Urc, încet, scările pe care ultima oară le-am coborât acum 30 de ani. Mi se par mai înguste. Mult mai înguste. Să fie de vină copacii care le mărginesc și care au crescut între timp, balustrada montată exact pe mijlocul treptelor sau imaginea mea distorsionată de atunci sau de acum? E 10.15 (da, știu, n-am mai avut răbdare și ajung mult înainte de începerea cursului festiv) așa că îmi permit să admir, pe îndelete, totul. Corpul C pare neschimbat. În stânga o papetărie (e drept cu un afiș care indică “xerox” lipit pe geam), aceeași intrare, același hol amplu din care lipsește doar avizierul plasat în partea dreapta, cel de unde puteai afla dacă, din cauză de prea multe absențe (30 să fi fost?), nu cumva ai luat o mustrare scrisă cu avertisment. Ignorând cuvântul care indică posibilitatea de a folosi un copiator, doar bancomatul face notă discordantă cu amintirile mele și, într-un fel ciudat, aproape că îmi aduce în nări mirosul oficiului poștal de pe Strada Lungă.
De CP4 se leagă toți cei 5 ani petrecuți pe Colină. Și acest amfititeatru îmi pare mai mic. Mai mic, dar exceptând ecranul pentru proiector și un laptop așezat pe catedră, la fel.
Am timp să bântui holurile, să mă întreb unde era toaleta (cum am put să uit asta?) unde duc niște scări și dacă bufetul de unde cumpăram cea mai ieftină cafea sau cele mai străvezii sandvișuri mai există. Și să plâng. Fără un motiv anume. Pur și simplu. Apoi atmosfera se animă. Rând pe rând sosec cei care, acum 30 de ani, mi-au fost colegi. Îmbrățișări, întrebări, priviri furișate spre numele înscrise pe ecusoane salvatoare ale memoriei cu care timpul nu a fost prea blând mereu. Multă gălăgăgie și din nou mi se pare la fel.
Ar fi multe de povestit, dar acest articol nu este nici despre strigatul catalogului și nici despre petrecerea și poveștile care au urmat. Nici măcar despre nostalgie nu este (deși dintre rândurile mele s-ar putea să răzbată și așa ceva). Este despre ce am înțeles făcând acest uriaș pas înapoi, în timp. Deci…
- Amintirile se diluează și, deși totul pare atât de lipede și clar, se dovedește că nu este chiar așa.
- Timpul și distanța așează între oameni alte obiceiuri, alte interese, alte priorități. Undeva însă rămâne acel “ceva” unic care i-a apropiat cândva.
- Uneori se schimbă fizionomiile atât de mult încât îți este greu să faci, pe loc, conexiunea corectă cu cineva. Cu toate astea rămân lucruri care nu se “alterează” aroape deloc: privirea, vocea, râsul.
- O astfel de întâlnire este o pendulare între bucurie și tristețe. Bucurie pentru privilegiul de a trăi astfel de clipe, pentru toate cele pe care le-ai realizat și poate că nici nu sperai să se împlinească vreodată, pentru întâmplarea fericită de a putea fi atunci și acum în același loc care a însemnat și înseamnă mult pentru devenirea ta ca om. Tristețe pentru cei care nu mai sunt (destul de prematur) printre noi, pentru ce ai fi putut face, dar ai lăsat să ți se scurgă șanse printre degete, pentru visuri neîmplinite, pentru anii care prea repede s-au scurs.
- Entuziasmul și angajamentul total dezinteresat al câtorva oameni sunt singurele ingrediente care fac posibile astfel de reuniuni. Nu am cuvinte să le mulțumesc celor care au făcut posibil lucrul de care vă povestesc. Respect! Mi-aș dori să avem în noi, toți, puterea de a ne înhăma la un astfel de demers.
Gaudeamus igitur,
Juvenes dum sumus…
Așa zice cântecul, dar se pare că trebuie să modific versul doi. Cât suntem cu sufletul încă tânăr. Cred că e mai aproape de realitate așa. 
Mi-a fost greu să adun în câteva rânduri toate cele pe care le-am simțit la sfârșitul săptămânii trecute la Brașov. Și le-am scris mai mult pentru mine, spre aducere aminte mai târziu. Și pentru că vreau ca tablou acestor zile să fie complet, o să spun o vorbă și despre Cel care mă așteaptă, la poalele Tâmpei, în fapt de seară. Sau care, mă rog, m-a așteptat. Mulțumesc psi!
Voi cu ce sentimente ați venit de la întâlniri cu foștii voștri colegi de facultate, gimnaziu sau liceu? Ați avut aceleași gânduri amestecate ca și mine? Cât de apăsătoare sau eliberatoare este trecerea timpului peste noi?
P.S. Dacă vă așteptați să pun poze, spre rușinea mea nu am. Prea des mă aflu surprinzând emoțiile oamenilor cu camera atârnată la gât. De aceea mi-am dorit să le trăiesc pe ale mele eliberată de greutatea ei.
9 thoughts on “Gaudeamus igitur”