Ruşine de ruşinea altuia

Că nu mă prea uit la televizor, am afirmat de multe ori. Şi nu, nu pentru că este o modă să spui asta, dar pur şi simplu nu am timp, iar când am, uit de emisiunile pe care aş fi vrut să le urmărmăresc şi mă trezesc că fie s-au terminat deja, fie sunt aproape de sfârşit. Altfel, televizorul meu merge mai tot timpul când sunt acasa, aşa, ca un fel de background sonor care îmi este, nu ştiu de ce, necesar. De când cu mult mediatizata situaţie a Antenei 3, am devenit ceva mai atentă. Sunt în vacanţă încă, iar subiectul pare interesant (căci prea a tulburat apele şi prea s-au împărţit cu toţii în mai multe tabere, fiecare cu adevărul ei). Aşa se face că, acum câteva seri, chiar pe postul pe care l-am amintit mai înainte, la o emisiune al cărui nume nu îl ştiu, am urmărit (printre picături, dar oarecum atentă) două doamne (îmbrăcate în frumoase ii româneşti) care prestau în calitate de invitate.

Primele imagini au însemnat şi primele umbre. Un steag de la Revoluţie a umplut ecranul. Decolorat (căci au trecut 25 de ani, nu?), cu o gaură imensă acolo unde cândva se aflase stema unui stat totalitar, acum mi se părea eviscerat de toate simbolurile lui. Ce căuta acolo, în acel context, și cu ce năvod fusese ademenită acea mamă care a început să vorbească în studioul albăstrui? O femeie îmbătrânită mai devreme decât ar fi fot timpul, cu o tristețe deja cronică, povestea așa cum se pricepea ea mai bine, o istorie tristă despre un fiu mort prea devreme (la 19 ani) într-un “război” pe care îl crezuse (şi) al lui. Spusă într-o altă împrejurare istoria ar fi stârnit toată compasiunea mea, dar ca parte a acţiunii de sprijinire a unui post de televiziune şi a pretenţiilor lui că este persecutat nu a făcut decît să mă revolte. Ba, mai mult, am fost tentată să judec acea femeie simplă şi argurmentele ei: “Am simţit nevoia să o fac (să dăruiască steagul Antenei 3, adică) pentru că e foarte mult haos în ţara asta, foarte multă ură, neînţelegere şi foarte multă hoţie”. Spunea câteva adevăruri, dar se cam potriveau ca nuca în perete. Apoi am început să înţeleg, deîndată ce cadrul s-a schimbat alunecând spre mai tânăra ei însoţitoare. Toată un zâmbet, având ca singur merit faptul că se înrudise prin alianţă cu un erou, rostind cu afectare un discurs plat, dar care părea dinainte studiat, ar fi putut fi cea care să fi mijlocit totul. Poate greşesc, dar dacă bătrâna îşi dorea ca fiul ei să fie elogiat (pentru că nimeni nu a făcut-o în atâţia ani care s-au scurs), mai tânăra părea că adoră să se audă.

A vorbit calm, mult, fără efervescenţa care însufleţeşte un orator priceput şi, cel puţin pentru mine, fără emoţie. Mi s-a părut, că pentru a doua oară, acel copil a fost ucis datorită unei propagande năucitoare şi m-am întrebat ce narcotic pot presăra unii peste cuvinte astfel încât raţiunea unor oameni să adoarmă de tot. Şi mi s-a făcut ruşine. De ruşinea realizatorului care acceptata tot acel patetism doar pentru că printre alte cuvinte se rosteau şi unele necesare cauzei lui, de ruşinea copiilor doamnei care ne relata că va trebui să umble din uşă în uşă ca să le găsească serviciu, de parcă ei ar fi învăţat degeaba până atunci şi la aproape vărsta maturităţii aveau nevoie de intervenţia mamei, de ruşinea ei care explica că nu se vrea vedetă pentru că vedetă este la ea acasă când se aşează la masă, de parcă asta este liantul de bază al unei familii. Aproape că mi-a venit să-i strig: “Dă-te jos din corcoduş, femeie, şi revino cu picioarele pe pământ!”. Am schimbat doar canalul.

Mă întreb, de câteva zile, ce mecanism face ca simţul penibilului să se atrofieze la unii oameni. Şi ce ultimatum ar trebui să le fie dat ca să se trezească în simţiri? Știu, ca să ți se lumineze mintea, nu este la fel de simplu ca atunci când îți muți pătura de la umbra deasă a unor castani într-un luminiș, dar cu puțină bunăvoință s-ar putea îmtâmpla. Poate că primul pas ar fi să deschizi larg ochii și să vrei să vezi limpede. Bălăcitul în ape tulburi nu este o soluţie. Nici în viaţa de zi cu zi şi nici în lacuri.

O duzină de cuvinte căreia i-am găsit loc printre gânduri care nu mi-au dat pace în ultimul timp. Mai multe poveşti, la psi.