Vă spuneam acum ceva vreme că, de cele mai multe ori, aleg să trăiesc într-o bulă. Așa s-a întâmplat și la finalul săptămânii trecute. Mall, lume multă, tineri frumoși și îndrăgostiți a căror singură grijă a fost ce model să leagă pentru invitația de nuntă, cum ar trebui să arate decorul, care sunt cele mai gustoase prăjituri sau cine să îi fotografieze și filmeze. Târg de nunți, ați înțeles ideea.
Toate bune și frumoase până aproape de spartul târgului când primesc un telefon că acasă cineva are probleme de sănătate. Adunăm în grabă, parcurgem în viteză cei 18 km Read More
Min(ci)uni
Că sunt sceptică când vine vorba despre alinierea planetelor, horoscoape, clarvăzători, blesteme şi altele de acest gen, ştiţi deja. Şi da, sunt sceptică şi când vine vorba despre minuni, iar ştirile care le anunţă cu surle şi trâmbiţe mă enervează la maxim. Ba, mai mult, le cataloghez din prima clipă în categoria de conţinut distribuit cu rea credinţă şi, dacă stau să mă mai gândesc puţin, cred că le pot categorisi şi ca fiind manipulări clare.
Studiu de caz:
Minciuna are picioare scurte?
Îmi spunea, acum două zile, un venerabil domn (şi nu este nicio ironie în această exprimare, domnul fiind un om corect, muncitor şi animat de cele mai bune intenţii) că nu a putut să voteze Iohannis întrucât acesta face parte dintr-o organizaţie teroristă. L-am întrebat de unde ştie şi mi-a răspuns senin şi foarte hotărât că de la televizor. Persoana despre care vorbesc îmi este foarte apropiată şi vă mărturisesc că din duminica alegerilor şi până vineri, am evitat să port cu ea orice discuție legată de rezultatele date de urne, lăsându-i timp să digere evenimentele şi să tragă singură concluziile. Se pare că nu s-a străduit (sau nu a putut) să facă acest lucru, iar eu, dacă vă relatez astăzi această discuţie, o fac nu pentru o a relua cele întâmplate în istoria recentă (a curs deja destulă cerneală virtuală pe această temă), ci pentru a relua o remarcă a unei colege de birou care îmi spunea, acum nu multă vreme că, într-un fel greu de explicat, oamenii sunt tentaţi mai degrabă să creadă o minciună decât un adevăr. Nu am avut atunci timp să dezbatem problema (muncim nemţeşte indiferent de cine se află la cârma ţării şi timpul de poveveşti ne este prea scurt), dar astăzi îmi permit câteva momente de reflecţie. Pentru că de la Revoluţie încoace şi până la recent încheiata campanie electorală, nu a fost zi în care să nu ne întâlnim cu minciuna în toate formele ei, iar când vorbesc despre mai multe forme mă refer la minciuna spusa senin, la cea prin omisiune sau la trunchierea unor părţi din adevăr. Într-un cuvânt la toate formele de dezinformare.
Promisiune încălcată
Mi-am promis că o să mă țin deoparte de evenimentele legate de campania electorală și că, în niciun caz, nu o să mai scriu despre asta pe blog, dar influențată probabil de sutele de promisiuni absurde pe care le-am auzit și de faptul că ele, evenimentele, au venit singure spre mine oricât am încercat să le evit, iacă scriu, câteva observații personale înainte de primul tur.
- Nu mai cred în nimic din ceea ce îmi spun ziarele, televiziunile sau alte canale de informare. Multe dintre lucrurile care s-au spus fac parte, din păcate, din aceeași categorie cu găina care a născut pui vii, întunericul care se va lăsa în decembrie peste Pământ, sau copilul care a venit pe lume cu o inimă mecanică în piept. Manipularea a fost ridicată la rang de artă și este din ce în ce mai greu să separi adevărul de minciună. Mi-am propus să mă bazez doar pe intuiție și bun simț, conștientă fiind că pot să greșesc.
Sunt pe aici
Sunt pe aici, în fiecare zi în faţa montorului, cu o conexiune la internet care merge excelent, dar ancorată în offline mai mult decât am fost vreodată în ultimii ani.
Sunt pe aici, numărând zâmbete, cadre, zile şi ore până la termene limită, ignorând numărul de unici, de like-uri sau de comentarii nedorite care ajung (tot mai multe) în spam.
Sunt pe aici şi zilnic trec pe lângă mine lucruri despre care, dacă timpul mi-ar permite, aş putea să scriu pe blog. Cele mai multe dezamăgitoare pentru că mi se pare că traversăm o perioadă în care cuvântul s-a transformat într-o armă letală care ucide uneori dintr-o singură lovitură, alteori puţin câte puţin, singurele lucruri care nu se pot cumpăra cu bani: adevărul, speranţa şi încrederea.
Înregimentare
Ne naștem înregimentați. Nici nu deschidem bine ochii și cineva (unii îi spun soartă, eu îi spun întâmplare), hop cu plăcuța de identificare. Ne-o agață cu nonșalanța de trupurile încă firave și ne împarte fără voia noastră în tabere. Alb sau negru, creștin sau musulman, român sau de altă nație, băiat sau fată, țăran sau orășean, bogat sau sărac. Nu ne trimite încă la război, dar, pentru orice eventualitate, e bine să fie acolo. Ne dezmeticim la un moment dat și, citind ce scrie, ne dăm seama că purtăm cu mândrie unele slove. Pe altele le simțim ca pe un stigmat. Încercăm să ștergem și să corectăm. Ceea ce se poate șterge și corecta, unele lucruri nu pot fi schimbate sub nici o formă. Și adăugăm. Avem nevoia de înregimentare în sânge.
Ne înregimentăm de bună voie și nesiliți de nimeni. Ideologic, profesional, principial. Uneori semnând pentru asta negru pe alb și obținând acte doveditoare. Alteori rămânând numai la apartenența față de o idee.
Îmi plac oamenii care își dedică întreaga viață unei idei (chiar și atunci când este una pe care eu nu o îmbrățișez). Le admir consecvența, determinarea, seriozitatea, puterea. Și felul în care le susțin.Dar asta nu i se întâmplă fiecărui om. Marea noastră majoritate, fără să fie nimic rău în acest lucru, ne risipim printre întâmplările vieții și ne înregimentăm doar din când în când, alături de vocile care par să rezoneze cu ale noastre. Avem opinii, ne place sau nu un anumit lucru, dorim sau nu o anumită situație. Și ne dăm cu părerea, mai mult sau mai puțin zgomotos, documentat sau pentru că așa ni se pare.
Am ajuns de multă vreme la această concluzie. O reiau astăzi doar pentru că m-am simțit asaltată de mulțimea de reacții pe marginea subiectelor fierbinți ale zilei (câinii maidanezi și Roșia Montană). Care vin spre mine pe toate canalele de comunicare posibile.
Departe de mine gândul de a propovădui tăcerea și statul fiecăruia în banca sa. Nu pot însă să nu îmi pun două întrebări. Ce șanse are un subiect prea mult mediatizat să devină plictisitor și agasant? Iar a doua, și cea mai spinoasă, câți dintre cei care militează pentru o rezolvare sau alta, o fac în cunoștință de cauză?
E plin pe Facebook, bloguri și la televizor de opinii de toate felurile. Se nasc dispute, se spun cuvinte mari și vorbe tari. Pe alocuri s-a ajuns la patetism și la jigniri. Unii clamează (și nu contează din ce tabără fac parte) că cine nu e cu noi e împotriva noastră. Plutește în aer o intoleranță și o încrâncenare care în niciun caz nu pot conduce spre o soluție, de preferat, corectă.
Și mă repet, întrebându-mă. Câți cunosc toate datele problemei și le-au trecut pe rând, pe fiecare, prin filtrul rațiunii? Câți au privit problema în ansamblul ei și cu detașare? Care față a monedei este cea mincinoasă? Cât de ușor suntem de păcălit?
Evident că am și eu părerile mele proprii și subiective despre subiectele în cauză. Nu le expun aici nu din teama de a nemulțumii pe unul sau pe altul, ci pentru că simt capcana manipulării și cred că încă nu le-am rumegat destul.
Concluzia? Când ai de gând să te înregimentezi într-o anumită oaste este bine să deschizi larg ochii. Nu toți comandanții care te vor purta în război au cele mai inteligente sau oneste gânduri. Și este foarte probabil ca rolul tău să fie doar cel de carne de tun.