Falsidrama lui februarie

sadnessNu am scris des, aici pe blog, despre subiecte la ordinea zilei, care țin capul de afiș al jurnalelor de știri. Și asta nu pentru că nu prea mă uit la televizor. Într-un fel sau altul sunt conectată la lucrurile care se întâmplă în jurul meu și nu trec nepăsătoare pe lângă ele. Am considerat însă că este prea mult să mai vin și eu cu articole care au ca subiect întâmplări care deja au fost mult prea dezbătute. Astă seară însă, s-a întâmplat, să-mi ajungă la urechi un fel de jurnal al presei. Pe domnul care citea din gazete, l-am mai auzit și cu alte prilejuri. Și nu sunt chiar o fană a stilului lui. Mi-a atras atenția, de data aceasta, doar pentru că a comentat cu aplomb și foarte relaxat, victoria Simonei Halep. Susținând că până la urma urmei, n-a făcut nicio brânză fata asta și că victoria ei nici măcar nu reprezintă mare lucru în contextul tenisului actual. Alo, domnu’! O victorie este totuși o victorie și 500.000 de euro parcă nu sunt chiar 2 lei. Ascultând toată demonstrația care o desființa pe sportivă, am devenit fără să vreau atentă. Și discuția a ajuns, căci nici nu s-ar fi putut altfel, la eleva care a fugit de acasă. Aici omul a reușit să-mi zgârâie și mai tare timpanul. Ce dramă, care dramă, doar o știre umflată de jurnaliști. Trecând peste faptul că și domnia sa este jurnalist și că a exploatat subiectul cum s-a priceput mai bine, probabil tot întru dobândire de raiting, și declarându-mă de aceeași părere cu el referitor la felul în care a fost prezentat subiectul (cu multe speculații și cu ajutorul unor “specialiști” cam ne la locul lor), cu inducerea ideii de falsidramă nu pot fi de acord. Oricâte speculații s-ar fi făcut și oricâte informații contradictorii am auzit, faptul că un copil fuge de acasă reprezintă o problemă. Și o dramă. În primul rând a acelui pui de om.

S-au discutat multe lucruri pe marginea acestui subiect. Au fost puse la zid, pe rând, biserica și autoritățile. Nu știu cât adevăr și cât folclor există în noianul de informații cu care am fost bombardați pe toate canalele posibile și probabil că vinovați există. Dar lucrul cel mai grav, pentru mine, este faptul că familia nu a anticipat gestul fetei. Și că, într-o oarecare măsură, a fost cea care l-a determinat.

Ce se întâmplă în sufletul unui copil care ia hotărârea să fugă de acasă? Facem abstracție de cazurile patologice unde impulsul este dat de lipsa de discernământ sau de familiile dezorganizate în care violența și nepăsarea sunt cele care primează. Și vorbim despre familiile pe care le considerăm normale. De unde până unde se întinde această normalitate?

M-am gândit în toate felurile și am întors problema pe toate părțile. Prea multă libertate, evident, strică. Dar și un control împins până la invadarea intimității ar putea fi la fel de dăunător. Iar lipsa de comunicare, cu siguranță, este cea care face răul cel mai mare. Mie mi se pare incredibil ca, părinte responsabil și iubitor fiind, să nu simți că este ceva în neregulă cu copilul tău. Sau performanțele școlare sunt, pentru unii, singurele care vorbesc și care dau măsura normalității?

Cum spuneam, nu este corect să catalogăm ca falsidramă faptul că un copil a plecat de acasă. Mai ales că, acum, după rezolvarea cu succes a dispariției, mie nu mi se pare că avem de a face cu o poveste cu happy end. Reîntoarcerea vine însoțită de o grămadă de probleme. Care se vor suprapune peste cele deja existente. Publicitatea pe care nu și-ar fi dorit-o, ancheta în care va fi parte, privirile curioase ale colegilor și cunoscuților, reproșurile, chiar dacă nerostite care în stare latentă există.

Și mă întreb, dincolo de știrea pe care am auzit-o atâtea zile la rând, a învățat cineva ceva?

Alte falsidrame ale lunii februare găsiți aici.

16 thoughts on “Falsidrama lui februarie

  1. Intr-adevar, faptul ca un copil fuge de acasa reprezinta o problema. Nu stiu daca cei care au luat in ras aceasta intamplare au copii, nu stiu de ce nu reusesc sa vada mai departe…
    Ma felicit de fiecare data cand reusesc sa imi trec zilele fara sa aflu despre toate mizeriile din presa.

    • Sonia

      Gândește-te că acest caz a fost mediatizat. Și poate căutările au devenit astfel mai ușoare. Câți copii din familii modeste dispar pe lângă această fată? Și câți se bucură de o asemenea atenție? Suflete sunt și ei și o dramă este și viața lor.

  2. Mare branza ? Pai daca nici valorile pe care le avem nu ni le sustinem…Vreau sa cred ca respectivul e doar o exceptie prost trezita dimineata. Daca locul 10 mondial nu mai reprezinta nimic ar trebui sa-si mai revada reperele distinsul murmurator din umbra.

  3. psi

    întâmplarea face că ştiu un caz cu un copil care a dispărut de acasă pe când era mai micuţ (vreo şase ani să fi avut) deşi motive nu ar fi fost la prima vedere. numai că povestea s-a tot repetat şi părinţii, în plină dramă, au aflat că fiul lor cel mare suferă de o boală, aşa se născuse, deşi păruse perfect normal până la prima dispariţie. ulterior, copilul a fost internat într-o şcoală specială, iar dispariţiile sale au devenit nişte amintiri. este o situaţie pe care nu întotdeauna o poţi prevedea…. şi cunosc foarte bine cât de greu le-a fost acelor părinţi să accepte şi să nu se acuze pe ei.

    ce vreau să spun este că e tare greu de judecat din afară – nici nu vreau să o fac- motivele pentru care un copil alege să plece. şi sunt sigură că întoarcerea nu a fost deloc una fericită. iar mediatizarea acestui caz… tipic românească.

    • Sonia

      E greu de judecat, ai dreptate. Dar undeva, cumva, exceptând cazurile de boală, părinții au o responsabilitate. Și cred că lipsa de comunicare este principala vină pe care le-aș imputa-o eu.

  4. Exact cum a spus psi, cred că la Vienela, m-am ferit să “văd” dincolo de drama în sine a fetiţei, care, din păcate, suferă după urma unor ambiguităţi în viaţa ei, neputând gestiona ceea ce simte şi trăieşte. Dacă ar fi fost copilul meu, gândeşti! Şi apoi vin celelalte: “ba nu! eu aş fi văzut, aş fi ştiut, nu aş fi îndoctrinat-o, etc” Uşor de gândit acum! Răul putea fi mai mare, iar cei ce găsesc totdeauna ceva de spus la adresa unor subiecte vor fi pe aproape aşteptând să altereze şi să ne aţâţe şi pe noi. Cât despre tenismena noastră, nici în visele cele mai urâte nu aş fi crezut că cineva poate comenta astfel.

    • Sonia

      Știu că e ușor de privit din afară. Dar un părinte simte când ceva nu este în regulă. Te-ai gândit că poate, uneori, ne este mai ușor să ne amăgim că lucrurile sunt în regulă. Orice cioară își vede puiul ei cel mai frumos și orice părinte copilul aproape perfect. Și uneori închide ochii, își adoarme conștiința și se preface că lucrurile care nu îi plac, nu există.

  5. NU ma pot pune in situatia parintilor fetei…mi se pare de nesuportat.Poate exagerez,dar eu as innebuni de frica.
    Cand fata mea avea vreo 6 anisori , a plecat de langa mine si tatal ei.Eram in Mall , o stiam langa noi , 1 minut a fost destul sa dispara , noi fiind atenti la un produs.Am simtit ca innebunesc,la propriu. Tatal ei s-a albit la fata , nu am cuvinte sa descriu ce exprima fata lui.
    Am gasit-o la o cofetarie , manacand prajitura si cu un suc alaturi.Tatal ei a explodat , tipand la ea…l-am trimis afara…Eu m-as fi intins pe podea , sa mor putin….Ma uitam la mutrita ei senina,infulecand de zor prajitura. Doamna de acolo o luase de la informatii , pana cand vin parintii dupa ea si ii daduse dulce.
    Este o drama….o mare drama.
    Despre domnisoara plecata catre manastire….cred ca , intr-adevar , copila aceea a facut ce a crezut ea ca ii poate limpezi gandurile. Ca a gresit? Eu cred ca,mai degraba , nu i sa dat intelegerea de care avea nevoie.
    Cat despre duhovnicul ce a fost de acord cu escapada fetei….n-am cuvinte! Josnic!

    • Sonia

      Am fost ferită de astfel de evenimente. Îmi imaginez ce-o fi fost în sufletul tău. Și da, copilul acela nu a fost înțeles. Cred că uneori părinții au alte așteptări. Și nu pot accepta că nu sunt cele potrivite.

      • Si uneori , nu numai ca parintii au asteptari , dar doresc ca proprii-i copii sa devina si sa faca ceea ce ei nu au putut realiza in copilaria si tineretea lor….vor sa vada implinite visele si neimplinirile lor in proprii-i copii.

  6. Calitatea emisiunilor de ştiri, a dezbaterilor găzduite de studiourile de televiziune lipseşte aproape cu desăvârşire. Până şi bârfa tradiţională pe uliţă sau la scara blocului se face cu mai mult bun simţ şi profesionalism. Datul cu părerea nu are ce căuta la tv. Acolo ar trebui să fie prezente informaţii documentate şi verificate, nu opinii personale părtinitoare. Din păcate orice sămânţă de scandal atrage publicul, educat astfel tot de jurnalişti fără scrupule, împinşi de interese economice. E un cerc vicios din care nu văd o ieşire şi mă întristează faptul că mare parte din consumatorii de emisiuni tv se lasă atraşi în el.

  7. Am văzut și eu această situație. Nu știu, să vă zic ceva? Vorbesc din experiență, dacă a fost neglijată sau a simțit ea că ceva nu mai este în regulă și nu mai avea liniște, a meritat să o facă, au primit o lecție și părinții. Nu știu prea multe, dar vârsta constituie o problemă, mai ales când e în pragul adolescenței. E ușor să comentăm dinafară, deocamdată nici noi nu știm cu adevărat ce a fost în mintea ei, păcat că și poliția și cei de la cfr nu știu cum să-și dea dreptate că au găsit-o ei..

  8. Eu ma gandesc la saracii parinti, cum a spus si Ana cred ca as innebuni!
    Ce nu imi place la dramele astea de la tv e ca devin “false” atunci cand se insista prea mult pe ele si se despica prea mult firul ….
    Urasc stirile din Romania fiindca sunt doar catastrofe, tragedii si drame in proportie de 90% astfel tin populatia intr-o “frica indusa”. Mi-ar placea sa am parte de stiri culturale, interesante mai mult decat cele de acest gen!

  9. Sonia, referitor la subiectele abordate de catre asazisii jurnalisti[un jrnalist real trateaza subiecte pe care il reprezinta, nu cele care i se impun], fac toti manipulatorii cum li se cere, si ni se da, unora, ceea ce cerem.Daca nu ar avea raiting, nu ar mai face emisiuni de genul ala.Cu copilul disparut, cred ca parintii au o vina, pentru autoritatea pe care io pe care doreau sa i-o impuna copilului.Parintele pentru copil ar trebui sa fie prieten intai.Copilul a plecat pentru a uita putin de armata impusa de parinti.In rest, as face o multime de remarci la stiristii de pe sticla, dar renunt, si merg sa citesc ceva placut pe blogul Anotimpuri.

    • Sonia

      Mulțumesc pentru vizită. Și da, și eu cred că primii vinovați sunt părinții. Degeaba așteptăm de la alții să ne educe copii dacă noi nu o facem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>