Revoluție? Care revoluție?

Duminică (despre cea care a trecut vorbesc, cam târziu, e adevărat). Prima cafea a zilei nu şi-a făcut încă efectul, iar o poză de profil de pe Facebook (pentru că are aplicat un filtru multicolor şi pentru că aparţine unui fotograf) mă duce cu gândul la nişte action-uri noi în Photoshop sau la ceva preset-uri din Lightroom. Gândul nebunului la capul pământului, se dovedeşte că m-am înşelat. Cândva mai târziu aveam să mă dumiresc că este vorba de “Celebrate Pride”, aplicaţia  care colorează poza de profil în culorile curcubeului pentru a saluta decizia luată de Curtea Supremă din SUA, aceea de a legalizat căsătoriile gay în toate statele americane. OK! Nici nu mă entuziasmează, nici nu mă oripilează. O minoritate a câştigat un drept. De ce nu sunt indignată? Pentru că atunci când vorbim de adulți și de lucruri care se petrec cu consimțămâtul lor (și, evident, nu aduc atingere semenilor lor), nu văd de ce ar fi treaba mea să le comentez alegerile. De ce nu debordez de entuziam? Pentru că era previzibil să intre în legalitate o stare de fapt existentă deja. E adevărat, căsătoria va aduce cu sine niște avantaje pentru cei care până acum aveau ca singură alegere comuniunea consensuală (parcă așa îi zice, nu?): oamenii aceștia vor putea să locuiască împreună fără să aibă probleme cu actele, iar obținerea unui credit va deveni o chestiune mult mai ușoară. Asta ca să nu mai vorbim de mulțumirea sufletească sau de ideea de (cel puțin teoretic) stabilitate. Pe de altă parte, nici statul nu se află în pierdere. Justiția va gestiona mai bine eventualele despărțiri sau partaje (căci, din păcate, nu toate căsniciile sunt sursă de lapte și miere), iar înscrierea în registrele de stare civilă va duce la “contabilizarea” mai corectă a persoanelor cu această orientare sexuală. În plus, o lege nu schimbă peste noapte felul cum gândesc oamenii şi, în niciun caz nu-i va face mai toleranţi sau mai aplecaţi spre înţelegerea problemelor altora. Mărturisesc însă (şi nu daţi cu pietre, vă rog) că, deşi pot accepta şi tolera această comunitate, ea nu “se pupă” sută la sută cu noţiunile mele despre normalitate.

Normalitate… Cât valorează normalitatea mea? Stând strâmb şi judecând drept, trebuie să recunosc că, dacă m-aş fi născut în normalitatea altora, nu prea mi-ar fi fost roz şi uşor:

- până în 1868, în sudul Statelor Unite, aş fi putut fi sclavă;

- femeie fiind, până în 1918, în Anglia, n-aş fi putut vota;

- în antichitate, în cazul (Doamne fereşte) morţii soţului este posibil să fi fost nevoită, pentru a-mi demonstra loialitatea, să cer să fiu îngropată cu el;

-  în societatea greacă din vechime aş fi fost exclusă din viaţa publică, aş fi trăit într-un compartiment separat al casei şi m-aş fi îndeletnicit doar cu treburi casnice.

Concluzia? Normalitatea este discutabilă și ceea ce astăzi pare normal (sau anormal) peste niște ani ar putea fi catalogat și perceput altfel.

Constatați, deci, că până la un punct, manifestarea de duminică nu “m-a ţinut” în nişte limite rezonabile. Ceva mai târziu însă, am încercat o uşoară dezamăgire. Şi asta după ce am citit un articol care îmi spunea că “a început revoluţia iubirii”. Revoluţie? Care revoluție? M-am întrebat, de această dată, dacă exagerările și cuvintele mari fac bine cuiva. Și dacă, nu cumva, entuziasmul exagerat este la fel de periculos ca și intoleranța dusă la extrem. Nu am un răspuns pentru asta, dar, zic și eu, revoluția iubirii (indiferent despre ce fel de iubire ar fi vorba) va începe doar atunci când oamenii, în majoritatea lor, vor înțelege următoarele lucruri:

- că dragostea este motorul vieții numai atunci când nu este oarbă și că gelozia, crimele pasionale sau sinuciderile nu au nicio legătură cu acest sentiment;

- că nu întotdeauna iubirea durează “până când moartea ne va despărţi” şi că sfârşitul ei nu ar trebui să fie începutul unui lung şir de hărţuieli şi scandaluri;

-  că poţi iubi necondiţionat atâta timp cât beneficiarul acestui sentiment ştie să-şi cenzureze singur pornirile care te-ar pune în situaţii umilitoare sau stânjenitoare;

- că oricât ar părea de lipsită de logică, iubirea are raţiunea ei.

“Iubirea e un lucru foarte mare” zicea Ion Băieşu. Atât de mare că, uneori, nu suntem în stare să o cuprindem în toate nuanţele ei, zic eu.

Am tot amânat să scriu aceste gânduri şi poate nici nu aş fi făcut-o dacă astăzi nu aş fi citit un articol foarte interesant. Merită să aruncaţi un ochi. Nu veţi citi păreri pro sau contra căsătoriei între persoane de acelaşi sex ci veţi afla cum au reacţionat marile branduri la aflarea acestei ştiri şi cum, în numai două ore, au comunicat în mediul online mesajele lor. În condiţii de grafică perfectă şi cu toate cuvintele la ei. Chapeau!