O melodie de jale umple încăperea in timp ce, pe ecranul televizorului, benzi de culoare roşie sau galbenă afişează numele a două femei al căror singur merit este că şi-au pus poalele în cap, în direct, pe micul ecram. Reporterii, ciorchine, se întrec în a relata de la faţa locului sau, mă rog, din faţa unei porţi închise şi o fac fiecare cum se pricepe mai bine. Nimic nu are legătură cu drama pe care o presupune moartea unui om. Asistăm la încă un spectacol ieftin de circ, iar cuvintele care curg nu sunt decât noi afronturi aduse profesiei de jurnalist. Cum adică, de exemplu, să spui că o persoană a venit să aprindă o lumânare la capătul unui mort?
În tot acest timp milioane de oameni își văd de treburile lor: de copii, de sărăcie, de gânduri pe care le macină sau de o clipă de tihnă oferită de aceată duminică nefiresc de friguroasă. Ei nu au loc în cutia magică şi poate că, indiferent cât vor munci sau ce rezultate notabile vor obține, nu vor avea niciodată. Până când acţiunile lor vor avea potenţial de ştire care se vinde bine.
Îmi veţi spune că telecomanda are şi opţinea “off” şi că este păcat să îmi pierd timpul urmărind încă una din aberaţiile care inundă ecranul televizorului. Aşa este, dar dacă îl reduc la tăcere, pe el, televizorul, aţi înţeles, este ca şi cum aş ascunde gunoiul sub preş. Nu-l mai văd, el însă există. Mult!
Am fost fericită acum 25 de ani când am primit un dar care nu are preţ: libertatea de exprimare. Mi-am imaginat că sertarele se vor deschide şi sute de volume de literatură ascunsă până atunci vor sta la rând la tipar, că ecranele cinematografelor vor fi gazda unor proiecţii fabuloase, că muzica nouă îmi va inunda auzul şi sufletul şi că voi avea, mereu, privilegiul de a ştii ce se întâmplă în jurul meu direct de la sursă, nu din zvonuri şi bârfe şoptite pe la colţuri. Cât de amarnic aveam să mă înşel! Fără să generalizez, am primit cu totul şi cu totul alte lucruri: literatură de duzină, filme al căror merit este doar limbajul explicit, manele, analişti politici sau economici care au ca singură calitate faptul că vorbesc mult, jurnalişti înregimentaţi nu unor idei ci banilor. Nu generalizez, ţin să mai spun asta încă o dată, dar imaginea predominantă este cea pe care am descris-o mai sus.
Mi s-a părut, acum 25 de ani, că libertatea de exprimare este cel mai mare câştig pe care l-am putea avea şi că, de la ea pornind, vom consolida toate celelalte libertăţi. Constat, acum, că o folosim atât de prost! Mă contrazice cineva? Cred că nu și că nici nu ar avea cum pentru că (și mă simt din nou datoare să spun că nu generalizez) deschidem adeseori gura ca să jignim, ca să enunțăm jumătați de adevăr (sau chiar minciuni), ca să videm iluzii sau ca să punem lucrurile în lumina pe care o dorim. Uneori ne exprimăm liber ca să facem bani cu orice preț, alteori doar ca să ne auzim!
Libertate te iubim ori învingem ori murim (scuzați, asta este dintr-un alt film) astăzi spunem tot ce poftim! Pentru că cenzura a fost abolită! Chiar și cea pe care ar trebui să o activeze bunul simț!
P.S. Uneori putem face un pic de liniște? Vă rog!
8 thoughts on “Libertate te iubim!”