Nu am scris des, aici pe blog, despre subiecte la ordinea zilei, care țin capul de afiș al jurnalelor de știri. Și asta nu pentru că nu prea mă uit la televizor. Într-un fel sau altul sunt conectată la lucrurile care se întâmplă în jurul meu și nu trec nepăsătoare pe lângă ele. Am considerat însă că este prea mult să mai vin și eu cu articole care au ca subiect întâmplări care deja au fost mult prea dezbătute. Astă seară însă, s-a întâmplat, să-mi ajungă la urechi un fel de jurnal al presei. Pe domnul care citea din gazete, l-am mai auzit și cu alte prilejuri. Și nu sunt chiar o fană a stilului lui. Mi-a atras atenția, de data aceasta, doar pentru că a comentat cu aplomb și foarte relaxat, victoria Simonei Halep. Susținând că până la urma urmei, n-a făcut nicio brânză fata asta și că victoria ei nici măcar nu reprezintă mare lucru în contextul tenisului actual. Alo, domnu’! O victorie este totuși o victorie și 500.000 de euro parcă nu sunt chiar 2 lei. Ascultând toată demonstrația care o desființa pe sportivă, am devenit fără să vreau atentă. Și discuția a ajuns, căci nici nu s-ar fi putut altfel, la eleva care a fugit de acasă. Aici omul a reușit să-mi zgârâie și mai tare timpanul. Ce dramă, care dramă, doar o știre umflată de jurnaliști. Trecând peste faptul că și domnia sa este jurnalist și că a exploatat subiectul cum s-a priceput mai bine, probabil tot întru dobândire de raiting, și declarându-mă de aceeași părere cu el referitor la felul în care a fost prezentat subiectul (cu multe speculații și cu ajutorul unor “specialiști” cam ne la locul lor), cu inducerea ideii de falsidramă nu pot fi de acord. Oricâte speculații s-ar fi făcut și oricâte informații contradictorii am auzit, faptul că un copil fuge de acasă reprezintă o problemă. Și o dramă. În primul rând a acelui pui de om.
S-au discutat multe lucruri pe marginea acestui subiect. Au fost puse la zid, pe rând, biserica și autoritățile. Nu știu cât adevăr și cât folclor există în noianul de informații cu care am fost bombardați pe toate canalele posibile și probabil că vinovați există. Dar lucrul cel mai grav, pentru mine, este faptul că familia nu a anticipat gestul fetei. Și că, într-o oarecare măsură, a fost cea care l-a determinat.
Ce se întâmplă în sufletul unui copil care ia hotărârea să fugă de acasă? Facem abstracție de cazurile patologice unde impulsul este dat de lipsa de discernământ sau de familiile dezorganizate în care violența și nepăsarea sunt cele care primează. Și vorbim despre familiile pe care le considerăm normale. De unde până unde se întinde această normalitate?
M-am gândit în toate felurile și am întors problema pe toate părțile. Prea multă libertate, evident, strică. Dar și un control împins până la invadarea intimității ar putea fi la fel de dăunător. Iar lipsa de comunicare, cu siguranță, este cea care face răul cel mai mare. Mie mi se pare incredibil ca, părinte responsabil și iubitor fiind, să nu simți că este ceva în neregulă cu copilul tău. Sau performanțele școlare sunt, pentru unii, singurele care vorbesc și care dau măsura normalității?
Cum spuneam, nu este corect să catalogăm ca falsidramă faptul că un copil a plecat de acasă. Mai ales că, acum, după rezolvarea cu succes a dispariției, mie nu mi se pare că avem de a face cu o poveste cu happy end. Reîntoarcerea vine însoțită de o grămadă de probleme. Care se vor suprapune peste cele deja existente. Publicitatea pe care nu și-ar fi dorit-o, ancheta în care va fi parte, privirile curioase ale colegilor și cunoscuților, reproșurile, chiar dacă nerostite care în stare latentă există.
Și mă întreb, dincolo de știrea pe care am auzit-o atâtea zile la rând, a învățat cineva ceva?
Alte falsidrame ale lunii februare găsiți aici.
16 thoughts on “Falsidrama lui februarie”