În ultimul meu articol, cel în care mi-am comparat blogul cu o bucătărie în care am gătit folosind de-a valma ingrediente comestibile și gânduri, s-a întâmplat să folosesc un cuvânt căruia să îi atribui un sens incorect. Nicio tragedie îmi veți spune. Am învățat un lucru nou și altă dată nu o să mai greșesc (culmea este, fără să vreau să mă scuz, că știam sensul corect). Dar nu despre această greșeală vreau să vă povestesc. Cumva, așa cum mi se întâmplă de multe ori, gândurile mele au zburat departe, spre o conjunctură ipotetică, și m-am trezit spunându-mi că, în viața de zi cu zi, o interpretare greșită a sensului unui lucru, ar putea schimba viața cuiva. Căci, se întâmplă de multe ori, să interpretăm greșit cuvinte, gesturi sau fapte din preajma noastră, să le atribuim alte sensuri și să emitem judecăți care pornesc de la ceva eronat. Cred că fiecare dintre noi a trecut printr-o asemenea situație.
Vi s-a întâmplat vreodată ca, într-o discuție, una să spuneți și alta să priceapă partenerul vostru de conversație? Cred că este o situație destul de frecvent întâlnită. Pentru că se întâmplă ca, uneori, să nu reușim să ne exprimăm gândurile cu suficientă claritate și precizie. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că, cel din fața noastră, s-ar putea să nu ne înțeleagă. Și când spun asta nu pun la îndoială capacitățile intelectuale ale unor interlocutori. Pur și simplu ar putea fi vorba despre o preconcepție care blochează din start spusele celuilalt sau despre factorii perturbatori din jur care îl împiedică să ne urmărească cu atenție. Acest gen de întâmplare mi se pare cu atât mai des întâlnită în mediul virtual. Încercăm să ne exprimăm în cât mai puține cuvinte, omitem semne de punctuație, vorbim de multe ori concomitent, lipsesc privirile și gesturile, cele care întregesc actul comunicării și îi dau și mai mult sens. Și, sper să nu greșesc, uneori, comunicarea în mediul on line suferă și de superficialitate.
Se mai întâmplă și un alt fenomen care face să nu fim corect înțeleși sau, la rândul nostru, să înțelegem greșit ceea ce au spus alții. Scoaterea unor vorbe din contextul în care au fost spuse. Vorbe care, citate separat, pot avea alte sensuri. Uneori ne pot pune într-o lumină proastă, alteori, dimpotrivă, ne pot da speranțe amăgitoare. Nu întotdeauna scoaterea din context a unei fraze are consecințe nefaste. De cele mai multe ori însă, da.
Interpretăm vorbe, dar interpretăm și gesturi sau anumite tipuri de comportament. Spunem adesea că și tăcerea este un răspuns. Cine dă sens acestei tăceri? Cel în preajma căruia se petrece. Poți fi sigur că lipsa de cuvinte a cuiva înseamnă da sau nu? Și nu cumva ar putea însemna, această tăcere, indiferență? Mai există și alt fel de împrejurări de agest gen. Există oameni care par distanți, în realitate fiind vorba doar de timiditate, există persoane care își camuflează dorința de aprecieri într-un comportament care inspiră mai degrabă modestie și, fără să epuizez exemplele, există mulți care într-un potop de cuvinte, nu spun de fapt nimic.
Câtă atenție acordăm felului în care comunicăm cu cei din jurul nostru? Și este posibil ca, atunci când noi credem că ne alegem cu grijă cuvintele, să fim totuși înțeleși greșit? Care sunt consecințele acestui lucru? Uneori, probabil, minore. Alteori însă, impresiile greșite pot persista și orice am face vor deveni adevăruri absolute. Oglindind strâmb o intenție care nu a existat.
Notă. Acest articol este și urmarea unei constatări pe care am făcut-o recitind multe dintre articolele mele de pe blog. Am ajuns la concluzia că scriu postări prea ample și cu introduceri nepermis de lungi. Și că uneori nu se vede pădurea din cauza copacilor. Mi-am propus să încerc să schimb acest lucru. Și am trecut la fapte. Oare mi-a reușit?
blog, cuvinte, înțelegere corectă, sens
Da, interpretez de multe ori, chiar prea multe. Dar m-am învățat să și cer explicații, dacă ceva mă râcâie, mai devreme sau mai târziu, încerc să aflu „adevărul”. Măcar o față a lui. Nu le primesc întotdeauna, astfel rămân și cu amăreală, dar neînțelegerile fac parte din viață, mi-e limpede.
E o vorbă care-mi place mult: tonul face muzica.
În privința articolelor tale eu știu atât: curg frumos, fluent, fără povârnișuri. Inclusiv introducerile.
Neînțelegeri pot apărea în orice moment. Am depășit și eu stadiul de frământări și de “ce a vrut să spună?”. Și întreb sau dau explicații. Și nu, nu cred că cine se scuză se acuză. Găsesc păguboasă vorba asta.
Incerc din greu sa nu interpretez nimic, pentru ca dincolo de cuvinte avem firi diferite si complexitati diferite, e putin probabil sa existe cineva identic mie ca sa il pot interpreta cum trebuie.Asa ca incerc sa iau oamenii ad literam
Uneori ne exprimăm păreri care au un istoric. Adică le-am mai expus și altă dată, am dat anumite explicații și considerăm că interlocutorul este deja la curent cu asta. Eu cred că aici greșesc cel mai des. Fie nu prezint povestea în ansamblu, imaginându-mi că celălalt are știință de lucrurile pe care le omit, fie încep de la Adam și Eva și devin plictisitoare. O fi bună moderația și aici? Sau s-o fi numind stil concis?
sonia, când vine vorba de comunicare, greşeala cea mai mare a oamenilor ţine de … ascultare. pentru că ascultăm – citim, în virtualia- ancoraţi în realităţile noastre, din perspectiva noastră şi nu a celuilalt. doi oameni care privesc exact acelaşi lucru văd cu totul şi cu totul altceva. în plus mai avem o meteahnă numită aşteptare. ne creăm anumite aşteptări de la celălalt, pe baza a ceea ce credem că ştim despre el.
un puzzle care are o temelie solidă (introducerea) şi în care construieşti argumentat, pas cu pas, până spre vârful piramidei. mi-am fosmat deja această aşteptare ca atunci când te citesc să am întrebări pentru mine şi cu siguranţă că o postare mai scurtă ori un ton vesel-ironic m-ar surprinde.
cum văd eu scrierile tale? ca pe nişte construcţii.
în ceea ce priveşte neînţelegerile, eu cred că acolo unde există dorinţă reală de comunicare, ele nu există, pot fi aplanate printr-un schimb de idei, prin întrebări simple şi directe cu răspuns pe măsură. mai dureros este atunci când polemica este interpretată ca un atac la persoană, ori generează aşa ceva. şi din perspectiva aceasta, eu cred că suntem mari specialişti în războaiele inutile şi că ne temem teribil de polemică…
cum vezi, nu ţi-am răspuns la întrebarea din final…
Trag două concluzii, amândouă importante și de ținut minte, din comentariul tău. În primul rând că neînțelegerile pot veni de la anumite așteptări. Ceea ce este corect. E posibil să interpretăm greșit o altă părere decât cea la care n-am fi așteptat să vină din partea interlocutorului. Și a doua, dacă dorim cu adevărat putem să ne înțelegem cu adevărat. Chiar și în cazul în care ne aflăm de părți diferite ale baricadei. Deci și în Virtualia ca și în viața reală. Dacă respect nu este, nimic nu este.
Interpretarea gresita a cuvintelor consider ca se petrece mai des in mediul online, decat cel offline. Uneori, nu te ajuta cu nimic faptul ca explici intelesul unei fraze, fiindca lipsesc gesturile, mimica fetei, toate aceste lucruri care te ajuta, de obicei, in a te face inteles…
Îți dau dreptate. Mă fac mult mai ușor înțeleasă în viața reală. Și culmea, fără să am nevoie de foarte multe cuvinte. Cumva, sunt mai concisă și mai la obiect. Foaia albă îmi induce un fel de “furie” a scrisului. Adică din ce scriu mai mult, din aia parcă aș mai scrie încă ceva.
Mie mi se pare mult mai ușor să scrii o poezie, decât ceea ce faci tu.
Adică, textele tale dezvoltă, pas cu pas, un anume subiect, ce necesită dezbatere în comentarii și nu comentarii pe marginea subiectului. Ori, ține de dispoziția interlocutorului virtual dacă vrea să-și manifeste punctul de vedere la modul activ sau pasiv. Când spun pasiv, mă refer la comentariile superficiale. 
Așa cum zicea și psi, Virtualia e un loc ….pfffff…! Gândește-te că, dacă în Realia ne e mai ușor să ne exprimăm, fiindcă avem în dotare și o față expresivă, în Virtualia e ca și cum ai avea acoperită fața, gesturile nu există, fiindcă nu ai un corp, la fel de expresiv și arunci atunci totul, exprimat în scris. Ori, firește că e dificil, o virgulă pusă aiurea modifică(scrisesem “nodifică” și nu sună deloc rău) intenția, clar!
Nu prea! Eu nu pledez pentru Virtualia, dar pot, cu mâna pe inimă, să afirm că-mi place mai mult Virtualia, fiindcă eu una acord mai multă atenție comunicării în virtual, decât în real. Și, ține cont că, fiind profă de actorie, eu chiar acord atenție comunicării, e “meseria” mea, cum s-ar zice!
Întrebai câtă atenție acordăm felului în care comunicăm…păi, depinde de interesul particular și dacă consideri tu, ca interlocutor că ești necesar în acea Conversație. În scris, în Virtualia, te poți sustrage, fiindcă ține de cheful tău, până la urmă, de a-ți folosi mâna să transcrie ceea ce gândul ordonă și apoi creierul ordonează. În Realia, altfel se pune problema…nu trebuie decât să deschizi gura și să te servești de corpul tău și de gesturile sale. Te poți uita urât, poți să râzi etc….în scris te poți uita urât?
Eu cred că o neînțelegere în Virtualia, are alte căi de rezolvare, poate, dar poate avea aceeași intensitate ca și o neînțelegere în Realia. Și cred că vorbim totuși, de aspecte minore, ca și consecință, în cazul cel virtual. Cam atât — nu-mi permite tableta să dezvolt prea mult, îmi ocupă jumătate de pagină, nepermițându-mi să recitesc propriul comentariu —, dar suficient cred, cât să punctez câteva aspecte, pe care le-am considerat eu importante.
PS: acum poți lăuda efortul meu de-a comenta! :))
Chiar apreciez efortul tău. Și prezența. De multe ori comentariile tale au întregit imaginea creionată de un articol. Și nu numai aici. Deci îți simțim lipsa.
Mie mi-ar fi greu să scriu poezie. De fapt, ce zic? Îmi este imposibil. Este și poezia un fel de a concentra niște gânduri și idei. Ori mie asta cu concentratul nu-mi prea iese.
Câtă importanță acordăm comunicării? Cât interes avem, de cât timp dispunem, în ce stare suntem. Toate cred că influențează pe undeva atenția noastră. Și mă întreb, oare nu este mai bine să ne limităm la strictul necesar atunci când condițiile pentru o conversație nu sunt prielnice? Și nu ar fi mai onest să nu ne angajăm în discuții care fie că nu ne interesează, fie ne depășesc capacitatea de concentrare din acel moment? De obicei primești ce oferi (chiar dacă nu de la început). Vorbești în doi peri, este posibil să ți se răspundă la fel.
Eu zic ca ti-a reusit. Daca ma intrebi pe mine as recunoaste ca da, atunci cand vad un articol luuuung citesc doar inceputul si finalul. Mai am si prostul obicei de a “fotografia textul” asa ca imi dau seama in 10 secunde despre ce e vorba. La articolele tale nu prea mi se intampla ca imi place cum scrii, ca stil vorbesc.
Am realizat că scriu prea lung și că ar putea deveni greu de urmărit și plictisitor. Și eu abandonez câteodată articole prea vaste. Nu întotdeauna, unele mă prind, iar uneori am răbdare și am timp.
Mi-am pus de mult problema asta și mi-am tot spus că ăsta este stilul meu și nu mă pot rupe de el. Nu vreau să am alt stil, voi încerca doar să fiu un pic mai atentă și să concentrez anumite lucruri. Să vedem…
Niciodata nu mi s-a parut ca faci introduceri prea lungi, asa ca ma aliniez Irealiei, care spune ca articolel tale curg frumos. Le citesc pe nerasuflate de obicei si am senzatia placuta a lucrurilor care aluneca, a ideilor care deriva unele din altele de un firesc uimitor.
Cat despre neintelegeri, da mi s-au intamplat, dar am invatat ca ele pot fi anulate intre doi oameni care nu au nici suspiciuni, nici rautate unul fata de altul. Cumva, ceea ce poate sa se inteleaga gresit, se dizolva de la sine, chiar fara a se lamuri. Devine lipsit de importanta. Oricum, marturisesc, snt o persona care nu prea acorda importanta detaliilor, prefer o privire de ansamblu. Daca am fost inteleasa gresit pentru asta sau am inteles gresit. Da. Dar…uneori tocmai aceste neintelegeri mi-au aratat fata ascunsa a oamenilor.
Cred că ai dreptate. Fața ascunsă a unui om nu o vei vedea niciodată atunci când totul este bine și frumos. Deci uite și un avantaj al unei situații de criză. Cât despre suspiciuni… din păcate ele există. Deși de multe ori nu au niciun suport real.
Mie nu mi s-a parut niciodata ca faci introduceri lungi, dimpotriva, uneori articolele mi s-au parut prea scurte, as fi vrut sa mai fie, sa te mai citesc
Dar in ceea ce ma priveste si eu imi reprosez asta, ca ma lungesc prea mult, ca plictisesc, ca nu explic cum trebuie…si nu o data mi s-a intamplat in scris sa fiu inteleasa gresit. Din fericire (sau din pacate) in ultima vreme am inceput sa scurtez textele de nevoie. Timpul mi-a devenit din ce in ce mai putin si parca ma strange
Rămân la credința că un text lung nu este neapărat semn de “radiografiere” ]n profunzime a unui subiect. Ci că ar putea fi și o rătăcire printre amănunte lipsite de importanță. Voi încerca să scap de asta. Dar culmea, îmi ia mai mult tim să scriu un articol mai scurt!
[…] tot mi-am luat blogul la puricat, în speranța că dacă nu voi descoperi secretul succesului măcar pe cel al armoniei interioare […]
Acum cca 3 ani, dintr-o perspectivă diferită, a cititorului.
Ce memorie ai.
Te invidiez. Și da, ai și dreptate!