Astăzi am avut un sentiment ciudat. Îmi este destul de greu să-l descriu. În drum spre casă, bucurându-mă de vremea caldă și de explozia de culori, cu mintea golită de gânduri și sufletul ușor, stăpânită de o  singură dorință, aceea de a mă bucura pur și simplu doar de primăvară, am avut dintr-o dată  senzația aceea de ceva nu se leagă. Același drum pe care îl fac în fiecare zi, deja familiar, cele câteva gropi în asfaltul nu de multă vreme reabilitat, blocurile odată gri concurând acum  cu penajul uni papagal  (căci fiecare și-a izolat apartamentul cum și când a vrut  și a spoit bucățica sa cu ce culoare i-a plăcut lui cel mai mult). O terasă obscură, aceeași de anul trecut, de unde se aude destul de tare un cântec despre străinătate și despre frați, un șervețel aruncat pe trotuar (deși doar la câțiva pași primăria a montat un coș de gunoi), un ambalaj de înghețată, părăsit și el tot pe dalele noi, un chioșc cu de toate, coadă la hamburger. Mă opresc să cumpăr înghețată. Ambalajul aruncat pe jos mi-a făcut o teribilă poftă de dulcele rece. Mirela dă-mi 500. Probabil au alungat-o jandarmii din vreo parcare de supermarket și încearcă să își facă planul în alt loc. Evident că nu mai cere 500, banii s-au schimbat. Se mulțumește cu 50 de bani. Pierd câteva minute să trec strada spre casă. De când avem sens giratoriu în loc de intersecție semaforizată am mereu problema asta. Ajung acasă. Senzația de mai înainte începe să mă obsedeze (ca atunci când nu îmi aduc aminte ce actor a jucat într-un film). Ce nu e în regulă? Răspunsul vine brusc, exact așa cum a apărut și sentimentul de ciudat. Este totul în regulă. Așa a fost și acum două luni, așa va fi probabil și peste trei. Doar că în lunile care au trecut, mult prea preocupată de frig sau de ploi, nu am avut ochi pentru mizeria camuflată în zilele cenușii. Iar la vară se va ascunde în marea de verdeață care o să acopere orașul, așa cum este ascuns uneori gunoiul sub covor.

Aceeași imagine, cea de zi cu zi, dar astăzi distonând puternic cu explozia de primăvară, de crud, de culori pale, de aer aproape curat. De nou.

Așa am văzut eu azi primăvara. O frumoasă chinuită în brațele nepăsării noastre. Sau poate privirea mă înșeală și o fi astenia sau vreo alergie care are de gând să devină acută?

Sursa foto.
___________
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

Recunosc că astăzi m-am apucat cu greu de scris. Nu pentru că mi-a fost lene  sau pentru că nu am avut timp. Pur și simplu, concursul cu multe cărți mi-a luat mințile (mie, cea care spun tuturor că nimic nu pică din cer).  Așa că mi-am petrecut timpul  aranjând  la ‘cea bibliotecă și  verificând căsuța de e-mail de mai multe ori decât ar fi  fost necesar.  Declar că am circumstanțe atenuante. Sunt copleșită de câte comentarii s-au adunat și ușor nemulțumită de mobilierul pe care l-am proiectat pentru adunat cărți. Îl gândisem doar pentru câteva volume și arăta perfect.  Acum mi se pare un pic greoi și nefuncțional, dar nu mai schimb nimic, căci de se vor mai aduna ceva mai multe tomuri, n-o să se prăbușească blogul sub greutatea lor.  În fine, nu vreau ca entuziasmul meu, care ar trebui să fie molipsitor, să devină plictisitor pentru voi. Am făcut referire la starea mea și la articolul cu pricina, pentru că dintr-un comentariu de acolo am luat ideea despre care vreau să scriu.

Îmi zicea Vlad, târziu în noapte, cam așa: “… ma apuca ciuda ca ai deja o groaza de comentarii. Oricum, stiu din experienta ca nu e de glumit cu autoarele de bloguri si nici cu comunitatea cititoarelor.”

Să nu credeți că o să mă agăț de acel mă apucă ciuda, vă asigur că a fost o figură de stil. Nici despre comunitățile de pe internet nu vreau să vorbesc. Pentru că nu le cunosc și pentru că nu simt că aș aparține vreuneia. Este adevărat că între mine și unii cititori există afinitate. Dar lucrurile funcționează după principiul îmi place sau nu îmi place. Bloguri mari sau mici, bloguri de nișă, trafic, tot felul de cluburi, asta nu are prea multă importanță pentru mine.

Revenind la comentariul lui Vlad, după ce i-am răspuns și am mai rumegat puțin lucrurile, am ajuns la concluzia că cele mai multe bloguri pe care le cunosc  sunt de gen feminin și că cele mai multe comentarii (cu zecile pe anumite bloguri), vin de la fete. Cu toate astea blogurile cu oarecare influență pe internet aparțin băieților.

Apoi… Bach, Beethoven, Enescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Albert Einstein, Ford, Alfred Nobel, Iuri Gagarin, Apolodor din Damasc, Leonardo da Vinci, Rubens, Michelangelo. La naiba, îmi vin în minte doar nume de bărbați! Și, ca să fie tacâmul complet, îmi mai amintesc și că marii creatori de modă sau bucătari, tot de sex masculin sunt!

Acum că am deschis cutia Pandorei, nu dați cu pietre. Îmi place să cred că mă situez pe o poziție de mijloc atunci când vine vorba de “rivalitatea” dintre femei și bărbați. Nu sunt vreo feministă, vremea sufragetelor a trecut. Contraziceți-mă, dar nu suntem egali. Mergem la vot împreună, avem reprezentante în parlament, avem cariere de top, putem conduce bolizi ca și voi. Dar maternitatea ne aparține (și nici nu știți ce ați pierdut), așa cum galanteria și aerul protector ar trebui să fie așii din mâneca voastră. Nu mă văd scoțând cărbune din mină, dar nici pe voi înșirând mărgele pe ață. Ați înțeles, nu vorbim despre cazuri particulare.

Admit deci, că nu suntem la fel din multe puncte de vedere. Sensibilitatea ne este recunoscută de obicei nouă și totuși cel mai mare muzician, pictor sau scriitor… nu este femeie.  Vă punem zilnic (sau mă rog… aproape) o farfurie aburindă pe masă. Răscolim internetul după rețete spectaculoase și magazinele după ustensile sofisticate. Ca să ne spuneți că masterchefii sunt cel mai adesea bărbați. Vedem dintr-o privire culorile care nu se asortează, poșetele nepotrivite, rujul strident și rimelul de proastă calitate. Nu trebuie să-mi spuneți nimic, știu, creatorii de modă celebri și stiliștii mari sunt tot… bărbați.

Și totuși…

Medicina spune că suntem mai rezistente, iar viața demonstrează că suntem mai atente la amănunte, mai perseverente, mai dedicate lucrurilor de care ne apucăm. Despre neuroni nu o să discutăm, căci sper că sunteți de acord că suntem dotați la fel.

Atunci… de ce bărbații domină lumea (chiar dacă uneori cu ajutorul femeii din umbra lor?).

Nu este nici o urmă de frustrarea în întrebarea mea. Eu am găsit niște răspunsuri.

Cred că ne risipim în detalii și în încercarea de a fi pe plac tuturor. Ne dorim copii excepționali și pentru asta suntem capabile de orice efort. Visăm mult și punem preț pe sentimente. Suntem mai altruiste și cedăm mai ușor.

Sau poate o fi blestemul izgonirii din Rai? Voi ce credeți?

____________

Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

sau  Cronica unui echilibrist pe sârmă - 2

Aplauzele se estompează, luminile se sting pe rând. În liniștea nefirească începe să facă socoteli. Câte zâmbete, câte ovații, câte ezitări, câte poticneli. Nu e bun la aritmetica asta. Îi dă când cu minus, când cu plus. Măcar de ar știi să răspundă la o întrebare care de ceva vreme nu îi dă pace. A fost actor într-un spectacol sau în propria-i viață? (Cronica unui echilibrist pe sârmă - 1)

 Doar o clipă pare să dureze întunericul și liniștea și ciudatul exercițiu de aritmetică. Se dezmeticește într-o pată orbitoare de lumină care tot crește. O fi tunelul dintre viață și moarte despre care povestesc cei care s-au aflat la hotar, dar nu l-au trecut? Puțin probabil.  Nu se simte ușor și liber și nici înconjurat de iubire. Probabil doar un reflector este cel care îi arde retina și pielea și îl face să se simtă gol și abandonat în mijlocul arenei care prinde viață din nou.

În murmurul surd încep să se distingă încurajări, râsete batjocoritoare, chiar și câteva înjurături. Se concentrează ca să își aducă aminte cum ar trebui să fie mai departe numărul lui. Un mic salt, echilibru într-un picior, o piruetă? Poate ar trebui să mimeze un accident și o salvare miraculoasă. Nu știe. Îl descumpănesc  zgomotele  care vin din arenă sau din staluri. Sau poate nu neapărat frânturile de voci amestecate, cât faptul că vin de la oameni fără față. Căci nu le vede fețele ascunse una lângă alta în întuneric.

Un gând îl însuflețește dintr-odată. La ce bun să le vadă chipurile. Oricum, marea majoritate poartă mască.

Oscar Wilde. Ar trebui să se gândească la pasul următor, nu la Oscar Wilde. Pășind smerit, ca osândit… Nu, parcă nu asta se potrivește. O masca ne spune mai multe decât o față. Asta era!

O mare de măști și niciun chip, dar și-i poate imagina pe cei din spatele lor și simte că le poate citi și gândurile.

O balerină a înghețat, lângă cortină, într-un plié pentru prima oară perfect, fachirul își oblojește pe ascuns cele câteva răni, dresorul își îndeasă în mânecă cuburi de zahăr cumpărate de la magazinul universal de peste drum. Sub privirile plictisite ale unui scamator care fumează desenând în aer rotocoale de fum, o colombină își șterge de zor lacrimile și rimelul curs.

În public mulțimea așteaptă. Umăr lângă umăr, mască lângă mască. O bătrână se învinovățește că a cheltuit ultimii bani pe bilet, rămânându-i pentru cină doar un colț de pâine cu gem. Un tânăr a cuprins timid mâna unei blonde minione și se întreabă când ar fi potrivit să îi mărturisească că o iubește. Un domn de vârstă incertă încearcă să calculeze ce profit i-au adus speculațiile la bursă. Măști de toate felurile. A perfecțiunii, a nepăsării, a fericirii, a indiferenței, a nervozității, a compasiunii. Fiecare ascunzând altceva.

Prea multe gânduri. Aproape fără să realizeze ce face desprinde din jurul mijlocului frânghia de siguranță. Se balansează ușor, ridică mâinile deasupra capului, dansează pe o muzică numai de el știută, vibrează o dată cu panglica de oțel care i se așterne docilă sub tălpile pline de bătături. Și măștile dansează, nevăzute, o dată cu el.

Luminile se aprind. Aplauze. Sau invers, aproape că nu este importantă ordinea. Își savurează succesul fără să îi pese de măști, de balerine sau de dresor.

Tu ai purtat vreodată mască?

Textul pe care l-ați citit este doar o parabolă. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Povestea nu are final. Cel puțin în capitolul ăsta eroul nu a executat saltul mortal.

Din nou nu apare clovnul. De data asta nu l-am mai uitat. Am hotărât că o să îi dedic un capitol separat.

Sursa foto.

Privește curios, dar ușor descumpănit, linia subțire. Nu-i este frică. Doar privirea îi joacă feste și vede ca prin ceață dunga argintie care i se așterne în față. Știe că este timpul să pornească la drum. Parcă își amintește că cineva i-a spus că trebuie să facă lucrul ăsta. Sau poate e doar o părere. Locul de unde vine ar putea fi lipsit de amintiri, iar începutul călătoriei doar o idee care i-a venit în minte acum. Pornește șovăitor. Un pas înainte, unul înapoi… Doi pași înainte, unul înapoi… Nici nu-și dă seama când începe să meargă cu mai multă siguranță. O siguranță oarecum iluzorie. Metalul de sub tălpi este înșelător și îi joacă feste câteodată. Perfecțiunea de acum (numai) câțiva metri, devine pe alocuri o cursă cu obstacole. Sus, jos, stânga, dreapta, câte un pas înapoi. Categoric, fără cale de întoarcere.

În jurul lui alți acrobați experimentează aceeași aventură. Ce spectacol! Unii deja aleargă și undeva se aud deja aplauze. Alții, mai puțin norocoși sau mai puțin stăruitori, atârnă într-un echilibru precar. Sau cad.

Începe să îi tremure și lui genunchii. Gândurile încep să curgă mai repede. Și timpul la fel. Undeva se insinuează un fior de teamă. Strânge din dinți, își mușcă buzele și merge înainte. Își face iluzii, își face nervi, își face planuri.

În clipele de răgaz îi place să citească sau să admire dresorul. Are o carte, a lui, preferată. Îi zice “Istorie”. Este despre războaie sau perioade înfloritoare, despre cataclisme (naturale sau inventate), despre succese răsunătoare, despre bucurie și deznădejde. Ce mai, este despre el, de aceea îi place atât de mult. Iar dresorul… Ce om este dresorul! Mândru, drept, înfiretat în straie strălucitoare, cu toată suflarea la picioarele lui. Cel puțin așa pare de la distanță. Apropierea este însă, de cele mai multe ori, dezamăgitoare. Un fost acrobat și el! Când îl vezi de aproape știi cum își cumpără ascultarea. Mânuind bățul sau cuburile de zahăr ascunse în mâneca hainei.

Încă o bucată de drum, pe sârma care vibrează tot mai tare. Poate de la bătăile inimii? Doi pași mai la dreapta o trapezistă care parcă zboară, în față o colombină timidă, peste tot balerine grațioase, dansatoare focoase, subrete istețe, contorsioniste. Femei. Pentru care bate inima așa tare? Și oare cui îi zâmbește cea blondă aflată puțin mai în față? Lui sau vreunui arlechin?

Cel mai mult îi place când în public apar copiii. Încearcă să execute mersul fără cusur. Le explică cu răbdare secretul echilibrului său, îi încurajează să încerce să pășească pe sârmă fără frică. Atât cât le poate capta atenția. Căci se întâmplă destul de repede să fie eclipsat de vreo acrobată, de vreun ponei sau scamator.

Vine o vreme când oboseala și încordarea își spun cuvântul. Aplauzele se estompează, luminile se sting pe rând. În liniștea nefirească începe să facă socoteli. Câte zâmbete, câte ovații, câte ezitări, câte poticneli. Nu e bun la aritmetica asta. Îi dă când cu minus, când cu plus. Măcar de ar știi să răspundă la o întrebare care de ceva vreme nu îi dă pace. A fost actor într-un spectacol sau în propria-i viață?

Voi ce credeți?

Câteva precizări: Textul pe care l-ați citit este doar o parabolă. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Povestea nu are final. Cel puțin în capitolul ăsta eroul nu a executat saltul mortal.

Sursa de inspirație a fost fotografia pe care am inserat-o.

Andreea, mi-a transmis o leapșă (mulțumesc Andreea) care m-a făcut să zâmbesc. Mi-am amintit de oracolele din școala generală și de o ședință cu părinții, tot din vremea aia, în care s-a dezbătut fenomenul. Am avut și eu câteva asemenea caiete (îmi pare nespus de rău că niciunul nu a supraviețuit vremii) și cred că am completat în câteva sute. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că punctul central al acelor oracole, completate cu înfrigurare în pauze, era întrebarea: de ce băiat (fată) îți place? Alte vremuri…

Acum că punctul 1 (cel cu mulțumirile) a fost rezolvat, să merg mai departe.

2. Scrie 11 lucruri despre tine.

- Nu am mâncat în viața mea iaurt și nici nu intenționez să o fac vreodată.

- Am fost colegă de grupă cu soțul meu. În primii doi ani de școală nu ne-am suportat, în al treilea am devenit un cuplu, la sfârșitul anului patru ne-am căsătorit.

- Nu beau nici un fel de alcool. Compensez “cumințenia” din zona asta, cu alte vicii (cafea și țigări).

- Pe diploma de bacalaureat scrie operator în tehnici și tehnologii nucleare, pe cea de facultate inginer mecanic. Nu profesez în niciunul dintre cele două domenii. Cu toate astea nu aș putea spune că am făcut acele școli degeaba. Deși am schimbat macazul la prima ocazie ivită, de la școlile alea mi s-a tras puterea de a o lua de la capăt și a rămâne pe șine.

- Nu mă atrage condusul unei mașini. Am făcut școala, am luat sala din prima, dar n-am dat niciodată “orașul”. Probabil aș fi luat și proba aceea, dar mi-am dat seama că nu vreau și nu îmi place să conduc o mașină.

- Vacanța de vis este una pe care să o petrec vizitând Rusia. Sper să se întâmple cândva.

- Că îmi plac cărțile nu este un secret. Interesant este că îmi place și mirosul lor atunci când de abia au ieșit din tipar. Din fericire lucrez la o tipografie si am destul de des prilejul să îmi satisfac această plăcere.

- La lucru mi se întâmplă uneori să vorbesc singură, sau cu computerul (pe care de obicei îl cert).

- Nu îmi plac petrecerile de 8 Martie. Drept pentru care mi-am petrecut ziua de ieri la muncă și acasă.

- Nu cred în horoscop. Cu toate astea nu pot sa nu îmi amintesc că am prins cândva din zbor o predicție a Uraniei. Spunea că în anul care va urma viața mea se va schimba fundamental. În bine. Ciudat, lucrul acela chiar s-a întâmplat.

- Deși mă înțeleg bine cu tehnologia și știu să mânuiesc aparate destul de complicate, nu știu să mă folosesc de un dvd player (și nici nu vreau măcar să încerc).

3. Inventează 11 întrebări și răspunde la ele.

- Ai (așa numitele) “defecte profesionale”? Eu am. Mă uit după toate panourile publicitare să văd cum au fost făcute, iar primul lucru după ce am luat o carte în mână, o evaluez mai întâi din punct de vedere tehnic.

- Cum ți-a venit ideea să îți faci blog? Eu am povestit lucrul acesta în primul meu articol.

- Care crezi că este cea mai mare invenție a omenirii? Clar. Tiparul.

- Jumătatea plină, sau jumătatea goală a paharului? Ce remarci prima data? Eu categoric jumătatea plină. Sunt o optimistă!

- Există un lucru fără de care nu pleci de acasă? Da, agenda.

- Care sunt fructele tale preferate? Perele.

- Ai fost vreodată eroul unei situații penibile? Da, de câteva ori. Cea mai recentă, la o nuntă la care s-a furat de două ori mireasa. Primul “hoț”, un domn în vârstă împreună cu nepotul său de 8-9 ani, căruia i-am tot explicat că nu e cazul să se implice în așa ceva (mai ales că nici nu cunoștea orașul). Al doilea grup de răpitori, format din prietenii miresei. Și întrucât se dezbătea primul episod, mi-am dat și eu cu părerea spunând ceva despre acel moș nebun. Cineva din grup mi-a răspuns: e tatăl meu.

- Crezi că funcționăm după un algoritm deja prestabilit, căruia obișnuim să îi spunem destin? Nu. Cred că viața este doar un lung șir de întâmplări.

- Ți-ar plăcea să fi fost înzestrat cu un talent care să te facă celebru? Care ar fi acela? Nu tânjesc după celebritate, dar mi-ar plăcea foarte tare să știu să desenez.

- Ai pușculiță? Nu, dar mă gândesc serios la una. Am văzut pe un blog un borcan în care cineva punea 1 leu în fiecare zi. Sunt curioasă daca pot să fac lucrul ăsta fără să mă plictisesc prea repede.

- Abandonezi ușor lucrurile care nu îți reușesc din prima? Nu. Sunt foarte încăpățânată. Uneori chiar mai mult decât ar trebui.

4.  Dă leapșa la 9 persoane. Aici am o problemă. Leapșa a circulat deja destul de mult, eu nu am foarte mulți cititori, iar pe unii poate i-ar deranja să fie nominalizați. Totuși risc.

Deci, aștept să completeze oracolul meu de om mare următorii: Anca, Dragoș, Sofia, Lara, Bogdan, Cuvânta, altă Anca, Mărgeluța și Oana. Dacă vor și nu au altceva mai bun de făcut.

Poate că titlul sugerează o melodie veche, dar nu am de gând să umblu iar în cutia cu vechituri (căci am cam folosit-o în exces aici pe blog, debitând tot felul de amintiri).  Dalida și Delon să râmână deci la naftalină, deși eu le-am fredonat cântecul ieri, fără nicio legătură cu ce am pățit (așa mi-a venit mie în minte), mai ales că nici măcar nu era vorba de o parolă, ci de un cod PIN.

Vineri și zi scurtă, plec în grabă de la birou cu gândul să rezolv și câteva probleme (cumpărături, factura de la telefon). Trec pe la un bancomat. Fac ce se face de obicei acolo și în loc de bani primesc un mesaj care îmi cere să introduc codul PIN. Mai fac o dată și la fel. Îmi vine în minte ce povestise dimineață o colegă (că nu a putut lua un extras de cont că nu știu ce era defect în sistem). Stupidă conexiune, mai ales că era vorba despre o altă bancă. Declar bancomatul defect și mă duc și mă așez cuminte la rând la ghișeu. Rezolv parțial problema (factura de telefon uitasem evident să o printez) după ce stau ceva vreme la coadă, timp în care mi-a fost dat să ascult și o conversație privată la telefon. Măcar și-a cerut scuze că înghețase cu buletinul meu în mână. Când am părăsit instituția cu pricina mă lovește o revelație.  Folosisem codul de la un alt card. Îmbătrânești  mi-au strigat o mie de gânduri! Nu că nu ar fi adevărat, dar am mai făcut eu din astea și altădată (cu toate că de obicei memoria mă ajută).

Vouă vi se întâmplă să uitați sau să amestecați lucruri? Și dacă da, cum vă luptați  cu micile derapaje de memorie? Nu-mi recomandați lecitină, că mă supăr.

Altfel, să aveți un weekend fain!

Zi ciudată astăzi. Ploaie, o atmosferă apăsătoare, stare de somnolență. Am venit de la muncă agale, fără să fiu prea atentă la lucrurile din jurul meu. În fața blocului o domnișoara. De la distanță nu mi-a fost prea clar ce face. Un pas la dreapta, doi la stânga, lucru care s-a întâmplat de câteva ori, apoi stânga-împrejur și dusă a fost. După ce am mai făcut și eu câțiva pași, am înțeles motivul. În mijlocul drumului, fără să poți intui ce traiectorie va urma în secunda următoare, o pisică. Evident neagră. Am zâmbit cu superioritatea omului care nu crede în superstiții (așa cum nu crede nici în horoscoape, vise, vrăjitoare, numerologi, profeții sau babe). Apoi mi-am aminti că în decursul vieții am avut și eu câteva “derapaje”.

Copil fiind, am ocolit conștiincios toate canalele. Nu mai țin minte câte găuri aveau ălea aducătoare de ghinion. Oricum, preventiv, le ocoleam pe toate. Le mai ocolesc și astăzi, dar din alte motive. Au fost câteva întâmplări în oraș cu oameni care s-au trezit în ele (pentru că le fuseseră furate capacele sau nu erau suficient de bine fixate). Deci pot fi aducătoare de neșansă.

Tot în copilărie, pe vremea când citeam Pinocchio, s-a întâmplat să rătăcesc stiloul, lucru care se întâmpla destul de des și prevestea că o să mi se aplice o corecție. În carte Gepetto se rugase la o stea ca să-i însuflețească păpușa. Am stat și eu ceva vreme în fața ferestrei urmându-i exemplul. Și a funcționat. Am găsit stiloul.  Pentru că mă rugasem la toate stelele de pe cer, sau pentru că l-am căutat mai atent?

În facultate s-a întâmplat sa visez într-o noapte un tren. A doua zi am picat un examen. Toate sesiunile următoare au fost bântuite de spaima unui vis cu tren. De aceea de cele mai multe ori nici nu dormeam în noaptea de dinaintea unui examen (la care se adăuga normal și faptul că mai aveam și câteva cursuri de citit). Eu eram cu obsesia trenului, soțul meu în devenire cu grija de a avea cămașa norocoasă curată și călcată. Una roz pal. A purtat-o doar la examene toată facultatea.

Cel mai recent lucru din seria acestor “derapaje”, de multă vreme petrecut și el, a fost o previziune a Uraniei. N-am urmărit-o și nu o urmăresc, dar s-a întâmplat o dată să se nimerească să o aud exact când făcea previziuni despre zodia mea. Spunea că în anul următor se va întâmpla ceva care îmi va schimba substanțial și în bine viața. Deși nimic nu prevestea această schimbare, previziunea s-a împlinit chiar la începutul anului. Și nu am putut să nu mă gândesc, chiar daca doar în treacăt, la cuvintele ei.

O să închei cu un lucru trist. O bună prietenă a făcut acum ceva timp un gest necugetat și ireversibil. Cred cu tărie că a contribuit la asta și un numerolog. A vizitat unul, plătit cu bani grei presupun, într-o perioadă în care lumea ei se prăbușise mai grav decât își poate cineva imagina, iar idiotul, căci altfel nu îl pot numi, după tot felul de aberații, i-a proorocit și ceva legat de viața profesională. Urma să aibă un examen important, iar el i-a spus că nu o vede acolo. Deci nu că o să-l pice, sau că nu o să se ducă la el, sau că nu o să se mai țină. Că nu o vede.

Mă întreb, dacă dincolo de amuzamentul pe care îl produc uneori, tipul ăsta de semne și profeții, nu se înșurubează în subconștient făcând rău și distrugând orice urmă de optimism. Voi ce credeți?

Am aterizat azi la birou cu o stare de spirit mult mai buna decât cea în care am fost zilele trecute. Poate pentru că începe să îmi treacă răceala, poate pentru că se apropie weekendul, poate pentru că mirosea a cafea. După o clipă de panică la vederea teancului de lucrări, mi-am făcut rapid în minte o listă de priorități și… go! Toată această atmosferă Zen avea să se prăbușească după numai 15 minute. Nu mai am internet. Nu că nu aș fi avut de făcut și lucruri care nu aveau nevoie de el, dar cele mai urgente și importante erau legate de mail. S-a rezolvat după jumătate de oră și lucrurile au intrat în normal, dar…

Am realizat dependența de internet, și că acasă sau la muncă o grămadă de lucruri sunt legate de el. Și am zâmbit. Am zâmbit amintindu-mi prima întâlnire cu el. Cred ca era la începutul anului 2000. Trebuia să primesc de la o firmă din București niște actualizări la un program pe care îl foloseam la serviciu. M-am dus la un Internet Cafe (cred că erau două în oraș) și un puști amabil m-a ajutat să îmi fac adresă pe yahoo. Am comunicat-o cui trebuia și am fost informată că în maxim trei ore voi avea fișierul. Am rămas mută de uimire. Atât de repede? Și tocmai de la București? Nu mi-am imaginat nicio clipă că peste orele alea cineva avea să dea send mesajului către mine. Am crezut, atunci și încă ceva vreme după, că atât face mesajul pe drum. Și mi s-a părut o minune.

Vremurile și lucrurile s-au schimbat. Nu îmi imaginez cum aș putea munci fără el, nu mai am caiet de rețete de prăjituri și nici nu mai aștept rubrica meteo la jurnalele de știri. Și aș putea face o listă mult mai lungă. Se pare că internetul cântărește mult în viața mea.

Și apropo de cântărit, citeam undeva (și dacă nu o fi adevărat, mea culpa, vând și eu exact cum am cumpărat) că deși informația este practic lipsită de greutate, internetul ar cântări 0,2 milionimi de uncie (28 de grame), cifră la care s-a ajuns  măsurând electronii care stochează practic cei 5 milioane de terabyti. Așa o fi?

sursa foto

Să înceapă Ready, steady, go! - zic acum. Azi dimineață aveam o altă părere. Am tras eroic de mine ca să îmi ridic trupul, oarecum atrofiat de lene, din pat. Am încercat să îmi adun gândurile rătăcite încă printre cărți, filme și seriale.

Am dat piept cu frigul de afară. Nu prea m-a adus nici el la sentimente mai bune, dar… După 35 de minute care au inclus naveta zilnica până la birou (se zice că fac naveta, că doar lucrez într-un alt oraș decât cel în care locuiesc) și un drum scut în piață ca să cumpăr flori (plouă cu aniversări la noi la muncă la început de an), am aterizat și eu printre colegele mele care declaraseră deja “action”. Și nu, nu am întârziat (serios), au fost doar ele cu ceva mai harnice decât mine.

Eu nu fac nimic până nu-mi beau cafeaua!

Nu mai miră pe nimeni. E laitmotivul tuturor dimineților mele. Pentru că niciodată nu am timp să beau cafeaua acasă (chiar dacă colegul meu de apartament o pregătește conștiincios). Pentru că deși nu sunt leneșă din fire, trezitul dimineața mi se pare cel mai cumplit calvar. Pentru că uneori îmi imaginez Paradisul ca fiind locul în care te trezești la ce oră vrei. Niște ani (destul de mulți) am tot disecat acest cusur. Și, până la urmă, am decretat că este o boală. Cuibărită în genele mele. Am și dovada. Am reușit să o transmit pe linie maternă mai departe. În formă agravată, chiar :).

Apoi, fără să simt, m-am trezit pe drumul de întoarcere către casă. După o zi care a trecut pe nesimțite. Bucuroasă că iubesc jobul pe care îl am. Ușor obosită, dar ciudat, cu bateriile încărcate.

Să înceapă, zic, noul an!  Ready, steady, go! Pentru mine astăzi a început cu adevărat noul an.

Later edit: Modificările le-am făcut după ce umblând pe internet din blog în blog, am găsit un articol cu titlu asemănător, și nu aș vrea să se creadă că l-am furat :).

sursă foto

Ieri, în prima zi a anului, am decretat zi de lene generală. Nici iarba nu a crescut (nici nu ar fi avut cum, am scos nasul afară din casă aseară și m-a întâmpinat un ger de crăpau și pietrele).

Mi-am început cu adevărat noul an abia astăzi. Cu o ușoară tristețe, așa ca de ultima zi de vacanță. Și cu un film vechi si fain – Out of Africa (1985). Îl recomand.

Am frunzărit câteva ziare (ceva tabloide, roșesc și recunosc). Aceleași povești ce se cuvin despre un nou început: câte salvări, câți polițiști, câți au băut sau au mâncat peste măsură, cât gunoi a rămas în piețe după ce petrecerile s-au spart, care vedetă unde a petrecut/cântat și cu ce s-a îmbrăcat. Poate doar o știre care să le învioreze pe toate celelalte (statistici prăfuite doar cu cifre schimbate): 600 de bravi români care și-au văzut așteptările înșelate în noaptea de Revelion s-au războit (la propriu) cu personalul unui local. Acuma, nu vreau sa caut scuze pentru organizatori, dar nici nu pot să nu zâmbesc imaginându-mi domni cu papion porniți la atac înarmați cu polonice și doamne elegante, mirosind a Chanel, făcând sandvișuri în bucătăria despre care tot ele spun că e insalubră, așa ca să mai recupereze ceva din pagubă.

Apoi… retrospective … Cine cu cine s-a măritat, cine de cine s-a despărțit, cine ce gafe a făcut… și cel mai important cine și-a pus silicoane (eh fără să știu asta chiar nu puteam să trăiesc, mai ales că citesc, ca 2012 a fost “anul silicoanelor”).

Cireașa de pe tort este fără îndoială partea cu previziunile. După marele fâs cu apocalipsa mayașă văd că ni se servesc “apocalipse” mai mici. Cutremure, foamete, jocuri de culise, răsturnări de situații, explozii solare. Mă bucur totuși să aflu că laptele de capră se va vinde cu mare succes și că, deși lumea va fi puțin mai proastă ca acum, aproape toți își vor îndeplini “visele” (mai ales că mi-o spune “O PERSOANE CU UN IQ FOARTE MARE.STIU MULTE CE ALTI NU STIU. STIU SI CE NU AM INVATAT INCA” – am citat).

Cam asa arată “revista presei” de astăzi. O să îi las pe prezicători în clubul lor “select” și mai repede o să îi dau crezare lui Murphi. Predicțiile sunt dificile, mai ales atunci când vorbim despre viitor.

Cât despre rezoluțiile mele de început de an (ciudat cuvânt rezoluție ăsta), o să îmi exprim mai degrabă o singură dorință: să fim sănătosi. Restul le-om mai aranja și pe parcurs.

La mulți ani!

sursa foto