Astăzi mi s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Pentru prima dată de când am blog, am început să scriu un articol și l-am abandonat după primele cinci rânduri. Pur și simplu nu se lega nimic. Deși ideea mi se păruse interesantă. Voi scrie mâine, mi-am zis. M-am așezat să văd un film și am adormit. 
Și totuși, uite că scriu și astăzi. Pentru că ceva mai devreme, Anca mă întreba pe blogul ei dacă am vreo explicație pentru aversiunea ei față de culoarea roz (și apropo de asta, poate e bine să știți că încă mai acceptă provocări plătibile prin fapte bune). Nu, nu mă simt vinovată și în copilăria ei nu “am abuzat” de această culoare când i-am cumpărat de îmbrăcat, cu atât mai mult cu cât, și eu, am o problemă cu rozul. Nu cu cel din vestimentație, e adevărat. Dar nu mănânc și nu beau nimic care este astfel colorat.
Fixuri și fobii
Un pumn de clipe
Nu am timp. De câte ori spun lucrul acesta într-o zi, într-o săptămână sau într-un an? De câte ori o spun cu voce tare, șoptit sau numai în gând? Și de câte ori este o problemă reală sau doar rezultatul unui acces de panică apărut atunci când ceea ce se întâmplă în jurul meu pare că o să mă copleșească?
Nu am timp. Cândva aveam tot timpul din lume. Îl însemnam pe cel care urma să vină cu repere simple și clare și așteptam trecerea lui. Cu nerăbdare. Și părea că se târăște fiecare zi, într-un ritm mult prea nepotrivit nerăbdării mele. Ce așteptam? Ziua mea (deși nu urma să fie nicio petrecere și cel mai probabil nici cadouri), 1 Martie (pentru mărțișorul pe care speram să-l primesc de la vreun baiat care se întâmpla să-mi placă), vacanța mare (mai mereu petrecuta în casa bunicilor, undeva într-un sat pitit sub coama unui deal, ziua de sâmbătă pentru a mai vedea încă un episod din Tarzan.
Comentarii recente