Gaudeamus igitur

ColinaUrc, încet, scările pe care ultima oară le-am coborât acum 30 de ani. Mi se par mai înguste. Mult mai înguste. Să fie de vină copacii care le mărginesc și care au crescut între timp, balustrada montată exact pe mijlocul treptelor sau imaginea mea distorsionată de atunci sau de acum? E 10.15 (da, știu, n-am mai avut răbdare și ajung mult înainte de începerea cursului festiv) așa că îmi permit să admir, pe îndelete, totul. Corpul C pare neschimbat. În stânga o papetărie (e drept cu un afiș care indică “xerox” lipit pe geam), aceeași intrare, același hol amplu din care lipsește doar avizierul plasat în partea dreapta, cel de unde puteai afla dacă, din cauză de prea multe absențe (30 să fi fost?), nu cumva ai luat o mustrare scrisă cu avertisment. Ignorând cuvântul care indică posibilitatea de a folosi un copiator, doar bancomatul face notă discordantă cu amintirile mele și, într-un fel ciudat, aproape că îmi aduce în nări mirosul oficiului poștal de pe Strada Lungă.

De CP4 se leagă toți cei 5 ani petrecuți pe Colină. Și acest amfititeatru îmi pare mai mic. Mai mic, dar exceptând  ecranul pentru proiector și un laptop așezat pe catedră, la fel.

Am timp să bântui holurile, să mă întreb unde era toaleta (cum am put să uit asta?) unde duc niște scări și dacă bufetul de unde cumpăram cea mai ieftină cafea sau cele mai străvezii sandvișuri mai există. Și să plâng. Fără un motiv anume. Pur și simplu. Apoi atmosfera se animă. Rând pe rând sosec cei care, acum 30 de ani, mi-au fost colegi. Îmbrățișări, întrebări, priviri furișate spre numele înscrise pe ecusoane salvatoare ale memoriei cu care timpul nu a fost prea blând mereu. Multă gălăgăgie și din nou mi se pare la fel.

Ar fi multe de povestit, dar acest articol nu este nici despre strigatul catalogului și nici despre petrecerea și poveștile care au urmat. Nici măcar despre nostalgie nu este (deși dintre rândurile mele s-ar putea să răzbată și așa ceva). Este despre ce am înțeles făcând acest uriaș pas înapoi, în timp. Deci…

- Amintirile se diluează și, deși totul pare atât de lipede și clar, se dovedește că nu este chiar așa.

- Timpul și distanța așează între oameni alte obiceiuri, alte interese, alte priorități. Undeva însă rămâne acel “ceva” unic care i-a apropiat cândva.

- Uneori se schimbă fizionomiile atât de mult încât îți este greu să faci, pe loc, conexiunea corectă cu cineva. Cu toate astea rămân lucruri care nu se “alterează” aroape deloc: privirea, vocea, râsul.

- O astfel de întâlnire este o pendulare între bucurie și tristețe. Bucurie pentru privilegiul de a trăi astfel de clipe, pentru toate cele pe care le-ai realizat și poate că nici nu sperai să se împlinească vreodată, pentru întâmplarea fericită de a putea fi atunci și acum în același loc care a însemnat și înseamnă mult pentru devenirea ta ca om. Tristețe pentru cei care nu mai sunt (destul de prematur) printre noi, pentru ce ai fi putut face, dar ai lăsat să ți se scurgă șanse printre degete, pentru visuri neîmplinite, pentru anii care prea repede s-au scurs.

- Entuziasmul și angajamentul total dezinteresat al câtorva oameni sunt singurele ingrediente care fac posibile astfel de reuniuni. Nu am cuvinte să le mulțumesc celor care au făcut posibil lucrul de care vă povestesc. Respect! Mi-aș dori să avem în noi, toți, puterea de a ne înhăma la un astfel de demers.

Gaudeamus igitur,
Juvenes dum sumus…

Așa zice cântecul, dar se pare că trebuie să modific versul doi. Cât suntem cu sufletul încă tânăr. Cred că e mai aproape de realitate așa. :)

Mi-a fost greu să adun în câteva rânduri toate cele pe care le-am simțit la sfârșitul săptămânii trecute la Brașov. Și le-am scris mai mult pentru mine, spre aducere aminte mai târziu. Și pentru că vreau ca tablou acestor zile să fie complet, o să spun o vorbă și despre Cel care mă așteaptă, la poalele Tâmpei, în fapt de seară. Sau care, mă rog, m-a așteptat. :) Mulțumesc psi!  

Voi cu ce sentimente ați venit de la întâlniri cu foștii voștri colegi de facultate, gimnaziu sau liceu? Ați avut aceleași gânduri amestecate ca și mine? Cât de apăsătoare sau eliberatoare este trecerea timpului peste noi?

P.S. Dacă vă așteptați să pun poze, spre rușinea mea nu am. Prea des mă aflu surprinzând emoțiile oamenilor cu camera atârnată la gât. De aceea mi-am dorit să le trăiesc pe ale mele eliberată de greutatea ei.

9 thoughts on “Gaudeamus igitur

  1. te inteleg din plin cu pozele Sonia. multe momente las si eu nesurprinse in ultima vvreme, dorind sa le pastre doar in amintire.
    nu am avut intalniri nici de liceu nici de facultate. am auzit ca au fost. nu am aflat la timp, nu m au gasit sa ma invite, nu stiu. dar nicci nu stiu dacca mi am dorit sa ajung la ele. mai vad ccolege de liceu prin oras, cu prea putine mai stau de vorba. dar nu imi par schimbate. sau cel putin in ochii mei.
    la fel ca tine insa, cand am fost anul trecut pe la facultate, pentru o adeverinta, mi s a parut atat de mica facultatea, holurile cu mult mai mici deccat le stiam, curtea, totul. numai simteam acel ceva ce ma intimida, cce imi dadea un sentiment de loc important si special.
    a ramas special in amintirea mea dar s-a diluat, s-a ascuns dupa alte amintiri ce au venit peste mine.
    vavaly recently posted…Bona, menajera sau to(a)t(e) eu?My Profile

    • Sonia

      Uite, la asta nu m-am gândit, dar este posibil ca toată acea măreție de atunci să fie doar datorată faptului că, oarecum, eram intimidată de viața universitară. Să fii student în vremurile alea însemna mare lucru și nu era deloc ușor. Acum…

  2. Tatiana

    Te asteptam cu sufletul la gura.Am simtit, urmarind de la distanta, cu multa cenusa in cap,exact ce ai simtit si tu.Si vei fi obligata, cand o sa ai putin timp, sa mi spui mai multe.Ma bucur mult pentru voi si pentru toti care au putut raspunde prezent si am toata admiratia si tot respectul pentru comitet.

  3. psi

    emoții, zâmbete, amintiri, îmbrățișări. știu exact ce ai trăit și, ca să fiu sinceră, cea care te așteaptă s-a gândit toată ziua aceea la tine (eram sigură că nu trebuie să-ți spun de ce am ales acea carte). parcă te și vedeam urcând colina cu un maldăr de emoții și amintiri în brațe, regăsind tinerețea în ochii celorlalți, legând capetele timpului.
    știu că a fost frumos. sunt sigură că ai încă emoții, copleșitorul amestec de bucurie și tristețe de care spui, pentru că regăsirile acestea peste timp sunt și frumoase, dar și cutremurătoare pentru că, deși sperăm să regăsim ceea ce știam, uneori flăcările acelea din tinerețe sunt stinse de viață, de greutăți, de alegeri poate mai puțin inspirate. este dureros să vezi că cineva despre care ai fi putut jura că va ajunge departe s-a poticnit în viață ori că una dintre frumusețile grupei este acum atât de îmbătrânită încât cu greu mai regăsești ceea ce ai admirat cândva. dar este tulburător să vezi succesul, împlinirea din fiecare, drumurile care v-au dus și readus împreună.

    draga mea, eu am să te aștept mereu. acele ore petrecute în grădina aceea au fost pentru mine un dar neprețuit și știu că ne vom revedea într-un loc sau altul, știu. :) ne-a fost dat să ne găsim și ne vom regăsi mereu.
    și-ți mulțumesc.
    psi recently posted…football fragrances: christiano ronaldo, legacyMy Profile

    • Sonia

      Oameni vechi, oameni mai noi, viață… Amintirii mai noi sau mai vechi… Ceasurile petrecute într-o grădină, seara, au fost de neprețuit. Dar tu știi asta!

  4. Ma bucur de emotiile tale. Noi la facultate am fost prima generatie de dupa revolutie (eram anul I in ’89) si foarte fericiti de libertatea care ulterior s-a dovedit a fi prea multa si de eliminarea frecventei obligatorii la cursuri. De bucuria libertatii se chiulea pe capete, iar asta ne-a facut sa ne indepartam unii de altii. Pe unii colegi aproape ca nu i-am cunoscut.
    Ne-am reintalnit cativa o singura data la un restaurant, fara sa mai trecem si pe la facultate, deci o parte din amintiri si din emotii nu le-am trait :(
    Pe colegii de liceu ii vad mai des, chiar si pe la liceu mai trec din cand in cand, ca inca locuiesc foarte aproape. Mi-s mai dragi sufletului amintirile din liceu decat cele din facultate.

    • Sonia

      Îi spun fiicei mele, de multe ori, că ea nu s-a bucurat de o studenție adevărată. Unii au profitat de libertate și au chiulit, alții au avut oportunitatea de a se angaja, dar în ambele cazuri ceva s-a pierdut. Nu plâng vremurile trecute, dar faptul că eram toți la fel ne-a unit și a creat între noi o legătură specială. Care încă nu s-a rupt!

  5. Interesantă coincidenţă, în mai puţin de o săptămînă ne vom reîntîlni cîţiva – foarte puţini – foşti colegi de clasă din gimnaziu. Iniţiativa a pornit de la o fostă colegă care a căutat şi alergat foarte mult pentru asta dar nu a putut găsi decît pe doi-trei dintre noi. Se pare că unii au plecat departe, prin alte ţări, iar alţii şi mai departe, spre… Eternitate. C’est la vie, o ştim deja foarte bine cu toţii.

    Nu ştiu cum va fi, nu ştiu cum am să mă prezint acolo în halul în care sînt. Se presupune să vizităm şcoala, la doi paşi de mine, pe care o văd rareori cînd trec pe acolo şi îmi seamănă mai mult cu o puşcărie decît cu o instituţie pentru copii, cu porţile acelea metalice imense de la intrarea elevilor. Din ce mă gîndesc mai mult din aia parcă aş vrea să rămîn cu amintirile de atunci de pînă în ’80 decît cu imaginea a cine-ştie-ce abominaţii implementate “pentru binele elevilor” (că doar toate sînt “pentru binele dumneavoastră” în ziua de azi, nu?) Mi-e sufletul frămîntat de îndoieli.

    N-am uitat unde erau toaletele (separat pentru fete şi băieţi, în capetele opuse ale coridorului principal). :)

Lasă un răspuns către Iuliana Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

CommentLuv badge