Dacă tot mi-am luat blogul la puricat, în speranța că dacă nu voi descoperi secretul succesului măcar pe cel al armoniei interioare îl voi afla, voi continua astăzi cu expunerea câtorva observații pe care le-am făcut din postura de om care interacționează zilnic cu unii asemenea lui, pe internet. Fie primind feedback la finalul unui articol, fie socializând pe una dintre rețelele construite fix pentru așa ceva. Care socializare se rezumă, de cele mai multe ori, la autopromovare.
Nu voi reveni la discuții mai vechi despre comentarii și despre așteptările pe care le avem de la ele sau pe care alții le au de la ale noastre. Mi-am spus cu diferite prilejuri punctul de vedere. Vedeta acestui articol va fi like-ul. Și acum cred că faceți, deja, legătura cu titlul.
O să vă mărturisesc un lucru pe care nu cred că l-am mai spus vreodată în articolele mele. O dată cu apariția blogului meu pe o platformă gratuită, am descoperit o grămadă de bloguri surori. Și am privit cu uimire cum acestea, la sfârșitul fiecărui articol, aveau frumos aliniate zeci de like-uri. M-am întrebat, adeseori, cum de nu le descoperisem până atunci, de vreme ce se bucurau de o asemenea popularitate; căci mi le imaginam asaltate de mii de vizitatori. Aveam să descopăr foarte curând secretul și adevărul nu tocmai încurajator. Atunci când și postările mele (cele de pe vechiul blogul) au început să adune din ce în ce mai multe aprecieri. Nimic rău, îmi veți spune. Aveți dreptate. Un like la casa omului nu strică. Nici măcar atunci când vine în secunda imediat următoare publicării unui articol. Până la urmă, acea panoplie de avataruri colorate poate arăta chiar frumos. Despre credibilitate… nici nu are rost să mai discutăm.
Zilele trecute am asistat la momentul în care cineva își promova pe Facebook un articol. Întâmplător era vorba despre un advertorial. Like-ul a venit aproape instantaneu. Și reacția celui care postase, la fel. “Ce repede citești!”. Nu știu dacă a urmat și un răspuns. N-am mai urmărit ce s-a întâmplat, deși ar fi fost interesant.
Cele două exemple nu sunt lucruri ieșite din comun. Se întâmplă adesea și, cel mai probabil, fiecare dintre noi ar putea să contribuie cu succes la alcătuirea unei antologii. Nu o să fac nici teoria like-ului devenit gest reflex sau instrument de băgare în seamă. E binecunoscută tuturor. O să vă împărtășesc doar câteva dintre gândurile pe care toată acestă like-manie mi le-a stârnit.
Oare câte dintre like-urile de acum ar mai exista dacă mecanismul de afișare al lor ar fi puțin îngreunat? Eventual prin apariția de câteva ori a unor ferestre în care să fii întrebat dacă ești sigur că lucrul acela chiar îți place.
Câte dovezi de solidaritate ar dispărea dacă, printr-o minune a tehnicii, like la o campanie sau un caz umanitar ar însemna automat câțiva lei luați din contul personal și virați în cel afișat pe ecran?
De câte ori am mai apăsa butonul cu pricina dacă mașinăria care îl propagă ar funcționa ca un detector de minciuni? Și ar emite semnale sonore stridente la fiecare neadevăr.
Ce s-ar întâmpla dacă, aceeași mașinărie, ne-ar bloca accesul la butonul prin care ne demonstrăm aprecierea (și aici mă refer strict la cel de pe blog) pentru un timp egal cu cel mediu necesar citirii unui articol?
Cum ar fi dacă like-ul nu ar mai fi un “bun public”? Și ar fi vizibil doar pentru cel căruia îi este adresat.
Știu, enunțurile de mai sus fac parte, mai degrabă, dintr-un scenariu SF. Dar cine știe ce ne rezervă viitorul și, în plus, ca exercițiu de imaginație subiectul mi se pare bun. Deși mai de folos ne-ar fi un exercițiu de sinceritate.
Închei aici pentru că am promis încă din titlu un “tratat” scurt. Dar o întrebare tot am să mai îmi pun. Oare vremurile pe care le trăim nu ar avea nevoie de includerea în manualele de maniere elegante și a comportamentului corect al utilizatorului de internet?
apreciere, blog, Facebook, like, maniere elegante
Sincer, aş fi încântat să văd aplicate soluţiile propuse de tine!
Hihihi!
Io-s mai scumpă-n like-uri, dar mi se întâmplă și să le las ca semn de „been there, seen that…”
Ziceai de like-ul ce apare în același moment cu articolul, de se întreba autorul când a avut timp respectivul să citească. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să primesc comentarii care-mi demonstrau clar că nu s-a citit decât titlul și poate o diagonală mică.
Asta este, nu știu zău ce ar putea schimba situația. Trebuie început de la fundație, de la mentalitate.
Păi nu mi-am propus să schimb lumea.
Erau numai niște simple constatări. Comentarii din alea am primit și eu. 
Cum era vorba aceea? Dacă tăceai filozof rămâneai? 
Mie chiar îmi plac blogurile care au buton de like. Pentru că de multe ori nu am nimic de comentat și articolul chiar mi-a plăcut. Și parcă aș vrea să las o urmă a trecerii mele pe acolo și o apreciere pentru autor. Dar când like… înseamnă că like!
Crede-mă că eu urăsc like-urile alea. Le urăsc pentru rapiditatea, postez acum şi în secunda doi apare like-ul sau, şi mai enervant, aceeaşi persoană îmi dă like la toate articolele care se afişează în homepage (în acelaşi minut) . Şi mă enervează notificările de pe mail.
Sincer, mereu zic că scot butonul acela, e enervat, deloc sincer, deloc relevant!
E mai comod fără el.
Când încă îl aveam, citeam pe cineva care scria postări scurte, frumoase și unde nimeni nu comenta aproape niciodată. Pentru că ar fi fost o blasfemie să spui ceva, Dar toată lumea apăsa like. Același lucru îl făceam și eu. În câteva minute like-ul îmi era întors. Ca și cum omul dorea să scape repede de datorie. Partea ciudată a apărut când am trecut pe domeniul nou. A mai dat like de câteva ori, la ce frânturi am lăsat pe blogul vechi, apoi a dispărut. Pentru că butonul miraculos nu mai era?
eu mă întreb, încă, ce prefer: înşiruirea aceea de like-uri au comentariile stereotipe, semn şi ele că eu vorbesc (scriu) ca moise în pustiu. pentru mine butonul acesta este semn că ceea ce am citit mi-a plăcut. că am trecut pe acolo şi că voi mai reveni citind şi comentariile aferente. pentru că da, eu citesc şi comentariile lăsate de ceilalţi.
cum însă de o vreme la mine este linişte pe blog, cochetez iarăşi cu ideea de a închide comentariile, aşa cum am tot spus că voi face. şi cred că va dispărea atunci şi butonul de like.
cât despre facebook, mie mi se pare un rău necesar, aşa că încerc să limitez prezenţa mea pe acolo. de atâţia ani eu ştiu cine mă citeşte şi cine nu. semne? pentru ce?
psi, folosit onest, butonul nu este rău. Mai ales pe un blog ca al tău, unde, decât să spun “vai ce frumos”, mai bine apelez la el. Și blogul tău nu este singurul în situația asta. Pentru că există un anumit gen de articole, cele literare, la care nu prea poți comenta. Fie pentru că nu găsești cuvinte potrivite, fie pentru că o analiză pe text nu ar fi o completare bine venită.
da, sonia, folosit onest. numai că ştim amândouă cum este cu onestitatea… când cineva îţi dă like, îţi lasă un comentariu care demonstrează limpede că nu a trecut nici de prina frază a textlui, care ar fi cea mai potrivită reacţie?
eu am fost poate prea multă vreme tolerantă, generoasă cu timpul meu. cred că este vremea să-mi reevaluez priorităţile.
Cel care are ceva de spus şi care e mulţumit de ceea ce pune într-un articol nu are timp să alerge disperat după LIKE-uri. Le primeşte sau nu. Îşi citeşte prietenii, mai ratează câteodată când timpul e zgârcit, îşi marchează trecerea cu un LIKE (uneori îi place ce a citit, alteori nu îl face să vibreze), mai lasă câte un comentariu, depinde de vibraţie, de moment, de timp etc., câteodată nu isi găseste cuvintele ca sa comenteze desi i-a plăcut ce a citit. E simplu…
Şi e mai comod cu buton de LIKE!
Își dau dreptate. În toate cazurile în care like chiar înseamnă like. Eu am o problemă, după cum ai văzut, cu cei care îl apăsă din reflex. Înainte de a citi și pur și simplu doar pentru a arăta că au fost prezenți. Când de fapt absența lor devine de-abia atunci vizibilă.
Mie mi se intampla ca , din contra, sa-mi placa chiar foarte tare ce citesc dar sa uit ca exista acel buton.Ce sa insemne asta?Ca nu am maniere?Cat despre cod….este departe…..am vazut articole din media unde avertizeaza obligativitatea folosirii limbajului decent dar comentariile admise erau sub limita suburbanului iar cele pertinente nu erau afisate oricate incercari ai fi facut, doar pentru ca erau obiective dar nu il injurau pe Boc sau pe Basescu-vinovatul de serviciu.
Ba, ai maniere. Nu e bai când uiți de el, ci când prea îl prea folosești.
de multe ori nu am ce comenta pentru ca omul ala a scris tot si atunci dau cu un like si cred ca mi-ar fi la fel de drag si daca like/urile ar fi numai pentru ochii mei
Și mie mi-ar plăcea.
Oare nu cumva e un semn bun atunci cand incepem sa preferam calitatea feed-back-ului primit decat cantitatea?
La inceput aveam nevoie de validari a ceea ce scriam si cea mai simpla metoda era un like la postarea de pe FB (pe blog nu am avut niciodata buton). Imi placeau si ma bucuram pentru fiecare. Acum insa, nu mai consider like-urile chiar o apreciere, ci de multe ori, dupa rapiditatea cu care apar le consider un fel de “buna dimineata” sau “salut, sunt si eu pe aici”. Sunt constienta ca poate doar jumatate din cei care au dat like pe FB au si citit articolul, asa ca nici nu le mai dau mare importanta.
Păi cred că ăsta este cel mai bun semn. Mă gândeam la blogurile cu trafic foarte mare. Crezi că mai stă cineva să analizeze cine ce like a dat și cât este de sincer? Le ia ca atare și atât.
Uneori îţi place un text pur şi simplu. Te-ai regãsit în rândurile citite. Ce sã comentezi? Parcã le-ai scris tu. Like! Altãdatã eşti prins între idei: ale tale dar şi ale celuilalt. Nu eşti pentru dar nici împotrivã şi trebuie sã te decizi. Îţi dai cu pãrerea şi aştepţi rãspunsul. Comentezi! Recunosc cã uneori sunt reticentã în a-mi spune deschis pãrerea. Uneori nu pot arunca în neant gândurile mele fãrã sã mã tem cã nu sunt înţeleasã corect. Atunci nu las urme. Citesc şi trec mai departe. Revin sau nu. Imi place ideea de a vizualiza aprecierile doar de cel cãruia îi sunt adresate.
Roxana, prin asta trecem cu toții. Nu întotdeauna avem toate cuvintele acasă sau o stare de spirit adecvată pentru a ne implica în discuții. Tocmai de aceea ar trebui să nu ținem cu tot dinadinsul să ne evidențiem prezența cu acel like, apăsat fie că ne place sau nu un articol.
Like-urile alea sunt subiective…automatisme…
Calitatea blogului tau nu sta intr-un numar de like-uri, ci mai degraba in feedback-urile cititorilor tai!
Îmi place să cred că nu toate like-urile sunt subiective. Î}n ceea ce privește calitatea unui blog, îți dau dreptate.
Mie-mi place butonul “like”! E ideal pentru mine. şi nu-mi plac (în sensul că, eh, au o hibă – mică, dar hibă) blogurile care l-ar putea avea, dar nu-l au. Autorul nu-mi îngăduie, mie. care am puţin timp la dispoziţie, să-i spun, printr-un simplu clic, că articolul său mi-a plăcut.. Nu e corect ca un om care n-are timp de comentarii să-şi poată spune totuşi astfel părerea despre articol?
De exemplu, am citit multe dintre articolele tale, Sonia, şi mi-au plăcut. Dar tu n-ai buton “like”, iar eu n-am timp să comentez, sau nu-mi trece prin cap, pe moment, nimic inteligent, ca să zic aşa. ŞI plec, fără să las nicio urmă a trecerii mele. Pentru că sunt un “bogger grăbit”. O să mă axez pe comentarii când o să fiu pensionară (dac-o să-mi ajungă pensia pentru abonamentul la internet).
Cât despre ce s-ar întâmpla dacă ar costa… Ce s-ar întâmpla dacă ar costa comentariile, dacă ar presupune o donaţie etc? Dar dacă pentru fiecare articol publicat pe blog s-ar plăti o taxă? Câte dintre iubitele şi ridicatele în slăvi comentarii ar dispărea? Câtă lume şi-a abandona blogurile?
În plus, în locul comentariilor care-mi spun, sincer
sau nu, ce superkalifragilisti… 
e articolul meu şi iaca, ce mă mai dă talentu’ afară din casă, prefer un simplu “like”
M-am întins la vorbă, cheltuind un timp pe care nu-l am, fiindcă nu pricep ce-aveţi cu bietul buton “like”, voi, cei care nici măcar nu-l găzduiţi pe bloguri. Ce rău vă face?
Vero, zâmbesc.
Eu nu am nimic cu butonul. Și mie îmi place. Problema este cum îl folosim. 
Scuze pentru tonul agresiv al comentariului anterior.
Da’ ce contrează cum îl folosim? Blogosfera e mare şi oricum nu.-i putem impune noi reguli.
Aşa, se poate spune că problema e şi cum ne folosim blogurile, cum folosim comentariile, cum folosim facebooku’ etc
NU te scuza, nu mi s-a părut nimic agresiv. Până la urmă poate ai dreptate. Studiem folosirea acelui buton doar când traficul ne-o permite. Un blog cu mii de vizitatori nu ar mai permite astfel de analize.Și da, blogosfera este mare și nu este clădită după chipul și asemănarea nostră. Ceea ce până la urmă nici nu este rău.
Nu toți avem aceleași așteptări de la un like. Unii îl vor ca un barometru al aprecierii textului lor de către public. Alții ca un semn de prietenie și susținere. Ca să dau un singur exemplu aici, cineva are o problemă sau o situație neplăcută și o postează pe Facebook. Îi dai like sau nu? Și dacă da, ce înseamnă, că empatizezi cu ea sau că îți pare bine că a trecut prin acea situație?
Alții pot avea un interes în a contoriza cât mai multe like-uri pentru ca advertorialele lor să pară articole naturală pentru motoarele de căutare.
Am avut și eu dileme și chiar discuții de acest tip mai demult, apoi m-am liniștit.
Și recomand liniștea asta oricui, altfel putem extinde discuția chiar la comentarii:
Da, ce articol frumos! Îmi place cum ai scris!
Lotus, nici eu nu am neliniști legate de like-uri. Dar mă enervează folosirea abuzivă a acelui buton. Până la urmă problema este la mine. Ar trebui să nu îl bag în seamă!
Vai, cât poți fi de drăguț! 
Îți place cum am scris!
Nu stiu daca se va ajunge vreodata la punerea in aplicare a ideilor tale. Sunt unele foarte bune si chiar te pun pe ganduri, insa cred ca Like-mania ar suferi o decadere groaznica. Oamenii arunca cu like-uri in stanga si in dreapta fiindca e gratis si simplu de apasat un singur buton. Daca ar interveni altceva la mijloc, probabil like-urile ar disparea aproape definitiv. Si cred ca ar fi mai bine. Nu agreez deloc persoanele care dau like la un articol in secunda imediat urmatoare share-ului. Inseamna ca omul respectiv nici macar nu s-a straduit sa arunce un ochi pe postare, sa imi arate ca l-a citit si abia apoi sa il aprecieze, daca e cazul. Ori, asta imi demonstreaza ca imi da like doar ca sa ii dau si eu lui unul la schimb, cu toate ca nu ii citesc respectivul articol, nu?
Este o utopie ce am scris eu. Metodele alea nu vor exista niciodată.
Dar avem discernământ și știm cum să folosim un buton, nu? 
Dragă Sonia, cu toții ne putem plânge de maniera în care este utilizat butonul cu pricina, de apariția notificării de “like” imediat ce s-a publicat articolul, căci ne-am lovit de acest obicei și nu ne este pe plac. Eu folosesc butonul cu mult discernământ, adică doar dacă îmi place articolul! Dacă am ce si cum să comentez, o fac, dacă nu am timp sau nu am cuvinte, nu comentez, dar butonul cu pricina îți va spune ție, autor, că mi-a plăcut ce ai scris. Aș fi de acord să se aplice normele scrise de tine în articol, dar stiu că ar putea fi interpretate ca separatism, ingerință incorectă, neacordare a dreptului la liberă exprimare sau mai știu eu cum.
Mugur, și eu îl folosesc la fel. Din păcate nu toți fac asta. Cât despre normele mele… era un exercițiu de imaginație. Atât.