O zi obișnuită de vineri. Autobuzul de 8 (colegul meu de navetă se bucură încă de vacanță), cafeaua de dimineață de la birou (mulțumesc Cristina), lucru lejer până la orele prînzului, apoi, ca de obicei în ultima zi lucrătoare a săptămânii totul scapă de sub control. De ce oare toată lumea își aduce aminte, vineri la ora 14, că are o problemă importantă de rezolvat și că problema cu pricina nu suportă amânare până luni? Neobișnuită doar hotărârea pe care am luat-o acum trei ore. Fac o excepție  și astăzi nu mai lucrez nimic. Îmi permit o seară de (aproape) lene fără să mă simt vinovată de timpul pierdut. În primul rând pentru că am nevoie de odihnă (mă aflu în fața celui mai greu weekend din acest an) și în al doilea pentru că, luni, computerul meu mult iubit sosește acasă după o lungă absență. Cu un look nou și ușor întinerit, dar în deplinătatea facultăților sale mintale. Asta înseamnă că eficiența mea se va îmbunătății simțitor, ca să nu mai vorbesc despre starea mea de spirit care va fi alta. Deci îmi permit o seară de lene.

O zi obișnuită de vineri în care mi-am văzut de drumul meu. Drumul meu… cât de des folosesc această metaforă pentru a vorbi despre trecerea mea prin întâmplările vieții! Și cât de des este folosită și de alții…

Drumul meu… și un gând, la început fugar, m-a făcut să mă întreb ce-ar fi dacă aș duce metafora într-o altă zonă. Spre mijloacele de locomoție pe care le folosim ca să îl străbatem. Și m-am hotărât să încerc un exercițiu de imaginație.

Pasul.  Poate că este o greșeală să îl încadrez în rândul mijloacelor de transport, dar cum este vorba despre un joc și cum drumul acesta al vieții îl străbatem în cea mai mare parte la pas, îmi permit să o fac. Primul (pas) nu înseamnă și începutul drumului. Este doar momentul în care simțim pămâmtul sub picioare (cândva este posibil să îl simțim chiar la picioarele noastre) și când, mai întâi șovăitor, încercăm să ne descoperim calea. La pas… Oricâte mijloace de transport vom folosi pentru a străbate drumul, din când în când ne vom opri din iureșul în care ne-am aruncat și vom porni la pas. Pentru a admira un răsărit, pentru un cuvânt păstrat pentru prieteni, pentru o gură de aer proaspăt sau pur și simplu pentru a fi doar noi și gândurile noastre. Sau poate pentru a face strategii și a alege cea mai convenabilă rută?

Vine o vreme în viața fiecăruia cînd aleargăm cu disperare să prindem un tren, un tramvai sau un autobuz. Mereu cu senzația că este ultimul. Cât popor călătorește în ele! Și cât de sigură și lipsită de griji pare călătoria împreună și în aceeasi direcție cu alții. Doar pare. Cumva se instalează, uneori, disconfortul. Prea cald, prea mult zgomot, prea multe mirosuri. Și coborâm fără părere de rău la prima stație. Asta dacă nu, lipsiți de răbdare, sărim din mers. Sau suntem „debarcați” de alții.

A sosit timpul pentru autoturismul proprietate personală. Îl alegem după configurația pe care, ni se pare, o are calea. Puternic ca să ne ajute la urcușuri și depășiri riscante,  frumos ca să fim admirați, economic ca să reușim să ducem o viață cumpătată, încăpător (sau nu?) în funcție de cei pe care îi vrem alături de noi. Devenim atenți la cei pe care îi poftim pe scaunul din dreapta sau pe bancheta din spate. Mai luam pe câte cineva la ocazie, dar altfel suntem destul de selectivi. Și parcurgem drumul din ce în ce mai repede. Străzi, străduțe, autostrăzi, drumuri accidentate. Kilometru după kilometru, nimic nu pare să ne stea în cale. Până când… ni se pare că vrem și mai repede. Mai sus, mai comod, mai bine. Și ne dorim aripi ca să putem să zburăm.

Ne mulțumim cu un avion. Că ne îmbarcăm la clasa bussiness sau doar pentru un zbor low cost, aproape că nici nu are importanță.  Ni se pare un drept câștigat privilegiul de a ne îmbăta cu aerul tare al înălțimilor. Ne urmăm drumul într-o plutire care uneori îl face să se piardă în zare. Zburăm. Ni se pare că avem propriile noastre aripi și că nicio pasăre nu zboară prea sus când le folosește pe cele care îi aparțin. Atenție, pericolul de prăbușire există. Dar în egală măsură și șansa de a ajunge, undeva, foarte sus.

Am uitat ceva? Cu siguranță, da! Caleașca trasă de cai pentru întâlnirile romantice, bicicleta pentru momentele când drumul devine o alee umbrită și plină de mister, vaporul pentru călătoriile lungi și obositoare. Poate o mașină de epocă sau o rablă?

La capătul drumului ar trebui să fim întâmpinați de bătrânețe. Nu se întâmplă mereu așa, din păcate, dar pentru cazul în care eu voi ajunge pe porțiunea aceea de drum, mă întreb, foarte serios acum, ce mijloc de locomoție mi-ar fi cel mai potrivit pe calea aceea? Le-am experimentat pe toate câte au fost amintite mai sus. Dar atunci?

Săptămâna aceasta duzina de cuvinte a fost aleasă de Scorpio. Textele celor care s-au jucat cu ea sunt găzduite, ca de obicei, în tabelul lui psi.

Astăzi, la 16.30 fix, când mă pregăteam să plec de la birou (fără să fiu prea sigură că vreau să fac asta) am aflat și eu că vine (iar) apocalipsa. De la Adelina. Am rugat-o repede pe Anca să-mi confirme ziua exactă când este planificată și nu am stat să analizez prea mult fenomenul. Pentru că afară tocmai părea că vine potopul. De aici și ezitarea de a-mi părăsi locul de muncă, nu din cauză de hărnicie subită, cum poate v-ați imaginat.

O vreme, preocupată de lucruri mult mai importante (împrumutat umbrelă și făcut planuri de evitat băltoacele care deveniseră de-a dreptul ape curgătoare cu debit în creștere), am uitat de sumbra profeție. Dar o dată ajunsă în autobuz, la adăpost de stihiile naturii, după ce am ascultat cea mai halucinantă conversație din această vară, una în care mai mulți călători îl rugau pe șofer să oprească clima și să dea, dacă se poate, puțină căldură, m-am adâncit în gânduri.

Mi-am amintit că, în copilărie, una dintre obsesiile mele a fost anul 2000.  Auzisem, nu știu de unde, că este anul în care lumea se va sfârși. Seri la rând îmi socoteam în minte câți ani o să am atunci și mă cuprindea teama. Inima îmi bătea mai tare, încercam să îmi imaginez cam cum ar veni sfârșitul ăla și mă linișteam oarecum doar când îmi aduceam aminte că evenimentul va avea loc într-un viitor îndepărat (așa percepeam eu timpul atunci). Dar obsesia revenea. Nimeni nu mi-a alungat vreodată temerile. Poate pentru că nici eu nu am cerut lămuriri și nu le-am mărturisit vreodată cuiva. Ba mai mult, la un moment dat, nu-mi mai amintesc prin ce an să fi fost, s-a mai zvonit un sfârșit. Era ceva legat de trei sărbători care picau în aceeasi duminică, era una de primăvară asta îmi amintesc, și un vânticel parcă iscat din senin la orele amiezii m-a făcut să tremur puțin. Copil.

Trecerea anilor a risipit teama. Ba mai mult, bonus, mi-a adus un scepticism accentuat. Nu cred în profeții, vrăjitorii, ghicit, horoscoape, premoniții, chestii paranormale. E cam aiurea alăturarea acestor elemente, știu. Dar nu numai maturitatea (însoțită, se presupune, de mai multă înțelepciune) mă face să nu cred în aceste lucruri. Un rol important îl are și avalanșa de pricepuți în aceste domenii. Sunt scoși de la naftalină tot mai mulți prooroci și apar o grămadă de contemporani înzestrați cu daruri care mai de care mai spectaculoase. Scopul, clar, este unul comercial. În anumite zone ale societății și în anumite conjuncturi chestiunile acestea se vând bine.

Revenind la ziua de mâine, nu am putut să nu mă gândesc că apocalipsa asta pică într-o zi chiar nepotrivită. Va fi puțin exploatată din punct de vedere mediatic, umbrită de alte evenimente care ocupă deja prime time-ul televiziunilor. Este mai ușor, nu, să tragi foloase din certitudinea morții a doi oameni (regele țiganilor și mai nou mama Monicăi Gabor) decât din dispariția ipotetică a populației întregii planete.

Probail articolul meu nu este unul original. Mulți oameni vor fi scris pe tema asta. Și nici unul foarte elaborat, implicațiile unor astfel de fenomene fiind foarte complexe. Dar s-a întâmplat să îmi amintesc astăzi niște trăiri și senzații din copilăria mea. Și să mă întreb dacă un copil din ziua de astăzi, spectator întâmplător sau nu la tot felul de prevestiri sumbre, le percepe ca pe o amenințare. Dacă îl înspăimântă ce aude la televizor și dacă somnul lui este tulburat de imaginile apocaliptice descrise din dorința de a aduce unora mai mulți bani în buzunar.

Duminică de lene. După ziua de ieri care a reușit să mă lase fără orice urmă de energie (datorită căldurii pe care am fost nevoită să o suport în fiecare secundă), astăzi mi-am permis să funcționez cu motoarele la minim. Să iau lucrurile așa cum vin și atunci când vin, să nu-mi propun să fac nimic, să nu ies din casă, să dorm, să mănânc înghețată în loc de masa de prânz și prânzul în loc de cină, să vorbesc vrute și nevrute la telefon, fără să am senzația că pierd timp, să trăiesc într-un dolce far niente. Și mi-a reușit. Iar la ora la care scriu, una la care alții se pregătesc de culcare istoviți după o zi plină, eu sunt energică, cu bateriile încărcate și gata pentru încă o săptămână de foc.

În scurtele răstimpuri ale zilei în care m-am simțit în stare să citesc și să pricep ce scrie am bântuit pe bloguri. Miroase peste tot a vacanță. Chiar și acolo unde nu se pomenește de ea. Cu toate astea oamenii scriu, comentează și lucruri de tot felul se întâmplă. Uimindu-mă sau punându-mă pe gânduri.

Într-o gară, din păcate, nu va mai opri niciun tren, tensiunea sau tensiunile au devenit punct de plecare pentru un lucru care va fi frumos (cel puțin așa cred eu), ZeList mă propulsează 88 de poziții, în condițiile în care am scris rar și lipsit de substanță, poate ca să îmi demonstreze că cei care nu au încredere în obiectivitatea lui au dreptate, Google mă iubește tot mai mult, numărul de cititori sosiți la mine pe blog datorită lui este tot mai mare, iar căutările ciudate s-au înmulțit și ele. S-au înmulțit și mesajele de tip spam. Toate promovând același Xanax. Poate pentru că traversez o perioadă foarte stresantă și agitată? Încă nu am clacat. Cât despre somn… simpla vedere a patului este un sedativ suficient.

Cu sau fără mine lucrurile merg înainte. În Clubul condeielor parfumate s-a simțit miros de gosodină, iar la psi oamenii s-au grăbit să înscrie în tabel povești urzite din cuvinte inventate. Cuvintele mele nu au fost acasă. Gospodina din mine nu este în vârf de formă în perioada asta, iar inspirația este plecată cu sorcova. Cu toate aceste minusuri cineva m-a nominalizat pe blogul Simonei Tache ca răspuns la un articol despre Bloggeri mici care scriu bine. Nu știu cine este persoana, dar îi mulțumesc.

Și totuși… Mi-a fost dor să scriu. Pentru că, dincolo de iureșul în care am fost prinsă și deadline-urile pe care mă străduiesc să le respect, este o perioadă în care mă hrănesc cu emoții. Ale altora devenite, prin nu știu ce alchimie ciudată, ale mele.  Și pentru că, după cea am scris articolul despre aniversarea căsătoriei mele, îmi stăruie în minte o expresie pe care au folosit-o în comentariile lor câțiva dintre cititori.

Oameni frumoși… aceasta este expresia pe care o macin în moara gândurilor mele ori de câte ori am un moment de respiro.

Adresată mie și soțului meu, am primit-o cu o oarecare stinghereală. Niciodată nu am fost etaloane de frumusețe fizică. Ca să nu mai vorbim despre faptul că anii au adăugat riduri și kilograme. Nu și fire albe, din fericire, în cazul meu.

Oameni frumoși… cu siguranță cuvintele acestea nu se refereau la imaginile care se răsfrâng în oglindă. Și m-am întrebat, oare cum se oglindesc cei din jurul meu în ochii mei?

Există câteva clipe, cele ale unei prime întâlniri cu o persoană necunoscută, când mintea mea analizează ceea ce simțul văzului îi transmite. Talie, înălțime, asimetrii, culoarea ochilor, forma buzelor. Apoi, pe măsură ce interacționez cu cineva, acestea devin doar amănunte. Se estompează sau se amplifică în funcție de împrejurări. Uneori frumusețea (așa cum este ea, o convenție) își pierde din strălucire, alteori defectele (convenții și ele) dispar. Și văd doar omul, cel dinăuntrul învelișului său mereu schimbător.

Vă spuneam la începutul articolului că ziua de ieri a fost pentru mine una foarte solicitantă. Fără să greșesc a fost cel mai greu eveniment la care am participat în acest an. Foarte lung, început cu un drum în alt județ, desfășurat într-o căldură năucitoare care ne-a provocat tuturor disconfort și care ne-a sleit de puteri. Și totuși am reușit să gestionez cu bine toate momentele și să fac lucrurile așa cum mi-am dorit. Iar asta s-a întâmplat și pentru că am fost înconjurată de oameni frumoși. Începând cu principalii protagoniști (miri, nași, famiiliile lor). Și nu au fost ei singurii. S-a întâmplat să reîntâlnesc un cuplu (alături de care am fost anul trecut în cea mai importanta zi din viața lor) și un fost coleg al Ancăi (pe care îl știam un puști și care este domnul doctor de acum). Cu toții mi-au dat energia de care am avut nevoie mai mult ca oricând. Fiecare dintre ei mi-a dăruit din emoțiile proprii. Oameni frumoși care au făcut greul mai ușor.

Vouă vi se întâmplă ca cei din jurul vostru să vă fie sursă de emoție și energie?

Astăzi mi-am sunat mama. Nimic neobișnuit. Poate doar întrebarea pe care i-am pus-o și la care vroiam neapărat un răspuns. Cum mi-a ales numele? De ce nu am întrebat până acum, nu știu (sau poate că am întrebat și am uitat ce mi-a spus?). Ce m-a apucat tocmai acum să am asemenea neliniști? Să nu vă gîndiți că sunt de vină evenimentele recente. M-au afectat, dar nu întratât încât să îmi ia mințile. Responsabil este Dan, de la Gară pentru doi. Da, chiar el și articolul lui de acum câteva zile, cel în care scria despre nume. Evident, nu o să reiau cele citite acolo. Și nici poveștile dintr-un articol mai vechi, de-al meu, care avea o temă asemănătoare.

Citind articolul pe care tocmai l-am “incriminat” și după o scurtă discuție cu autorul (referitoare la faptul că familia folosește unul dintre prenumele mele, iar cei din afara ei pe celălalt), m-am întrebat de ce ai mei m-au botezat așa și nu altfel. Adi-Sonia (nu este nici un secret, cei mai mulți îmi cunoașteți contul de pe Facebook). Totdeauna mi-am imaginat că prima alegere este doar una neinspirată. Cea de a folosi un diminutiv unisex, că altfel nu știu cum să îl numesc. Pentru cel de-al doilea nume, am sperat tot timpul, și nu mă întrebați de ce, o legătură cu celebra patinatoare Sonja Henie. Mulți părinți și-au botezat copii cu nume sonore ale vremurilor în care i-au adus pe lume. Realitatea, aflată astăzi, este mult mai puțin atinsă de aripa gloriei. Tatăl meu a căutat inspirație în registrul de stare civilă. A găsit o Adi Sidonia. Numele ei a fost transformat în cel pe care îl port eu acum. Mamei nu i-a plăcut Sidonia.

Cu toate că povestea pe care am primit-o drept răspuns este una banală, am încercat să îmi amintesc ce personalități (sau personaje) poartă numele Sonia (că pe celălat mă îndoiesc că îl are cineva celebru).

Păi… Regina Norvegiei, trei eroine ale unor romane din literature rusă (una din Crimă și pedeapsă, celelalte două din Unchiul Vania și Război și pace), o personalitate politică din India, o atletă irlandeză, un personaj dintr-un joc video (Mortal Kombat). Cu siguranță mai sunt și alte exemple, dar eu mă opresc aici. Recunoscând că mă onorează compania.

V-ați gândit vreodată care sunt personalitățile sau personajele care poartă același nume cu voi?

Obișnuința este a doua natură. Nu știu unde am auzit vorble astea, dar analizând un pic felul în care ne comportăm îmi dau seama cât adevăr adună în ele.

Ne ducem viața printre oameni și lucruri și dezvoltăm atașamentente pentru fiecare categorie în parte. În feluri diferite, e adevărat, dar ne condiționăm binele de interacțiunea cu ceilalți și în egală măsură de confortul dobândit prin lucrurile de care ne-am înconjurat. Ne spunem că doar prima categorie este cu adevătat împortantă. Cu toate astea ne îndreptăm dragostea și către  bunurile materiale.

Ne atășam de obiecte. Le colecționăm, le punem nume, le dăm valoare sentimentală, ne dedicăm o parte din existență scopului de a le obține, devemin dependenți de ele. Le dăm suflet. Nu mai sunt doar simple aglomerări de materie fără viață. Și cumva, printr-un fel de inversiune tulburătoare, deși încă suntem stăpânii lor absoluți, constatăm că de fapt ele au ajuns să ne posede. Poșeta noastră, cea cu exact câte buzunare trebuie, fotoliul nostru, cel numai bun pentru lectură, mașina, poate nu ultimul model din parcare, dar cea mai frumoasă de acolo, pentru că ea ne duce acolo unde mai înainte doar gândul ne-a purtat, computerul și tastatura care a devenit o extensie a degetelor neobosite… Și lista ar putea continua. Încet, încet, câte un lucru, mai mare sau mai mic, pune stăpânire pe sufletul nostru. Și se naște un fel de laț, aurit deci orbitor prin strălucirea sa, care se tot strânge.

Nimic nu are viață veșnică. Nici măcar materia lipsită de viață. Iar când lucrurile se strică, starea noastră de bine și confort se evaporă. Uneori este vorba de banii pe care i-am investit în ele, de cele mai multe ori însă doar obișnuința de a le avea așa cum le știm și acolo unde le știm este cea care ne destabilizează. Și ai senzația că o dată scos din mediul tău atât de familiar, nimic nu mai seamănă cu ce a afost înainte. Și nimic nu te mai ajută să reclădeși “normalitatea” de tine inventată. Nici măcar cuvintele celorlalți.

Cu multă vreme în urmă am trecut printr-un accident de circulație. O mașină a ajuns la fier vechi (atât a fost de distrusă), iar eu, pentru că noi, toți cei trei pasageri am supraviețuit miraculos și doar cu zgîrîieturi minore, am crezut că mi-am învățat bine lecția. Niciun lucru de pe lumea asta nu merită atâta atașament. Altele sunt cu adevărat importante.

Am crezut doar. Evenimentele recente mi-au demonstrat că încă nu am ajuns la starea aceea de echilibru care să mă facă să accept din prima că un obiect, oricât de indispensabil ar fi, este doar un obiect. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu asta. Dar s-a întâmplat. Poate pentru că Loredana și Hapi m-au purtat în lumea copilăriei, unde lucrurile sunt simple, “tragediile” trecătoare, iar obiectele, indiferent de valoarea lor,  doar pentru joacă. Vă mulțumesc doamnelor.

Voi vă atașați de obiecte? Cum treceți peste pierderea lor?

Sursa foto.

Acest articol participă la jocul celor 12 cuvinte. Celelalte povești sunt frumos aliniat în tabelul lui psi.

Am tot citit, în ultima vreme, exemple de căutări care aduc vizitatori pe bloguri. Astăzi a fost rândul meu să fac ochii mari, constatând că, cineva, a ajuns la mine folosind niște cuvinte stranii. Am in cap numai ganduri negre si frici.  Am încheiat citatul. Ar fi de râs dacă nu s-ar insinua o urmă de îngrijorare. Cum adică să ajungă cineva la optimista de serviciu pe blog (că așa mă bat eu cu pumnii în piept că sunt) căutând niște lucruri atât de sumbre? În fine. Nu vreau să vă povestesc despre căutări mai mult sau mai puțin amuzante (de care nu duc lipsă nici eu) și nici nu vreau să încep (iar) cu un lung șir de întrebări. Căci dacă stau să mă uit în urmă și să-mi judec articolele, cred că ele (întrebările) sunt motivul pentru care Google mă consideră în pragul depresiei și îmi trimite și întăriri.

Astăzi îmi declar blogul liber de întrebări. De întrebări grele, mai exact. Căci s-ar putea ca un pui mic și nevinovat de interogație să apară de pe undeva.

Ce vă propun prin acest articol?

Păi… să lăsăm pentru câteva clipe modestia la o parte. Și să scoatem la lumină, fără să ne temem că cineva ne-ar putea acuza că ne lăudăm, un lucru care ne face să fim mândri de noi. Căci fiecare are, cu siguranță, un talent dăruit de la natură, o abilitate pe care nu oricine o are sau o trăsătură care îl scoate în evidență în fața celorlalți. Poate cântați frumos, poate vă pricepeți la quilling, poate sunteți un bun orator, poate faceți cea mai grozavă tocăniță de pui. Poate… Variantele de răspuns cred că sunt nenumărate. Se încumetă cineva să spargă gheața?

O necesară explicație. Ideea nu este chiar una originală. În vizită pe la Chinezu, care vrea zece bloggerițe pe care să le pună în blogroll, am parcurs cele peste 150 de comentarii venite ca răspuns la dorința lui. Ce am constatat? Că doar puține persoane au avut curajul să se autopropună. Știu, modestia este bună, iar eu o apreciez de fiecare dată când o întâlnesc. Dar poate că, uneori, fără să trecem în cealaltă extremă, ar fi bine să uzăm de ea mai puțin.

Acestea fiind zise, să revenim la oile calitățile noastre. Împărțiți cu mine, și cu ceilalți cititori, un lucru demn de toată lauda despre voi?

Se spune că drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă. Sau cel puțin așa zice o axiomă a geometriei plane. O să risc să nu fiu de acord cu un enunț despre care se presupune că este liber de contrazicere. Dacă unul dintre cel două puncte sunt eu, iar celălalt o plăcere vinovată, distanța cea mai scurtă dintre ele s-ar putea să nu fie chiar calea cea dreaptă, ci un drum cu meandre și denivelări.

Plăcere vinovată? Mă gândesc cum să definesc această alăturare de cuvinte. Și cum nu găsesc nicio exprimare destul de inteligentă, o să apelez la una din legile lui Murphy. Zice el, printre multe altele, că “ce e bun în viață este fie ilegal, fie imoral, fie că îngrașă “. Enunțul este un pic exagerat, dacă îl raportez la nevoia mea de a găsi o definiție, dar mi se pare că include în conținutul lui și ceea ce vroiam să vă explic eu. În plus, îmi place foarte, foarte mult.

De ce am spus că parcursul spre anumite plăceri este ușor ocolitor? Pentru că ne imaginăm că urmează să facem un lucru inferior standardelor autoimpuse și că vom intra în conflict cu așteptările pe care le avem de la propria noastră persoană, dar mai ales cu cele pe care le au alții de la noi. Pentru că ne simțim stânjeniți când ne bucurăm de anumite lucruri sau pentru că suntem conștienți că nu ne fac bine decât pe moment și nu ne aduc niciun folos pe termen lung. Pentru că încercăm să le amânăm. De cele mai multe ori fără succes.

Dar gata cu atâta teorie. O să fac câteva dezvăluiri despre plăcerile mele vinovate. Și sper ca acest articol să nu rămână un monolog. Mi-ar plăcea să fie o scânteie care să vă îndemne să le scoateți la lumină și pe ale voastre.

- Îmi plac serialele. Nimic neobișnuit dacă le-aș viziona ca omul, atunci când apare câte un episod. Dar până să ajung la această performanță, se întâmplă că, deja, două sau trei sezoane deja s-au încheiat. Pentru a ajunge la zi le văd la foc automat. Promițându-mi că mă uit doar la două sau trei episoade într-o seară. Și trezindu-mă că este aproape dimineață pentru că am mai văzut încă unul și încă unul…

- Îmi plac sucurile carbogazoase și de culoare neagră. Știu că nu este sănătos, dar spere rușinea mea nu pot să beau niciunul care nu are acid.

- Îmi place să dorm dimineața. N-am fost niciodată o matinală. Întotdeauna aș mai dori o jumătate de oră de somn. Nu știu dacă acest “apetit” pentru somnul de la primele ore ale zilei s-a transmis în familia mea de-a lungul mai multor generații, știu însă că  a fost preluat de copilul meu. Și perfecționat. Îmi amintesc despre primele mele zile de om al muncii. Navetistă, autobuz la ora șase, jumătate de oră de mers pe jos până la autogară. Mă trezeam și plângeam puțin în fiecare dimineață. Îmi blestemam soarta și îmi spuneam că niciodată nu mă voi obișnui cu acest calvar.

- Îmi plac filmele care au ca subiect Crăciunul. Le vizionez cu plăcere în orice anotimp. Și dramele romantice. Uneori încărcătura lor emoțională mă copleșește. Și plâng.

- Îmi place să pierd vremea în spațiul virtual. Se întâmplă să uit de mine și să mă las purtată din link în link. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să casc puțin gura peste postările de pe Facebook.

- Îmi place să mănânc ou, direct din tigaia în care l-am prăjit. Fără tacâmuri. Bunica numea asta “să întingi în tigaie”. Ați auzit vreodată expresia? Prezentul meu este străin de ea, în zona în care locuiesc nu se folosește. Obiceiul însă nu l-am uitat și uneori fac lucrul ăsta. Deși nu sună prea elegant.

- Îmi place mămăliga. Pe care nu prea știu să o prepar așa cum mi-aș dori. Amestecul auriu care arată, atunci când începe să clocotească, ca un vulcan gata să erupă, îmi cam dă bătăi de cap. Dar rezultatul îmi place de mor. Mai ales rece. Și cu atât mai bun dacă este și prăjit. Poate nu este o plăcere atât de barbară dacă mă gândesc că, la Jesolo, într-un restaurant destul de fițos, lângă fructe de mare prăjite am primit o felie de mămăligă friptă pe grătar. Și că în zona Veneției, în orice supermarket, găsești un raft întreg cu acest produs, porționat în cuburi și vidat.

- Îmi place pop cornul. Acela pe care îl faci la microunde. Nu are același gust ca porumbul înflorit pe care  îl făcea bunica și probabil că este plin de E-uri. Prefer să nu citesc ce scrie pe ambalaj și să îmi fac câte o porție ori de câte ori am chef.

- Îmi plac duminicile pe care le-am botezat “de lene”. Dorm, citesc, mă uit la filme, amân spălatul vaselor, nu ies din casă și alung orice gând care îmi spune că “mâine e luni”. Trăiesc o zi în afara timpului.

Fără să fi epuizat lista plăcerilor mele vinovate, o să mă opresc aici. Oare acestea se adaptează vremurilor? Probabil că da, de vreme ce pe unele le-am bifat la un moment dat și apoi le-am uitat. Dacă promiteți să nu aruncați cu pietre, o să vă spun și câteva care au devenit istorie. Fără a fi o listă cronologică, vă mărturisesc că: am frecventat Cenaclul Flacăra, am fost pe un stadion ca să îl văd pe Petre Roman, am citit Sandra Brown, am urmărit vreo trei telenovele și de câteva ori am mâncat mici în piață (care pe cuvântul meu că sunt cei mai buni).

Concluzia? De gustibus non est disputandum. La fel despre plăceri. Vinovate sau nu.
Voi aveți astfel de obiceiuri? Vă simțiți vinovați pentru anumite preferințe de moment, poate stupide sau nesănătoase, dar care pentru câteva clipe vă fac fericiți?

Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date.  Gazda jocului este psi. La ea veți găsi și alte încercări. 

Ieri, un cititor a comentat la un articol mai vechi atrăgându-mi atenția că “Tot comentati pe aici despre fericire… voi fetele si femeile… cand de fapt 99 % dintre voi sunt responsabile pentru stresul si nefericirea barbatilor… “ (am citat).
Aș fi dat uitării acest episod (mai ales că omul comentează pe multe bloguri din poziția lui Gică Contra), dar ceva mai târziu unul dintre prietenii virtuali de pe Facebook recomanda un articol al cărui titlu m-a îndemnat să-l citesc.  Aparent nu au legătură cele două, dar cum eu sunt adesea maestră la făcut legături ciudate, imediat am găsit una.
Deocamdată vă invit să citiți si voi:
10 sfaturi pentru femeile singure (dar care evident vor să își găsească o jumătate, publicate în 1938 în revista americană Photo Parade Magazine)
1. Pentru a-ți aranja ținuta folosește budoarul. Fii gata de plecare atunci când partenerul tău sosește. Nu-l face să aștepte și întâmpină-l cu un zâmbet!
2. Nu sta în poziții nepotrivite și, în niciun chip, nu te arăta plictisită, chiar dacă ești. Încearcă să pari atentă și dacă trebuie să mesteci gumă de mestecat (ceea ce nu este recomandabil), ai grijă să o faci silențios, cu gura închisă.
3. Nu folosi oglinda autoturismului pentru a-ți reîmprospăta machiajul. Bărbații au nevoie de ea atunci când conduc și îi deranjează foarte tare să tot trebuiască să-i aranjeze poziția pentru a vedea ce este spatele mașinii.
4. Femeile neatente nu sunt niciodată atractive pentru un domn. Nu vorbi în timp ce dansezi. Când un bărbat dansează, chiar vrea să danseze.
5. Nu te comporta prea familiar cu bărbatul care te însoțește, mângâindu-l în public. Orice dovadă de afecțiune într-un spațiu public este de prost gust și de obicei îl jenează sau îl umileşte.
6. Nu fi prea sentimentală și nu încerca să-l determini să spună ceva ce nu vrea să spună apelând la emoţiile lui. Bărbaților nu le plac lacrimile, în special în locuri publice.
7. Nu fi prea familiară cu șeful de sală discutând despre cât de mult te-ai distrat în restaurantul lui cu altă ocazie, când erai cu altcineva. Bărbații merită și doresc întreaga ta atenție.
8. Nu vorbi despre haine și nu încerca să descrii noua ta rochie unui bărbat. Fă pe plac însoțitorului tău și flatează-l discutând lucruri despre care el vrea să vorbească.
9. Nu bea prea mult de vreme ce un bărbat se așteaptă să îți menții demnitatea întreaga seară. Băutura poate să facă unele fete să pară mai inteligente, dar majoritatea lor par mai prostuțe.
10. Nu te remarcă prin discuțiile cu alți bărbați. Iar ultima picătură este aceea de a-ți pierde cunoștința de la prea multă băutură. Dacă se întâmplă așa, sunt șanse mari să nu te mai sune a doua oară.
 
Curiozitatea m-a făcut să cercetez mai amănunțit sursa acestui articol. Și uite ce am mai găsit:
10 reguli pentru neveste (publicate de Societatea de asistenţă juridică din New York în 1923)
1. Nu fiți risipitoare. Nimic nu atrage cu mai multă tărie un bărbat decât perspectiva independenţei economice.
2. Păstraţi casa curată. Nimic nu este mai reconfortant pentru ochii lui obosiți de muncă decât vederea unei case frumos aranjate.
3. Nu permiteți să deveniți neatractivă: o soţie șleampătă face soţul nepăsător.
4. Nu primiţi atenţii de la alţi bărbaţi. Adesea soţii sunt geloși, iar unii sunt suspicioși fără motiv. Nu alimentați situația. Atenţiile amicale din partea altora pot fi primite într-un spirit de nevinovăţie perfectă. Dar când vin din partea unei persoane care se amestecă în viețile altora, ele se denaturează și adesea devin un delict.
5. Nu respinge disciplina rezonabilă aplicată de către tată copiilor. Mamele nu ar trebui să presupună că toate pedeapsele pe care un tată le aplică unui copil sunt severe şi nejustificate.
6. Nu petreceți prea mult timp cu mama dumneavoastră. Dacă veți proceda așa, veți putea încet, încet, să petreceți prea puţin timp acasă.
7. Nu acceptați sfaturi de la vecini și nu vă stresați prea mult familia. Gândiți singură. Faceți un plan pentru rezolvarea problemelor casei. Și în toate problemele cereți părerea soţului.
8. Nu vă discreditați soţul.
9. Zâmbiți. Fiți atentă la detalii. Deseori, o soţie indiferentă este înlocuită de o amantă fierbinte.
10. Fiți plină de tact. Fiți feminină. Bărbaţii, în ultimă instanță, sunt doar copii mari. Nu îi deranjează să îi lingușiți, dar nu suportă constrângerea. Feminitatea îi atrage şi îi captivează. Masculinitatea unei femei le repugnă.
 
Care va să zică încă din cele mai vechi timpuri a existat preocupare pentru fericirea domnilor. Cât de actuale mai sunt “decalogurile” mai sus dezvăluite, vă las pe voi să judecați. La fel cum vă invit să vă dați cu părerea despre care ar fi “regulile” actuale pe care, cu bună știință sau inconștient, le încălcăm provocând suferințe persoanelor de sex opus din viața noastă. Pentru că lucrul acesta cu siguranță se întâmplă (bineînțeles nu în proporția indicată de “extremistul” meu cititor). Încercăm să creionăm un “decalog” al zilelor noastre?
Și pentru că se tot vorbește despre egalitatea dintre bărbați și femei, dar și pentru că mi-ar plăcea ca puținii domni care îmi calcă pragul să nu se simtă excluși, vă propun să punem bazele unuia “unisex” (adică valabil pentru ambele sexe deopotrivă).
În calitate de gazdă o să încep eu.
- Fii tu însuți. E obositor și la un moment dat va deveni plictisitor să încerci să pari altfel decât ești și s-ar putea ca toată strădania și energia consumată să fie pentru… nimic.
Adăugați și voi alte “reguli”?

Sursa foto.
 

Ultima zi de muncă de săptămâna trecută. O zi de vineri ca oricare alta, cu program scurt, cu timp care parcă se târăște, cu telefoane care anunță lucruri urgente când mai este doar o oră până să pleci acasă, cu oboseală care doar acum începe să se facă simțită. Mă sună un client și mă întreabă dacă pot să îl primesc. Evident că pot. Nu este unul dintre clienții pe care îi văd foarte des, relația strict profesională a evoluat spre o prietenie frumoasă, iar dacă dorește să mă vadă înseamnă că a mai terminat de scris o carte.  Întâlnirea îmi confirmă că am dreptate, iar ideea discuției este că îmi va trimite cartea pe e-mail, ca să o citesc și ca să îmi fac o idee despre cum ar trebui să “desenez” coperta. E măgulitor să fii printre primii cititori ai unui volum care, doar peste ceva vreme, va vedea lumina tiparului. Nu sunt la prima experiență de acest fel, dar de fiecare dată am prețuit, ca pe un lucru rar, încrederea care mi-a fost acordată.

Mai târziu, aveam să fac o legătură puțin ciudată între discuția despre o copertă cât mai sugestivă, despre care tocmai v-am povestit și un dialog la care asistasem cu vreo câteva ore în urmă.  Colega mea, foarte însărcinată cu un băiețel, fusese întrebată de către o doamnă de ce s-a îmbrăcat cu o bluză roz dacă pruncul pe care îl poartă este de sex masculin.
Nu-mi spuneți că mi s-au scurtcircuitat neuronii de fac așa asocieri nepotrivite. Nu-mi spuneți voi, pentru că în prima clipă mi-am spus eu însămi lucrul ăsta. Apoi m-am luminat. Nu, nu a descoperit formula pietrei filozofale, dar am pus într-o singură propoziție un adevăr simplu, dar la care nu m-am gândit niciodată în mod explicit. Ne hrănim ochii, mintea și uneori sufletul cu simboluri. Greșesc?
Să nu credeți că o să încep să vă povestesc despre simboluri cu semnificații complicate. Am doar vagi cunoștințe despre echer, compas sau volumul Legii sacre. Simbolurile oculte îmi sunt cu totul străine, iar cele sacre doar un amestec de “am auzit despre…”.
O să fac însă referire la cele din viața de zi cu zi, întrebându-mă (retoric desigur) de ce percepem anumite lucruri într-un anumit fel și ce se întâmplă când anumite “convenții” până nu de mult acceptate  de toată lumea încep să dispară.
O să iau ca exemplu culoarea NEGRU (și o să vă rog să nu-mi spuneți că este nonculoare, că am argumente cu care să vă contrazic). În general când spunem negru ne gândim la moarte, doliu, amărăciune, tristețe, lipsă de speranță… Dar ce ne facem când doliul la alte popoare este ALB? Nu am făcut cercetări, dar îmi amintesc că acum foarte mulți ani, studentă fiind, am fost “plantată” pe traseul președintelui chinez care ne vizita atunci țara, cu indicația clară de a nu purta nici din întâmplare bluză albă. Sau mai în zilele noastre când miresele nu se sfiesc să poarte accesorii negre sau să își decoreze sălile cu această culoare? Ca să nu mai vorbim de rochița neagră, cea care se presupune că există în garderoba fiecărei femei și care se pare că te scoate din orice încurcătură.
Exemple ar fi multe. Rozul care te duce cu gândul la fetițe, inima care vestește iubire și îndrăgostiți (deși la fel de bine te-ar putea duce cu gândul la tensiune și infarct), teiul cu parfum de romantism (dar și aducător de alergii), verdele ecologist (la fel de legionar în același timp)  și… poate mai completați voi.
Extinzând simplele observații de mai sus, am constatat că ne clădim de multe ori viața respectând niște convenții pe care așa le-am moștenit. Că facem anumite lucruri pentru că așa știm că se fac. Că ne place sau nu ne place ceva pentru că așa am învățat. Nu zic că este rău, dar nici nu cred că trebuie să rămânem prizonierii unor tipare pe care nu noi le-am croit.

Sursa foto.