Uite, de aia scriu rar pe blog, pentru că nu reuşesc să ţin pasul cu evenimentele. Până să mă dumiresc eu despre ce şi cum şi să îmi fac timp să scriu, lucrurile prind viteză, ştirile “se consumă”, iar eu mă trezesc că nu aş mai putea decât să reiau cuvinte care s-au tot spus (sau nu, dar pe cine mai interesează un subiect dezbătut a şaptea zi după Scripură?). Probabil că pe nimeni! Golanii și curvele lui Rus s-au revoltat suficient de mult, senatoarea fashionistă și-a pus sacoul în dulap, premierul și-a operat genunchiul (lumii?) deși poate că nu îi strica și o operație la cap, Alex&Co. au reușit să strângă aproape o tonă de mărunțiș (care, transpusă în lei noi, reprezintă o sumă deloc neglijabilă).
Și totuși… Astăzi încerc să țin pasul și să nu las să treacă pe lângă mine un articol pe care l-am citit ieri, căci de ieri mă tot întreb, fără să găsesc neapărat și răspunsul corect, „cu ce am greșit?” .
Nu ştiu dacă aţi urmat deja linkul pe care l-am inserat mai sus, dar indiferent dacă aţi făcut-o sau nu, eu o să să mă lansez într-o mică analiză. Pe text. „Unde au greşit părinţii noştri?”, aşa se numeşte articolul la care fac referire şi, de aici, vine şi întrebarea pe care mi-o pun (pentru că părinţii despre care se face vorbire sunt din categoria celor care au astăzi între 50 şi 60 de ani, deci mă încadrez).
Întrebaţi pe orice care oricare are 50-60 de ani dacă era fericit când avea 20 de ani. Probabil că vă va răspunde că da, a fost fericit…
Da, am fost fericiţi, vom răspunde! Pentru că eram tineri, iar greutăţile nu ni se păreau greu de trecut. Şi pentru că, după atâta vreme, necazurile s-au estompat şi ne amintim doar partea frumoasă a acelor vremuri. Faceţi, voi cei mai tineri, un exerciţiu de imaginaţie. Ce vă amintiţi din excursia la munte de acum 5 ani? Că a plouat și că v-au durut foarte tare picioarele? Sau că v-ați distrat și v-ați relaxat în mijlocul naturii? E în firea noastră să ne amintim, mai degrabă, părțile luminoase! Și da, chiar dacă atunci au curs lacrimi pentru vreo iubire neîmplinită sau lipsuri de tot felul nu ne-au făcut viața chiar un basm, am fost fericiți la 20 de ani!
Toţi aveau un loc de muncă şi se puteau baza pe el…
Da, este adevărat, dar asta a fost numai o vreme. După Revoluție lucrurile au luat-o la vale amețitor. Lumea a început să se schimbe, industria s-a ptăbușit, locurile alea de muncă sigure au dispărut unul câte unul. Unii dintre noi ne-am schimbat o dată cu lumea. Alții n-au reușit…
Părinţii noştri, la 25 de ani, … mergeau în concediu în fiecare an şi trăiau din plin acele zile, pentru că le meritau.
Că meritam sau nu, concediul din fiecare an este un mit. Mulți dintre noi ni-l permitem abia acum, atunci preferam să mai cumpărăm o canapea sau poate un frigider sau un televizor. Pentru că majoritatea am pornit în viață cu mai nimic și pentru că până și faimosul bilet prin sindicat era prea scump pentru noi.
Și da, este adevărat că ne-am căsătorit și am avut copii devreme. Cred însă, cu tărie, că unele lucruri se fac la vremea lor și că o oarecare „inconștiență” a tinereții își are rostul său. Altfel, cu cât întorci mai mult „o problemă” pe toate feţele, cu atât eşti mai departe de soluţionarea ei.
Şi-acum întrebarea pe care o pune articolul: cu ce am greșit noi, părinții, de lumea asta în care fără voia voastră v-am adus, nu vă este pe plac și nu este ceea ce meritați? Există, dincolo de cazurile particulare, o vină generală? Din punctul meu de vedere, lucrurile stau cam așa:
- Am greşit pentru că am fost naivi. Am crezut că schimbarea sistemului înseamnă şi o schimbare de mentalităţi şi că ambalajele frumos colorate ale produselor din occident ascund sub ele promisiunea raiului pe pământ. În timp ne îmbătam cu apă rece, alţii au căutat oportunităţi de a se îmbogăţii peste noapte. Cei mai mulţi continuau să facă lucruri bine învăţate de dinainte. Noi am rămas cu iluziile (să nu minţi, să nu omori, să nu furi), ei s-au înfipt bine acolo sus, iar acum influenţează vieţile voastre.
- Am spus prea des (referindu-ne la copiii noştri) „dacă eu nu am avut, măcar el să aibă”. Cred că am greşit.
- V-am dorit cu orice preţ domni şi doamne, intelectuali care lucrează într-un birou, în faţa unui calculator. Dar câte birouri pot fi într-o ţară şi, mai ales, câţi oameni sunt cu adevărat făcuţi pentru asta? Ne-am amagit și v-am amăgit, uneori, și pe voi.
- Am încercat să vă preluăm poverile, durerile, neîmplinirile, frustrările. Greșit și dăunător. Nu numai că nu am reușit asta (cu toată bunăvoința noastră), dar am creat și iluzia problemelor care întotdeauna se rezolvă cu bine şi, într-un fel, v-am distrus „sistemul imunitar”.
Nu neg, deci, că generaţia noastră (în general, dar şi la nivelul fiecărui individ în parte) are o vină pentru toate cele ce se întâmplă astăzi şi nici nu întreb dacă, cei mai tineri ca noi, s-au gândit dacă au şi ei vreo parte din vină. Întreb însă altceva: voi, copii ai noştri, părinţi sau aproape părinţi astăzi, aţi învăţat ceva din greşelile noastre?
Pingback: Simpla iluzie… | Jurnal de fraieră