După cum vedeţi, eu nu mi-am închis blogul în ziua votării și sper ca, măcar și un singur om, va citi ceea ce scriu acum și va reflecta asupra cuvintelor mele. Nu o să scriu despre politică și nici nu o să vă rog să votați cu un canditat sau altul. O să vă povestesc, pur și simplu, o experiență pe care am trăit-o cândva, pe la mijlocul săptămânii trecute. Despre ce este vorba? Am simțit deznădejdea în forma ei cea mai profundă, atât de mare încât, pentru câtva timp, mi s-a părut că am ajuns într-o fundătură din care, nimeni, niciodată, nu mă va mai lăsa să ies la lumină.
Nu am avut o viață presărată cu petale de trandafiri și soarele nu a strălucit întotdeauna pe strada mea. Au fost momente în care nu am avut job, zile în care am târguit doar o jumătate de kilogram de făină sau de ulei, luni în care, de la plată până la avans, nici măcar banii de pâine nu mi-au ajuns. Însă nu despre viața mea vreau să vă vorbesc și nici despre faptul că, indiferent cât de greu mi-a fost, întotdeauna am încercat să mă mobilizez și să privesc cu optimism spre viitor. Până în acel moment despre vorbesc, moment în care, fără să se fi întâmplat nimic altceva decât ceea ce s-a tot întâmplat în ultima perioadă, am simțit că mă prăbușesc. Momentul în care am văzut, mai clar decât oricând, zidul. Cel mai probabil l-ați văzut și voi: între noi şi ei (oricare ar fi acest noi şi ei), între tineri şi bătrâni, între ardeleni şi răgăţeni, între moldoveni şi ardeleni, în doar câteva cuvinte (că aş putea să continui cu exemple încă vreo câteva paragrafe bune) între oamenii acestei ţări care s-au născut unguri sau români, care au făcut şcoală sau nu, care frecventează o biserică sau alta, care trăiesc (cu sau voia lor) în diferite regiuni ale ţării.
Mă gândisem să despic firul în patru şi analizez, de la temelie începând, acest zid care a tot crescut în ultima vreme şi să vă spun că, acum 25 de ani, un zid simbol al opresiunii a căzut, iar noi ne-am amintit despre el doar datorită unei scurte şi aproape trecute cu vederea ştiri. O să vă spun doar că, în timp ce alţii dărâmă ziduri, noi (şi când spun noi mă refer la majoritatea care într-o democraţie este suverană) nu facem altceva decât să le ridicăm. Pentru că divide et impera este mai actual decât oricând. Şi o să vă mai spun ceva. Că este ruşinos să aşteptăm de la Diaspora să trimită bani în ţară ca să crească cifrele pe care le raportăm şi, astăzi, să aşteptăm să voteze ei (stând la cozi de neimaginat) şi pentu noi.
Eu mă duc acum să votez. Iar astăzi mi-am propus să votez şi să comentez. Pentru că nu-mi este rușine cu faptele mele și, oricât ar fi de firavă, vocea mea trebuie să conteze!
Și votul tău contează! El poate dărâma zidul!
Pingback: Frica | Anotimpuri