Astăzi mi s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Pentru prima dată de când am blog, am început să scriu un articol și l-am abandonat după primele cinci rânduri. Pur și simplu nu se lega nimic. Deși ideea mi se păruse interesantă. Voi scrie mâine, mi-am zis. M-am așezat să văd un film și am adormit. 
Și totuși, uite că scriu și astăzi. Pentru că ceva mai devreme, Anca mă întreba pe blogul ei dacă am vreo explicație pentru aversiunea ei față de culoarea roz (și apropo de asta, poate e bine să știți că încă mai acceptă provocări plătibile prin fapte bune). Nu, nu mă simt vinovată și în copilăria ei nu “am abuzat” de această culoare când i-am cumpărat de îmbrăcat, cu atât mai mult cu cât, și eu, am o problemă cu rozul. Nu cu cel din vestimentație, e adevărat. Dar nu mănânc și nu beau nimic care este astfel colorat.
Psihologii spun că repulsiile și antipatiile noastre față de anumite lucruri vin din copilărie și că, apoi, s-au adâncit datorită experiențelor de zi cu zi. O fi adevărat, ce să zic, însă în ceea ce mă privește, ale mele par lipsite de orice logică. Pentru că nu-mi amintesc niciun eveniment din trecut sau de dată mai recentă care să stea la baza fixurilor, fricilor și fobiilor mele.
Că nu consum băuturi și alimente roz, ați aflat deja. Și, fără să fiu vreo pretențioasă, mai există câteva lucruri pe lista de “nu”. Nu mănânc iaurt, lapte acru, brânză dulce și smântână dacă nu este amestecată cu altceva. Foarte multă vreme nu am mâncat unt, iar frișcă am gustat pentru prima oară cândva prin facultate. Laptele dulce îl tolerez doar dacă este combinat cu cacao. Multă. Și nu beau niciun fel de băutură alcoolică. Poate de aceea, asociind oțetul cu vinul, multă vreme m-am ferit de orice chestie care îl avea ca ingredient. Fixuri? Ar putea fi, nu zic nu. Și nu sunt singurele.
Mă enervează, de exemplu, să primesc cafea într-o ceașcă minusculă (deci normală, ați putea zice). Cafeaua poate să fie oricâtă, însă pentru a putea fi pe gustul meu, cana trebuie să fie mare. Și nu suport să plece cineva de acasă și să încuie ușa pe dinafară. Pentru că primul gând care îmi trece prin minte este că ar putea veni un cutremur și este posibil ca eu să nu-mi găsesc propriile chei. De parcă mi-ar folosi la ceva ele, cheile, într-o astfel de situație. Nu pot dormi, oricât ar fi de cald, cu tălpile descoperite. Uite, asta clar vine din copilărie. Acum știu că nu este nimeni ascuns sub pat, dar obiceiul mi-a rămas. Și dacă tot am adus vorba despre spaime, există unele cu care mă confrunt și astăzi.
Mi-e frică în lift, în avion, nu mă simt confortabil pe terasele aflate la înălțime și nici în telecabină sau telescaun. Și am oroare de mersul la dentist. Stomatoloaga mea știe că 10 minute trebuie să mă lase să mă plâng despre cât îmi este de teamă.
Cele scrise mai sus nu sunt singurele mele fixuri și spaime. Dar mă opresc aici. Un psiholog ar găsi, probabil, explicații fiecăreia dintre ele. Pentru mine unele sunt inexplicabile. Adevărul este că nici nu m-am străduit vreodată să analizez de unde vin. M-am obișnuit cu ele și până la urmă și lucrurile astea mă definesc și mă fac să fiu asemenea unora și foarte diferită de alții. Pe unele încerc să le depășesc (voi zbura cu avionul ori de câte ori va trebui să călătoresc la mare distanța și nici nu voi urca zece etaje pe scări dacă un lift va fi prin preajmă). Altele însă vor rămâne acolo, la capitolul nu, niciodată. Iaurtul se află detașat pe primul loc. Mai bine mor de foame.
Voi aveți fixuri și fobii? Ați încercat să le depășiți. V-ați întrebat vreodată care este originea lor?
(Statisticile arată că la nivel mondial cel puţin 13% dintre adulţi suferă de fobie, dar numărul persoanelor nediagnosticate şi care au astfel de temeri poate fi chiar şi de patru ori mai mare.)
26 thoughts on “Fixuri și fobii”