Babacul

După ce articolul în care mă întrebam “unde am greşit” s-a bucurat de un succes (recunosc) nesperat şi neaşteptat, am tot răsucit în minte întrebări şi răspunsuri care, mi se părea mie, aveau să îl continue în mod firesc. Ei bine, mi-am imaginat că mă voi întreba “de ce greşim” şi că voi scotoci dincolo de neştiinţă sau de rea voinţă pentru a ajunge la momentele în care pierdem din vedere imaginea de ansamblu, ne pripim sau suntem prea siguri pe noi, ne copleşim cu prea multe alegeri sau, dimpotrivă, alegem dintr-o suflarea calea care ni se pare cea mai uşoară. S-a întâmplat însă ceva în timpul în care încercam să-mi ordonez ideile: am realizat că generalizez și că aveam să duc discuția în lumea în care mă mișc eu (și în imediata ei vecinătate), uitând că, dincolo de ea, viața ne dăzvăluie manifesteri care nu au nicio legătură cu ea. Și uite așa, am ajuns la o categorie de părinți (căci vă aduceți aminte, desigur, că despre părinți era vorba în articolul anterior) cărora copiii le spun babaci.

babac, babaci, s. m. 1. tată. 2. (la pl.) părinți
Sursa: Argou (2007)    

Vă temeți că și abordând această temă voi fi tentată să generalizez? Sper să nu! De aceea voi face încă de la început o precizare: babacul este prezent în toate categoriile sociale, parte a lor, fără a le impune însă trăsături definitorii. Iar dacă lucrurile despre care o să fac vorbire nu ar fi triste, s-ar putea numi pata lor de culoare.

Babacul truditor

Babacul truditor nu are multă carte, dar hărnicia lui este de netăgăduit. Muncește zi lumină, uneori pe unde apucă, bea zdravăn și nu se sfiește să își altoiască nici copiii și nici nevasta. Școala nu i se pare prea importantă, mai degrabă important i se pare să aibă un anumit statut social. Sau mai pe limba lui să fie în rând cu lumea (cu lumea lui, evident). Orice sărbătoare e bazată pe crăpelniță, iar moștenitorii din dotare trebuie să se afle la înălțime în orice împrejurare. Înălțime conferită de pantofii din dotare, de hainele de firmă cu eticheta la vedere (chiar fake-uri să fie, nu conteză), de parfumuri stridente și bijuterii strălucitoare. Are el o credință a lui, dacă mecla te ajută, drumul spre succes este mult mai ușor. Și va investi în asta fără prea mari păreri de rău.

Babacul politician

Bababul politician se bucură (cel puțin în mandatul aflat în desfășurare) de mirosul tare al puterii (sau cel puțin de iluzia ei). Telefon și mașină de fițe, vacanțe în locuri exeotice, nimic nu este destul pentru odraslele lui. Școala? A învățat (din propria lui experiență) că este foarte necesară, dar știe, la fel de bine, că multe locruri sunt de vânzare. Chiar și o diplomă necesară copilului lui.  Căruia nu îi refuză nici măcar acest moft, că doar el nu este un fomist ca ăia de au pus ștampila pe numele lui.

Babacul găinar

Babacul găinar a ajuns mare baștan învârtind tot felul de “afaceri” care de care mai profitabile. L-a mai prins câte un gabor, dar a şuti a devenit verbul definitoriu al existenţei sale şi nu se teme nici măcar de pârnaie. Iar când vine vorba de copilul lui… îi va împărtăşi cu “dragoste” părintească întreaga lui ştiinţă, că doar munca este pentru fraieri şi pentru maşini.

Babacul om de afaceri

Fără nicio vrăjeală, babacul om de afaceri, a descoperit că nimic nu este mai mişto în viaţă  decât foşnetul şi culoarea banilor. Odraslele proprii şi personale îi vor lua locul într-o bună şi frumoasă zi, dar până atunci să mai copilărească puţin! De ce să se spetească, dacă tata are destui bani? Și balta destul pește?

Babacul om obinușuit

Babacul om obișnuit nici măcar nu știe ce l-a lovit. Este un om onest și s-a străduit cum a știut el mai bine să îi educe pe ai săi copii. Undeva, cumva, a scăpat însă frâiele. Constată acum, prea târziu, că iubirea lui necondiționată nu a fost suficientă, iar acum, o cumpără pe a fiului (sau a fiicei lui) cu încă o sută de lei și încă o sută. Privește, oftând, spre tineri care nu stau cu mâna întină pentru că sunt deja pe picioarele lor. A se oftica i se pare sub demnitatea lui. Și totuşi o face. Deși el nici măcar nu folosește asemenea cuvinte.

Nici eu nu folosesc cuvintele pe care le-ați observat în text bolduite. Cu toate astea ele sunt aici. Și nu, nu pentru că cineva m-a provocat la niște experiențe și experimente, ci pentru că ele sunt niște realități al naibii de frecvente în viața de zi cu zi. Le-am scris spre luare aminte. Cui i-ar plăcea ca fiul sau fiica lui să îl numească “babacul”?

sursa foto