Minciuna are picioare scurte?

Îmi spunea, acum două zile, un venerabil domn (şi nu este nicio ironie în această exprimare, domnul fiind un om corect, muncitor şi animat de cele mai bune intenţii) că nu a putut să voteze Iohannis întrucât acesta face parte dintr-o organizaţie teroristă. L-am întrebat de unde ştie şi mi-a răspuns senin şi foarte hotărât că de la televizor. Persoana despre care vorbesc îmi este foarte apropiată şi vă mărturisesc că din duminica alegerilor şi până vineri, am evitat să port cu ea orice discuție legată de rezultatele date de urne, lăsându-i timp să digere evenimentele şi să tragă singură concluziile. Se pare că nu s-a străduit (sau nu a putut) să facă acest lucru, iar eu, dacă vă relatez astăzi această discuţie, o fac nu pentru o a relua cele întâmplate în istoria recentă (a curs deja destulă cerneală virtuală pe această temă), ci pentru a relua o remarcă a unei colege de birou care îmi spunea, acum nu multă vreme că, într-un fel greu de explicat, oamenii sunt tentaţi mai degrabă să creadă o minciună decât un adevăr. Nu am avut atunci timp să dezbatem problema (muncim nemţeşte  indiferent de cine se află la cârma ţării şi timpul de poveveşti ne este prea scurt), dar astăzi îmi permit câteva momente de reflecţie. Pentru că de la Revoluţie încoace şi până la recent încheiata campanie electorală, nu a fost zi în care să nu ne întâlnim cu minciuna în toate formele ei, iar când vorbesc despre mai multe forme mă refer la minciuna spusa senin, la cea prin omisiune sau la trunchierea unor părţi din adevăr. Într-un cuvânt la toate formele de dezinformare.

De ce, de multe ori, neadevărurile sunt mai credibile, uneori ignorându-se chiar şi evidenţa limpede ca lumina zilei? Și de ce ne lăsă intoxicați de tot ceea ce vedem pe sticlă, citim în ziare (virtuale sau nu) sau auzim, pur și simplu, la colț de stradă? Într-o ordine absolut întâmplătoare eu cred că motivele sunt următoarele:

Apetitul pentru senzațional

Că recunoaștem sau nu, foamea de senzațional există. Realitatea este de cele mai multe ori anostă, iar oamenii care se comportă firesc mult prea aproape de noi. Și se întâmplă ca, atunci când se titrează incredibil, senzaţional sau ştire bombă, să fim furaţi puţin de peisaj. Cei care fac aceste lucruri au interesele lor clare (dorinţă de a manipula, supremaţie pe piaţa audio-vizualului sau poziţii fruntaşe în mediul virtual), iar unii dintre noi ne lăsăm amăgiţi cu gogoşi umflate artificial. Secretele ascunse şi descoperirile epocale sunt mărfuri care se vând foarte uşor.

Instinctul de conservare

Instinctul de conservare este un dat pe care îl folosim fiecare dintre noi. Ne scoate din multe situaţii limită şi, de multe ori, ne ajută să supravieţuim. Poate de aceea atunci când ne sunt prezentate pericole de moarte suntem tentaţi să înghiţim găluşca fără să o şi mestecăm. Uneori este vorba despre o iminentă apocalipsă, despre cineva care vrea să ne vândă ţara sau să ne trimită drept carne de tun la export. Poate că nu este adevărat, ne spunem, dar dacă este?

Disperarea

Există momente în viaţă când avem senzaţia că toate drumurile ni s-au închis şi că doar o minune ne mai poate aduce la un liman. Că este vorba de o boală cumplită, despre kilograme în plus sau despre mucegaiul din baie, disperarea ne va împinge să căutăm panaceul universal, medicamentul minune sau soluţia care, cât ai bate din palme, va rezolva orice problemă, indiferent de cât de mare este gravitatea ei. Suntem dispuși să facem orice ca să găsim soluția minune și să cădem în plasa reclamelor mincinoase sau a poveștilor cu iz mincions de succes.

Ignoranţa

Că ne place sau nu, cei săraci cu duhul populează această planetă într-o proporţie mult mai mare decât dorim să acceptăm. Ei sunt primele victime ale minciunilor meșteșugit propagate şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu pot fi condamnați. Lipsa de instrucţie şi traiul într-o lume lipsită de cele mai elementare resurse de trai îşi pun o amprentă tristă asupra capacităţii de a discerne. Evident, există şi o altă categorie de ignoranţi. Cei care au la îndemână resurse educaţionale, dar refuză să se folosească de ele. Pe ei îi condamn.

Teama de realitate

Fiecare om îşi doreşte să trăiască într-o lume perfectă şi lucrul ăsta ne face, uneori, să sfidăm evidenţa şi să ne agățăm de nişte lozinci care par mai convenabile decât purul adevăr. Ne place să spunem că ţara ca a noastră nu mai are nimeni, că frumuseţile ei sunt de neegalat şi că suntem cel mai ospitalier popor de pa faţa acestui pământ. Fără să fie minciuni aceste enenţuri, ele prezintă doar jumătăţi de adevăr şi oricât de mult patriotism mă animă (şi chiar sunt patrioată, pe cuvânt) nu pot să nu mă uit peste gard şi în grădinile altora.

Lipsa surselor de informare alternative

Să ai la îndemână doar surse de informare minime, nu este cel mai fericit caz. E greu să separi adevărul de minciună atunci când cunoşti doar ceea ce afli dintr-o singură sursă. Nu pot însă să nu semnalez şi o altă situaţie, la fel de actuală. Din noianul de informaţii care ajung la cei foarte conectaţi la ceea ce se întâmplă în jur, este la fel de greu de făcut o analiză corectă.

Sunt doar câteva dintre motivele pentru care minciuna nu are întotdeauna picioare scurte ci, dimpotrivă, ajunge cu ușurință în mințile unora dintre noi și rămâne acolo chiar și atunci când viața demonstrează că lucrurile stau altfel. Exemple sunt multe. Iar eu vă întreb și pe voi: de ce credți că micuna este, de multe ori, mai atractivă decât un adevăr?