vi se pare banal? Acum și mie. Atunci însă erau lucruri care ne umpleau sufletul de bucurie.

Anii au trecut și listele s-au schimbat. Fiecare si-a făcut un rost, iar visurile se îndreaptă acum spre excursii exotice sau gadgeturi de ultimă generație. Ar fi frumos să-mi stea în putere asemenea cadouri pentru femei, dar…

Încerc să mă orientez spre lucruri pe măsura bugetului și îmi doresc ca ele să aducă bucurie, să fie surprize plăcute și să aibă o semnificație pentru cel care le primește. Și este atât de greu… Iau magazinele la rând, uneori fără să am măcar ideea, și mi se pare că nimic nu este potrivit, că toate lucrurile sunt la fel și că nimic nu-mi este pe plac. Și consum timp. Atât de prețios pentru mine.

Anul acesta voi schimba tactica și-mi voi cruța atât nervii cât și picioarele. Dacă jumătatea mea mai cheltuitoare bună își comandă de pe internet (de câțiva ani buni) tot felul de lucruri (de la unele aduse cu camionul, până la altele care sosesc într-un plic) de ce nu aș face și eu asta? Căci, dacă stau să mă gândesc bine, e mai comod să stau în fața calculatorului și să bântui din magazin în magazin în căutarea acelui ceva care să provoace uimire și zâmbete.

Probabil că este suficient să îl întreb pe Google și el mă va trimite în destul de multe locuri de unde să aleg. Până una alta există un loc spre care mă mai duc din când în când. A rămas în Bookmarks de când, prin primăvară, am cochetat cu ideea de a mă înscrie la un concurs. Cel pentru o geantă  Anuschka. Mi-am scris de vreo câteva ori în minte povestea, dar am ezitat să îi dau o formă finală. De ce? Parcă eu mai știu… Regretele sunt tardive, dar tot m-am ales cu ceva din vizita pe acel site. Mi-a picat cu tronc o cutie de bijuterii care i s-ar potrivi Ancăi.  În primul rând pentru că este roșie (și ea și-a făcut din culoarea asta aproape un brand) și bineînțeles pentru că astfel și-ar putea pune ordine în noianul de podoabe (nu din metale prețioase, e adevărat, dar toate foarte frumoase).

O să-mi spuneți că Anca îmi citește blogul și că mi-am desconspirat intenția. Și că un cadou este cu atât mai prețios cu cât este mai neașteptat. Așa este. Numai că atunci când vine vorba de copilul meu, treaba asta cu surpriza îmi iese numai parțial. Fie nu sunt în stare să-mi țin gura, fie nu rezist avalanșei de întrebări pe care mi le pune (conștientă fiind că urmează să primească ceva în dar). Cum să reziști la 50 de întrebări pe minut? E mare, e mic, e verde, e dulce, e de îmbrăcat? Așa că nu mă certați. Pentru că la fel de mult cum îmi place să fac daruri, îmi place sa caut idei de cadouri , idei care să aducă clipa aceea de uimire, cu ochi rotunzi și mari și fără putință de a mai rosti ceva.  Deci surpriza va fi prezentă și ea.

În primul rând nu știe când va primi cutia. Să fie de Crăciun sau de ziua ei?  Și mai apoi… nu se cade să dăruiești o cutie goală și gândul meu a zburat deja spre un obiect mic pe care să îl adăpostesc într-unul dintre sertarele acoperite de catifea moale și delicată. Categoric nu o bijuterie. Și nici un telefon de ultimă generație sau cheia de la o nouă mașină. Ai auzit Anca?

Dar până atunci mai este. Așa că mai fredonez un pic obsesiva melodie, oprindu-mă tot doar la primele două versuri din refren, și-i fac cu ochiul soarelui meu de toamnă și gândului că în curând oameni dragi mie îmi vor dărui zâmbete. Pentru că atunci când un cadou vine din suflet, cel care îl primește știe că are un loc în inima celui care i l-a dăruit.