Vi se pare că poza pe care am atașat-o este a unui certificate de căsătorie? Ei bine… este. Și îmi aparține. :) Ceilați deslușesc probabil doar o bucată de hârtie veche. Eu… amintiri…
Locul unde a fost emis se vede. Data exactă nu mi-o amintesc. Era la începutul unei luni de august și era în 1985. Eram în luna de miere, actul adevărat, cel de la starea civilă, se afla la loc sigur cu cerneala încă proaspătă pe el, dar noi, doi copii cu pretenții de oameni mari, am simțit nevoia să mai spunem DA-ul acela încă o dată. Joacă neînsemnată? Poate că da… Deși cred mai degrabă că nu.
Îmi amintesc aproape tot din acea lună de miere. Una începută cum nu se poate mai prost, într-un tren suprapopulat care, prin nu știu ce minune, ajunsese la Năvodari. În loc să ajungă la Constanța. Și, cel mai grav, se oprise doar când a iesit de pe linia electrificată. Ca să nu mai spun că ploua cu găleata și că gazda care trebuia să ne cazeze… uitase de noi. Lumea mea se prăbușise. Parcă mă văd așezată pe geamantanul meu maro, îmbrăcată cu o bluză roșie și o pereche de pantaloni albi (care între timp deveniseră gri), fără să-mi pese că din cer se scurgea potop de apă, plângând ca un copil. Nu-mi păsa nici măcar de privirile oamenilor care treceau pe lângă mine, grăbiți. Unul, totuși, s-a oprit. Ne-a întrebat ce necaz s-a abătut peste noi de suntem așa de necăjiți, ne-a ascultat, apoi ne-a luat la el acasă și ne-a oferit camera fiului său. Am aflat mai târziu că era chiar directorul stațiunii. Un om de nota 10. Singurul lucru pe care nu l-a înțeles în cele zece zile cât i-am fost oaspeți era de ce spunem că suntem căsătoriți. Nu a crezut nicio clipă că ar fi așa.
Apoi… vântul care șuira peste valuri s-a domolit, cerul s-a luminat și soarele a început să strălucească cu generozitate. Nu cred că mai este nevoie să vă spun că din clipa aceea totul s-a schimbat și s-a transformat într-un vis. Unul frumos.
De ce vă povestesc toate aceste lucruri? Care este izvorul poveștii mele vechi de astăzi? O cutie prăfuită cu amintiri. Una în care am căutat o fotografie pentru articolul pe care vroiam să îl scriu (altul decât acesta). Așa am găsit bucata de hârtie pe care ați văzut-o și voi.
Și totuși…
Îmi propusesem să vorbesc în această postare despre decizii, despre libertatea de a alege și despre responsabilități. Despre iubire și înțelegere, despre toleranță și încredere, despre piedici și realizări. Și despre multe altele. Și mai vroiam să vă arăt și o fotografie. Aceasta:
Este de la nunta mea. Mâine se împlinesc exact 28 de ani.
Alte povești care folosesc duzina de cuvinte aleasă de Dagatha se află în tabelul pe care, ca de obicei, cu amabilitate îl găzduiește psi.
Da, astăzi e zi de sărbătoare pentru mine. 
Şi n-aş fi scris nicio vorbă dacă o prietenă virtuală nu mi-ar fi făcut ziua şi mai frumoasă cu urările ei. 
