Să fi fost prin 1984. Studenție, cei mai frumoși ani, dor de ducă, bani puțini. Duminică. Plictiseală. Poiana Brașov părea cel mai apropiat loc pentru o mică escapadă. Nu prea o frecventam. Din cauza prețurilor mari și a statutului ei de stațiune potrivită mai degrabă pentru o anumită elită decât pentru niște tineri prin buzunarele cărora de obicei bătea vântul. Dar hai, 12 lei biletul dus-întors, mâncăm o prăjitură și venim înapoi. Evident că ne-am întins. După prăjitură a mers și o limonadă (cu paiul, da?) și o partidă de table. Joc închiriat cu nu mai țin minte câți lei, nici măcar nu a contat. La cămin îl aveam gratis și disponibil oricând. Ca să nu mai vorbim că orice partidă avea și o miză, învinsul ducând gunoiul sau aducând mâncare de la cantină. Dar atmosfera de acolo ne-a furat. Canapele din piele, muzică în surdină, altceva… Până la urmă nu ar fi fost mare lucru dacă la plecare nu am fi constatat că nu mai avem destui bani pentru autobuz.
Auzisem că există un drum vechi spre Brașov. Și că, la coborâre, o oră este suficientă pentru a-l parcurge. Habar nu aveam unde este așa că la primul marcaj care indica orașul de sub Tâmpa am pornit cu avânt, ignorând toate semnele care arătau că nu asta căutam. Marcajul spunea clar că sunt 3 ore de mers, iar drumul care știam că a fost folosit multă vreme de vehicule, era doar o potecă. Când ne-am dezmeticit era deja prea târziu. Mersesem deja o oră și începuse să se întunece.
Experiența ar fi fost poate una anostă dacă, la un moment dat, când deja undeva în depărtare se zăreau luminile Scheiului, în fața noastră, la numai câțiva metri, un lup n-ar fi traversa liniștit cărarea. Sau să fi fost doar un câine de talie mare? N-aș crede. Și… am înțepenit. Știți care a fost primul meu gând? Că mă mănâncă lupul și eu nu am buletinul la mine. 
Ciudat reacționăm atunci când suntem puși în fața unor situații neobișnuite!
Această amintire a stat ascunsă foarte multă vreme. N-am pomenit-o, nici măcar în treacăt, de mulți ani. Mi-a revenit în gând duminică, când…
Probabil știți cu toții au fost două cutremure. Aici la mine, într-o zonă pe care o credeam ferită de astfel de evenimente. Primul m-a trezit din somn. Și am crezut minute bune că a fost o părere. La TV nimeni nu zicea nimic și nici pe Facebook nu apărea vreun semn. Până la 16.20 când pământul s-a zgâlțâit și mai tare. După primele clipe de spaimă, din nou am avut o reacție ciudată. M-am dus să mă îmbrac cu haine de oraș. Nu că mi-aș fi propus să plec undeva, dar acela a fost singurul meu gând coerent, că dacă mai vine vreo replică, nu vreau să mă prindă în pijama.
Concluzia? Ciudată este mintea omului! Și încă una, pentru liniștea mea. Poate că nu sunt chiar așa de dusă. Doar m-am gătit. Nu m-am repezit (și) să mă dau cu parfum și cu ruj.
L-am simţit şi eu dar am crezut că sunt ameţită. Apoi am auzit-o pe vecina strigând din baie că e cutremur. Stau la etajul 6 şi prima dată m-am gândit că liftul nu e o soluţie, pe scări nici atât…. Bine, la mine s-a simţit foarte puţin aşa că m-am liniştit repede şi m-am pus la somn
Culmea este că nici eu nu am avut de gând să plec nicăieri.
E clar
și mă gândesc că ai dreptate, avem uneori reacții tare anapoda.
Drumul vechi l-am descoperit un pic mai târziu. Atunci cine știe ce potecă am apucat.
Nu am multe amintiri legate de Poiană. Mergeam doar de câteva ori pe an, o dată obligatoriu la patinoar. Îmi amintesc însă, legat de ea, un lucru rar și atunci, rar și acum. Coada ordonată în stația de autobuz și ușile care se închideau când nu mai erau locuri pe scaune. Oare acum este tot așa?
nu prea.acum mulţi merg cu maşina personală. dar îmi amintesc cum stăteam cuminţi la coadă.
Nu știam de cutremure.
Groaznic. Au trecut, norocul meu, în 24 de ore de regim drastic.
Încă nu am fost pusă, ori nu mi-am dat seama că sunt, într-un pericol iminent, ca să văd înspre ce mă duce primul gând. Dar știu că am răbdat niște dureri atroce de stomac, pe când eram însărcinată cu bebeștinul, și n-am chemat salvarea pentru că nu îmi spălasem părul și nici nu mă puteam descovriga s-o fac.
M-am gândit, în prima clipă, că la voi în zonă s-a cutremurat ceva. Pentru că de la București nu venea niciun semn. Mă bucur că nu ați trăit sperietura.
E normală reacţia. În astfel de momente mintea noastră lucrează mult mai repede decât o putem noi percepe. De fapt subconştientul tău şi-a zis că dacă e să vină un cutremur major, nu vrea să fii găsită sub dărâmaturi în pijama. Eterna cochetărie feminină, sau doar o doză mare de bun simt… nu ştiu. Iar prima dată buletinul era esenţial. Trebuia să fii identificată cumva, dacă te mânca lupul! Eu am o ciudăţenie de zi cu zi, de mulţi ani. Mă îmbrac totdeauna cu lenjerie de corp frumoasă şi dress impecabil, ca nu cumva, dacă dă o maşină peste mine să mă fac de râs atuncată acolo, în stradă, cu ciorapi rupţi şi chiloţi cârpiţi. Ceea ce e de-a dreptul o prostie, dacă stai să te gândeşti bine!
Subconștientul este cheia. Și ne gândim la ce este mai rău. La cum o să fie dacă pățim ceva și plecăm din lumea asta. De parcă ar mai conta.
Naiba stie… poate conteaza daca tocmai subconstientul ne dicteaza asta.
Eu nu am reactii din astea. Cand ma sperii ma panichez atat de tare incat nu am decat tendinta de a fugi.
Fuga e cea mai sănătoasă. Sau mă rog, o acțiune de orice fel care să te protejeze. Eu mă blochez și mă gândesc la aiureli.
De ce ciudat? E mai bine sa iesi in strada imbracat cat de cat decat in pijama
E clar mai bine cât de cât prezentabil.
Am prins cutremurul din 77 cu fetita in brate. Ani de zile am evitat pijamaua sau dormeam cu halatul alaturi pentru caz de pericol. Ani de zile mi-a fost frica de orice zgomot sau zgaltaiala. Inclusiv de trepidatiile si curbele autobuzului de pe vremuri. Acum imi pasa mai putin, Varsta, deh…
Eram în clasa a VII-a în 1977. M-am speriat, e adevărat, dar nu am realizat grozăvia la adevăratele ei dimensiuni. Acum mă îngrozesc lucruri de mai mică amploare.
Eu am tenidinţa de a mă panica şi de a da din colţ în colţ, nu ştiu cum aş reacţiona la un cutremur dar îţi spun că dacă aş vedea un lup aş lua-o la fugă
Cum ziceam și mai sus, eu mă blochez. Nu e chiar cea mai sănătoasă atitudine.
Eu mi-am luat in brate baietii si-am zis ” sa cada tot, sa cada” .
Frumos.
Din prima clipă când am citit articolul tău m-au năpădit o mulţime de gânduri. Spre ruşinea şi dezamăgirea mea nu am mers înainte de ’89 de prea multe ori in Poiană, dar fără bani sigur am ramas, cu alte peripetii, in schimb. Deci nu era drumul vechi. Oricum, nici acela, oricat de accesibil e, nu e de coborat sau urcat pe timp de noapte. Despre animălute sălbatice ştii deja, mi-a fost dat să le intâlnesc de mică. Am murit de frică, dar nu m-am panicat. La cutremure..ţin minte o imagine: tata ţinându-ne pe amândouă în braţe. Eu: tăticule, murim! Sora mea: nu murim, tăticule, nu murim! Aşa suntem şi acum. Ehhh…şi ar mai fi…dar m-am lungit! Te pup, Sonia! Fain…m-am plimbat prin vremuri…
Uneori te invidiez că Brașovul este atât de al tău.
Te pup și eu și tare îmi doresc să bem o cafea sub Tâmpa. 
…păi, o cooptăm şi pe Vienela, pe psi şi cine ştie in ce anotimp ne punem de acord să bem o cafea acolo. Eu …tot cu Braşovul rămân. Voi să ne vizitaţi!
A, e cutremur? Whatever…
De lupi dai pe străzile oraşului, ce să mai baţi drumul pînă aiurea…?
Ai și tu dreptatea ta. Dar mi-a fot teamă întotdeauna de sălbăticiuni. Nu și de oameni.
De data asta te-ai dus cu gîndul prea departe. Mă refeream la cîinii sălbăticiţi care circulă pe străzile oraşelor în haite şi care nu mai sînt de mult animăluţele drăgălaşe din reclame ci fiare sălbatice în toată puterea cuvîntului. Gîndeşte-te că la originea lor, asta au fost, iar omul în “infinita sa înţelepciune” i-a aciuat pe lîngă gospodării, domesticindu-i (într-un oarecare grad). Se pare totuşi că instinctele nu dispar şi mai mult de atît, se pare că nici omul în sine nu e un animal atît de domestic pe cît se vehiculează.
Întrebare pentru vegetarieni: de ce omul are canini? E retorică, evident, altfel s-ar face cu toţii de rîs. I rest my f-ing case!
Uite ca eu am aflat de cutremure de la tine…pe ce lume traiesc oare?? Cred ca pe lumea celui care asteapta concediul….:)
acum multi ani erau cutremure frecvente in tim si la unul din ele un amic doar in sort si-a luat portofelul cu bani (era mare afacerist la vremea aia) si in alergare spre usa i-a urlat nevesti-sii “dulceata, e cutremur!!!” si dus a fost pe scari. dragoste conjugala adanca
Fain! Ne vastă mai găsești, dar banii se fac tare greu.
da,da a ramas in istorie