Cu ceva vreme în urmă, bântuind pe Mix Up, am găsit un articol care m-a făcut să ridic o sprânceană. A mirare, bineînțeles. Michelle Dockery, actriță principală în serialul meu preferat (Downton Abbey, îl recomand), apare într-un clip în care are rol de polițistă. Mi s-a părut ciudat să o văd cu pușca în mână. Pentru mine ea este Lady Mary, aristocrata elegantă și rafinată de la începutul secolului XX. M-am gândit că nu este potrivită deloc în rolul unei femei dure și m-am tot întrebat dacă cei care au asigurat distribuția serialului polițist nu au remarcat grația pe care o are femeia atunci când mânuiește pistolul. Noroc că titlul articolului mi-a atras atenția și cum, îmi mărturisesc ignoranța, nu înțelegeam prea bine un termen din el, am cerut lămuriri de la autoare. Și am răsuflat ușurată când am aflat că filmulețul este un trailer fals. Deci pe Lady Mary o voi mai vedea, cel puțin încă o vreme, sorbind cu distincție dintr-o ceașcă de ceai și nicidecum urmărind răufăcători. Dar întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Sunt o mulțime de actori pe care îi identific deja cu personajul pe care îl joacă și, în niciun caz, nu îi pot regăsi într-o altă peliculă, interpretând un alt personaj. Și mi-am amintit de un serial foarte vechi. Se numește Om bogat, om sărac, iar unul dintre personajele de acolo, Falconetti, a fost atât de mult identificat cu William Smith, actorul care îl interpreta (sau mă rog, invers), încât acesta din urmă a suferit de câteva ori corecții fizice din partea fanilor celorlalte personaje. Și dacă stau bine să mă gândesc, după atâția ani, îmi amintesc vag acțiunea acelui serial, dar pe funestul personaj cu ochiul său acoperit de un plasture de pirat, îl văd aievea în minte și azi.
Există și actori care joacă în filme mai recente pe care să nu îi pot dezlipi de rolul în care au fost distribuiți. Hugh Laurie este, clar, doar Dr. House, Christopher Reeve este Superman, Ed O’Neill nu poate fi decât Al Bundy. Asta ca să nu vorbesc și despre Robert Powell, cel care l-a interpretat pe Isus din Nazaret.
Am încercat să mut, chestiunea asta a rolurilor din filme, în viața de zi cu zi. Câte roluri jucăm și câte ni se potrivesc? Și care dintre ele ne vin turnate și ne definesc?
Ne place sau nu, recunoaștem sau nu, trăim schimbând roluri. Uneori ni le dictează conjunctura, alte ori, în calitate de regizori ai propriilor noastre acțiuni, ni le atribuim singuri. Unii numesc asta compromis. Alții îi spun adaptare. Se întâmplă câteodată să fie vorba de ipocrizie.
Și totuși… Fără a fi fățarnici, ne transformăm de multe ori comportamentul. Devenim mai îngăduitori acolo unde în alte condiții am fost intransigenți, avem răbdare deși într-o situație similară ne-am pierdut-o încă din primele clipe, iertăm lucruri care altă dată ni s-au părut de neiertat.
Care o fi mecanismul acestei realități? Putem fi acuzați de cameleonism cu toții? Există oameni care n-au trecut niciodată prin astfel de situații? Se cheamă asta diplomație sau predispoziție la compromis?
Cine este curat ca lacrima este invitat să arunce primul piatra.
Acesta este gândul meu pentru cuvântul Irealiei.
cuvânt, gând, piatră, rol
Care “roluri” or părea mai naturale, ale actorilor- că-s scrise de alții, sau ale oamenilor obișnuiți- care-s proprii scenariști, regizori, scenografi…..?!
Din păcate există în viața reală personaje mai puțin credibile decât unele din film. Și asta pentru că reușim, uneori, să ne atribuim roluri nepotrivite.
E iluzie în masă :))))
Dar ia zi, asa ti-l inchipuiai pe Hugh Laurie (House)? :)) http://www.theladiesofthehouse.org/0304_Blackadder.jpg
Serialul se numeste Blackadder si e din 80-si-ceva. Ah, si Laurie joaca alaturi de Rowan Atkinson (Mr. Bean)
Alt actor pe care nu-l poti scoate din rol.
Oooooo, nuuuuuuuuuuuuuu!
Interesantă problemă. Uneori iubim rolul pe care și-l construiește un om mai mult decât realitatea. Cred că rolurile apar din nevoi, iar nevoia omului este să creadă că există soluții bune la orice problemă.
E clar că rolurile apar din nevoile fiecăruia. Dar câte ni se potrivesc si reușim să le jucăm până la capăt și pe câte le purtăm doar ca pe o haină prea largă sau prea strâmtă? Cred că depinde de fiecare.
eu am alta problema, dar tot din sfera acestei identificari a actorilor cu personajele lor. in Austria se dubleaza totul! de la desene animate la seriale si la filme de lung metraj. eh, si acum, vedeti voi, ma deranjeaza cumplit de exemplu sa identific vocea care de obicei ii este atribuita unui actor suprapusa peste fata unui alt actor. de exemplu, Charlie Sheen din serialul Two and a half men. s-a intamplat de multe ori sa abandonez un film artistic pentru ca ma enerva vocea “lui Charlie” suprapusa peste fata lui, sa zicem, Matthew McConaughey. mie mi se pare pur si simplu iritant. colegii mei de apartament :D, obisnuiti de cand lumea si pamantul cu dublajul, nu baga de seama si zic mereu cum ca am TV issues
. oi fi avand, nu zic nu :D.
Nici mi nu-mi plac filmele dublate. Îmi amintesc despre unul văzut pe vremea studenției mele în care Alain Delon (monstru sacru la acea vreme) vorbea rusește.
N-am mai putut să mă uit la sezonul trei, a luat-o prea greu din loc pentru gustul meu… Primele două mi-au plăcut enorm.
Da, și eu acord circumstanțe atenuante unora, altora nu. Depinde de om, de starea mea, de soarele de-afară.
Și mie mi s-au părut primele două episoade sub nivelul celor două sezoane deja vizionate. Dar apoi a meritat să mă uit în continuare.
eu cred că se numeşte adaptabiliate. vrem nu vrem viaţa ne pune în faţă şi scenarii neprevăzute. iar noi trebuie să le facem faţă. aşa cum spuneam şi eu, pentru ca finalul să fie cu happz end
Este adaptabilitate, asta este clar. Depinde însă dacă te adaptezi ca să supraviețuiești sau doar ca să par altfel în ochii celor din jur.
eu cred, sonia, că totul vine de la aşteptările pe care le avem, pe care le naştem mai mult sau mai puţin involuntar.
de pildă: mă aştept de la bloggerul x ca în realitate să fie exact aşa cum scrie pe blog. un om poate cald, tivit cu tristeţi ori cu arderi numai de el înţelese şi uit că el, dincolo de cuvinte este un om ca şi mine. că poate fi de fapt o fire veselă, crudă, poate fi un dezordonat şi un neatent. şi atunci, când dai ochii cu persoana x rişti să fii dezamăgit.
nu este vorba de rol, cred eu, ci de percepţie şi aşteptări.
şi m-am folosit de un exemplu din lumea noastră, pentru că demulte ori s-a întâmplat ca oamenii din virtual să se certe (inutil aş spune eu) pentru că aşteptările nu au coincis cu ceea ce s-a întâmplat de fapt.
şi cred că sunt o norocoasă: toţi bloggerii pe care i-am întâlnit sunt în realitate oameni mai buni decât îi arată blogurile!
Dacă vrei să pari mai bun pentru a-i impresiona pe cei din jur, e sigur că o să-ți reușească doar până la un punct. Apoi se spulberă totul. Este posibil însă ca aceste eforturi să și schimbe ceva în comportamentul unui om. E cazul ideal, dar eu am astfel de exemple concrete (din viața de dincolo de monitor).
Voi urmări și eu serialul, mersi pentru recomandare. După Dexter, The Mentalist, White collar și Lie to me, aveam plăcere să văd un film de epocă.
O să-ți placă. E foarte fain, cu mult umor și situații inedite.
Nu ştiu dacã este vorba de cameleonism dar ştiu sigur cã oameni suntem şi fãrã sã vrem cei mai mulţi dintre noi, suntem pãrtinitori. Avem simpatii şi antipatii pe care nu le putem stãpâni oricât ne-am strãdui. Prea puţini oameni reuşesc sã rãmânã egali în comportamentul lor indiferent de sentimentele pe care le au faţã de cei din faţa lor. Chiar şi persoanelor educate şi cu o culturã solidã cred cã le este greu uneori sã nu încline balanţa in avoarea unor persoane. Dar nu aş merge pânã acolo încât sã consider cã joc “roluri” diferite. Sunt tot eu dar, funcţie de experienţele trãite anterior cu unele persoane pot sau nu sã rãmân calmã şi rãbdãtoare sau sã consider cã trebuie sã pun capãt rapid întrevederii. Uneori poate chiar cu strigãturi. Şi apoi dintre cei care aveţi mai mulţi copii, nu vi s-a strigat niciodatã : “dar pe X de ce îl laşi la film cã nici el nu a luat 10 la mate?” rãspuns: “El este mai mare! Sau: tu vezi de notele tale!” Am fost nedrepţi sau i-am evaluat diferit pe cei doi copii şi am luat decizia cea mai potrivitã situaţiei? Oricum am fost judecaţi de cel “nedreptãţit” cã nu mãsurãm cu aceeaşi mãsurã. Vestita oca a lui Cuza, îşi face apariţia în prim-plan, cum îmi place mie sã definesc aceastã situaţie.
[…] Ne place sau nu, recunoaștem sau nu, trăim schimbând roluri. Uneori ni le dictează conjunctura, alteori, în calitate de regizori ai propriilor noastre acțiuni, ni le atribuim singuri. Unii numesc asta compromis. Alții îi spun adaptare. Se întâmplă câteodată să fie vorba de ipocrizie.- Sonia – fragment din: Aruncă cineva piatra? […]
Ai dreptate relativ la actorii care ajung sa se identifice doar cu un personaj. De regula se intampla in cazul serialelor. Mai rar in cazul filmelor pentru marele ecran. Si eu ii percep cam la fel pe unii actori. Despre Dr. House, adica despre Hugh Laurie nu-mi pot da cu parerea pentru ca n-am vazut nici macar un episod, dar stiu personajul.
Cat despre situatiile in care adoptam anumite “roluri” cred ca o facem de nevoie sau circumstantial, deci tot de nevoie. Sau poate si fiindca ne place un anumit gen de personaj/rol. Vorbesc la modul general. Probabil ca nu e om sa nu fi experimentat asta la un moment dat fie si doar la nivel de incercare. Histrionismul e in firea umana. Mai mult sau mai putin.
Mi-a placut mult tema articolului.