Nu știu dacă a remarcat cineva prezența mea tot mai scăzută în mediul online și nici dacă mi-o fi dus vreo persoană dorul, dar vreau să vă spun că sunt bine și că doar timpul care nu îmi mai este de ajuns mă face să postez rar și să socializez puțin. Astăzi însă, după ce am ajuns acasă de la muncă, între o cratiță de sarmale, o masină de rufe puse la spălat, 15 discuri de inscripționat și o tona de batiste (căci am avut grijă să răcesc zdravăn tocmai acum, pe vremea asta toridă), m-a apucat o poftă nebună de scris. Zis și făcut, dar am constatat repede că, pentru prima oară de când am blog, inspirația îmi lipsește. O fi pentru că autobuzul de pe ruta Hunedoara-Deva s-a transformat din incubatorul meu de idei în rugul fierbinte cu care sunt nevoită să circul spre casă? Sau pentru că aproape toți călătorii au renunțat la conversațiile uneori spumoase și zac apatici, în timp ce par a se scurge pe scaune precum ceara unor lumânări? Nu știu, se prea poate, așa cum este posibil ca atenția mea la lucrurile din jur să se fi înmuiat după ce am rispit-o, cu prea mult zel, în prea multe direcții.
Și totuși… Evrika am murmurat, parafrazându-l pe domnul Arhimede, când un sâmbure de idee salvatoare mi-a încolțit în minte. Ce-ar fi să scriu folosindu-mă de alții? Nu vă speriați, nu am de gând să fur subiecte, ci doar să împrumt niște titluri (și spun niște pentru că vreau să fac lucrul acesta săptămânal). Cum voi proceda? Simplu! Voi lua telecomanda și mă voi muta de pe un canal pe altul până când voi gasi ceva interesant. Un titlu interesant, adică, căci voi închide imediat televizorul și voi scrie ce-mi trece prin cap. Cel mai probabil fără nicio legatură cu emisiunea, filmul sau serialul de la TV. Astăzi, la ora 19:37 (cea la care am început acest articol) pe BBC Entertainment se transmitea:
Să păstrăm aparențele
Suntem oameni (și încep cu un truism pentru că, se pare, această stare de fapt este cea care ne scuză cele mai multe dintre slăbiciuni, inclusiv pe aceea de a dori să păstrăm aparanețele).
- De câte ori, trecând pe lângă o biserică, ne facem repede trei cruci mari cu speranța că cineva acolo sus va vedea și va trimite puțin din pronia cerească peste noi sau gândindu-ne că atitudinea noastră pioasă o să dea bine pentru cei din jur? Nu contează că numai cu zece minute mai înainte am înjurat sau ne-am gândit la orice altceva decât cele sfinte.
- De câte ori ne-am cumpărat un obiect doar pentru că este la modă și se asortează statutului nostru social. Îmi amintesc că la un curs de vânzări, pe care l-am făcut acum mulți ani, ni se spunea că ceasul pe care îl avem la mână sau telefonul pe care îl scoatem pe masă ne va poziționa într-un fel sau altul în ochii posibilului cumpărător.
- De câte ori mergem la un eveniment chiar dacă nu prezintă mare interes pentru noi, doar pentru că e bine să fim văzuți acolo? Ce mai contează că nouă ne place muzica rock, cei în ochii cărora dorim să dăm bine sunt prezenți la un recital de pian sau admiră tablourile dintr-o expoziție de pictură.
- De câte ori purtăm conversații elegante cu persoane care ne sunt antipatice pentru că, pur și simplu, ne este jenă să le ignorăm? Zâmbim frumos și mai zăbovim cinci minute, în timp ce o atitudine de războinici ar fi mult mai aproape de adevăr.
- De câte ori comentăm pe blogurile adunătoare de comentatori din cercul nostru de prieteni, nu pentru că ne-a plăcut, ci pentru că este bine să fim și noi văzuți acolo?
Și lista ar putea continua.
Ne exprimăm din ce în ce mai liber, dar salvatul aparanțelor nu este doar apanajul bunicilor și nu s-a așezat peste el destulă pulbere cât să acopere anumite falsități pe care le îmbrățișăm aproape zi de zi. Încă ne mai putem îmbolnăvi de boala ipocriziei și fățarniciei și, de ce nu, a lașității și fricii de adevăr.
Și totuși…
Există momente când salvatul aparențelor este bun augur. Pentru că nu trebuie nimeni să îți suporte proasta dispoziție când tu esti înbufnată că iubitul a băut prea mult aseară și a dat toată noaptea la bocboci sau când s-a dus la sală ca să tragă de fiare, iar tu ai fi vrut să mergeți la mall. Ca să nu mai vorbim că celorlalți le este egal dacă tu ai sau nu bani sau dacă ești sau nu mulțumit de familia ta Dar asta se mai poate numi și discreție.
Să păstrăm aparențele sau nu?
Acest articol face parte di joaca săptămânală a clubului psi.
duzina de cuvinte, să păstrăm aparențele, titlu de împrumut
măi, eu ştiu că blogul tău e cam cuminţel acum. dar mai ştiu şi că aparenţele te lasă rece.
mulţam de idee, mâine fierb sarmalele congelate. aparenţă de gospodină, că-s foarte ocupată luna asta! foarte, foarte… :))
Cunosc senzatia. Aceea cu cheful de scris. Se mai intampla. Ieri am scris 4 articole. Minune mare. Azi aproape niciunul. E dovada ca nu se poate scrie la comanda. E normal. Mi-ai facut pofta de sarmale …
Te salut, Sonia. Mai întâi de toate să-mi spui şi mie blogurile alea unde e bine sa fim vazuti că eu tot nu ştiu, apoi să ştii că am simtit si văzut că nu ne mai prezintă nimeni in subpuncte niscai idei, cum numai tu ştii s-o faci, de fapt; iar despre aparenţe…aş vorbi până mâine deoarece sunt campioană: lucrând cu omul…nu fac totdeauna şi nici nu zic ceea ce as vrea ci ce trebuie, merg la sindrofii in anumite zile că e musai dar mă fofilez cu succes pe unde pot. Cu vârsta şi trecerea ei…mă trezesc trişând şi asta e de bine.Tot ingenioasă ai rămas. Auzi? Telecomanda. Şi …sarmale …am avut, tot congelate..de la soacră. Mâine…ciupercim. Te pupic. Mă bucur că esti bine.
Pe mine nu ma intereseaza catusi de putin pastrarea aparentelor. Nu mi se par necesare ci mai mult false.
Sa-ti spun drept dupa oala cu sarmale n-am mai inteles mare lucru din chestia cu aparentele si se pare ca nici ante-comentatatorii mei. Foame mare! Sa pastrezi aparentele este atunci cand te ia cu lesin de foame si ai manca direct din oala, in timp ce ti-ar curge resturile din gura, dar esti la o masa cu altii si te faci ca ciugulesti ca sa nu treci drept o fomista needucata. De-aia s-a inventat fast-food-ul, ca sa te simti bine mancand cu degetele, nu pastrand aparentele.
ca în orice situaţie, şi în păstrarea aparenţelor e o linie de mijloc, cred eu, o linie în care minciuna e în limite scuzabile şi indiscreţiile la fel…
A păstra aparențele are de-a face cu minciuna și cu conveniențele sociale. Prima ne face imorali, a doua ne face persoane slabe, la cheremul „gurii lumii”. Problema nu-i în afară, problema e în noi: cât de mult ne pasă de ce zic sau cred alții la adresa noastră? O dată interiorul pus la punct, cu puțin tact, bun simț și inteligență, se poate rezolva și chestia cu exteriorul, astfel încât să nu frapăm. Părerea mea.
Dincolo de toate aparenţele, mă opresc şi eu (că am văzut că nu-s singura) la sarmale şi mărturisesc că ieri m-am “spetit” în bucătărie adică le-am scos din congelator şi le-am pus la fiert
Foarte faină ideea cu titlurile, dacă va fi rubrică săptămânală ne dai şi nouă voie să participăm la “joc”?