Cum îl mai poți numi castel dacă a plecat prințesa din el?
Întrebarea nu îmi aparține. Cineva a căutat asta pe Google și a ajuns pe blogul meu. Ce-o fi căutat omul, dar mai ales cât timp s-a ocupat cu lucrul ăsta, nu știu. Motorul de căutare a returnat 7.890 de rezultate, iar în primele 10 pagini eu nu am găsit calea spre niciun articol de-al meu. Am găsit însă prilejul de a vă povesti, acum, despre cât de mult îmi plac mie castelele și palatele. Chiar dacă prințesele nu mai sunt de multă vreme acolo.
Iubesc castelele și palatele. În toate vacanțele mele am rătăcit prin săli somptuoase sau pe coridoare lungi și întunecoase, prin grădini superbe cu alei întortocheate, am admirat, am contemplat sau m-am minunat de aceste construcții spectaculoase. Și am reușit să învăț și eu puțină istorie (materia “Istorie” fiind una dintre puținele care nu mi-a plăcut în anii de școală).
Cel mai mult mi-au plăcut însă legendele și poveștile menite să mă poarte într-o dimensiune pierdută a timpului. Povești despre onoare, vitejie sau trădare, despre iubiri împlinite sau tragice, despre intrigi complicate sau serbări strălucitoare. Cel mai adesea povești triste sau cu sfârșit nefericit.
Nu mi-am propus să vă scriu despre locurile în care mi-am purtat pașii. Amintirile s-au mai prăfuit cu trecerea timpului, iar noianul de informații de care am beneficiat la un moment dat s-au mai pierdut printre cotloanele memoriei proprii. Ca să ofer informații exacte ar trebui să mă documentez mai înainte. Și nu vreau asta, puteți face lucrul ăsta și voi. Mi-am propus însă un exercițiu (sau poate mai degrabă joc?) destul de simplu. Să scriu primele lucruri care îmi vine în minte despre un anumit loc.
Într-o ordine care nu are legătură cu alfabetul, dar nici cu topul preferințelor mele voi începe așa:
Castelul Praga
- Cel mai mare castel (de fapt complex medieval) din lume.
- Legenda spune că prințesa Libuse ar fi rostit o celebră profeție: ”Văd un oraș întins, a cărui glorie va ajunge la stele! “.
- Catedrala Sf. Vitus, locul pe care l-am părăsit destul de repede (atât eu cât și alte persoane din grupul meu). Imensitatea ei s-a dovedit (ciudat) apăsătoare. Poate că ăsta a și fost scopul construirii unui asemenea gigant. Să te simți doar o gânganie și să stai în banca ta fără să ridici capul prea sus. Cred că în vremurile alea a funcționat.
Palatul Dogilor
- Puntea Suspinelor care leagă palatul de închisoare (legenda spune că numele vine de la suspinele condamnaților care vedeau de pe ea, pentru ultima dată, lumina soarelui).
- Casanova, amantul închis, dar supraviețuitor trecerii peste Puntea Suspinelor.
Palatul Hofburg
(nu este un secret că sunt fascinată de povestea prințesei Sissi, cu atât mai mult cu cât povestea adevărată diferă mult de povestea “vândută” turiștilor)
- Sissi a fost primul membru al familiei regale care a avut o baie adevărată.
- Se spune că împărăteasa îi obliga pe cei din anturajul său să folosească o baie.
- Pentru a-și spăla părul Sissi avea nevoie de o zi întreagă, iar peiptănatul zilnic îi ocupa 2-3 ore.
Castelul Miramare
- Un castel construit de un bărbat îndrăgostit (Maximilian de Habsburg) pentru tânăra lui soție.
- Legenda spune că cine locuiește aici are un sfârșit tragic, iar istoria confirmă lucrul acesta.
Palatul Regal din Madrid
- O reședință de 3.000 de camere. În care familia regală nu locuiește, dar unde au loc ceremoniile oficiale.
- Farmacia regală care conține sticluțe cu medicamente exotice folosite de-a lungul timpului.
- Un parc deosebit de frumos.
Castelul Huniazilor
(castelul din orașul meu)
- Mai puțin cunoscuta legendă (doar mie?) a călugărului spion zidit de viu în peretele Turnului Capistrano. Legenda spune că acest ultim locatar al turnului a fost prins spionând tot ce se întâmpla în Sala Dietei, printr-o gaură făcută în zid. Legendă sau adevăr, nu se știe.
Castel Peleș
(cel mai drag sufletului)
- 99 de încăperi
- Oglinda de la Constantinopol (imensă) transportată cu vaporul și apoi cu un car tras de patru boi.
- Aspiratorul mural care este funcțional și astăzi.
Am scris doar câteva lucruri, cele care mi-au venit mai întâi în minte. Poveștile sunt însă mult mai bogate și foarte, foarte interesante.
Vouă vă plac poveștile cu prințese, regine sau împărătese? Eu sunt gata oricând să le ascult. Fie pășind prin locurile în care au trăit, fie citind o carte, fie savurând un film care are ca subiect viața lor. Și ca să mărturisesc și o plăcere vinovată, nu mă opresc doar la a afla adevărul istoric. Îmi plac la fel de mult poveștile romanțate, uneori ușurele și siropoase.
Sursa foto.
castele, Hunedoara, Madrid, Miramare, Peleș, povesti, Praga, Veneția, Viena
Acestea sunt niste versuri dintr-un cantec, am observat si eu de multe ori astfel de situatii pe wordpress, nu inteleg legatura.
In fine, mi-a placut aceasta mini-incursiune in “lumea” castelelor, si mai ales introducerea. Uneori ma gandesc cum ar fi fost viata noastra daca lucrurile nu s-ar fi schimbat prea mult din acele epoci…
Am fi trăit fără regrete și fără frustrări. Fără să ne imaginăm că se poate și altfel.
…si ar fi fost atat de frumos!
Imi plac si mie castelele si povestile dare s-au perindat pe acolo, am sa vizitez palatul Hofburg, si mie imi place Sissi
Cred că o să îți placă acolo. Este o vizită foarte “densă”. Obiecte de bucătărie, colecția de porțelan și argint, tablouri, apartamentele imperiale, fiecare spune o poveste. Poate ar fi util să ști că poți cere audio ghid în limba română și că în apartamente fotografiatul este interzis.
Cînd eram copil, visam numai la SF-uri, dintre care mare parte au devenit realitate în vremurile prezente. Din păcate, au ajuns în mîinile nepotrivite. Acum, la aproape juma’ de secol de viaţă, visez la Comuna Primitivă. După cum vezi, castelele cu prinţi şi prinţese n-au loc în peisajul meu mental – mă ia cu gînduri negre doar cînd mă gîndesc la ce sumă se ridică întreţinerea unui asemenea loc. Iar megalomania îmi repugnă.
Mie îmi plac. Asta nu înseamnă că tânjesc după traiul în ele. Nu mă văd încorsetată nici în rochii imense și nici de rigorile etichetei sau convențiilor sociale din vremurile acelea.
Tot timpul când am vizitat un asemenea loc m-am întrebat două lucruri. Cum reușeau să încălzească spațiile ălea imense (asta apropo de cheltuieli) și de ce paturile lor erau așa mici (sau poate o fi doar o iluzie dată de faptul că încăperile sunt așa de mari?).
Într-adevăr, sistemul de încălzire ridică oarece întrebări. Îmi imaginez că pe undeva pe la subsol ar fi vreun cazan imens în care ard lemne şi poate păcură, iar căldura urcă prin nişte hornuri din interiorul zidurilor – ceva asemănător “fumurilor” din interiorul sobele de teracotă. Un fel de încălzire centrală. Dar poate asta e doar imaginaţia mea – n-am de unde şti.
Despre paturi, bănuiesc faptul că avînd zeci, sute sau mii de camere, castelele astea au fost create cu scopul ca fiecare persoană să aibă camera şi patul propriu, adică nicidecum “matrimonialele” din ziua de azi pe care unii se chinuie să le înghesuie în cămăruţe de 2,5×3,5m. Şi probabil pe vremurile alea, obezitatea era o raritate. Sau nu…?
Cît despre etichetă şi convenţii sociale, mi-aduc aminte din copilărie, cînd citeam scrierile lui Dumas, cum mă întrebam în sinea mea: “bă, da’ ăştia chiar aşa de tîmpiţi erau?!”
Imi place intrebarea cititorului tau. E frumoasa si interesanta si incursiunea in lumea castelelor.
Se pare că cel inspirat a fost de această dată cititorul care a gândit o întrebare care mie mi s-a părut un pic ciudată. Îi mulțumesc pentru că mi-a ridicat mingea la fileu.
Și îți mulțumesc și ție pentru vizită.
hahah, ce metafora faina! si imi place cum ai folosit-o pentru a ne scrie o postare tare pe placul meu!
Mulțumesc. Cred că îmi plac atât de mult lucrurile astea pentru că trebuie să satisfac foamea de povești a copilului care încă trăiește în sufletul meu.
Imi cer scuze pentru corectura dar castelul din orasul nostru se cheama Castelul Corvinilor/Corvinestilor. Castelul Huniazilor este acesta – http://www.welcometoromania.ro/Timisoara/Timisoara_Castelul_Huniazilor_r.htm
Eu nu sunt foarte buna la istorie (așa cum am și recunoscut în articol), dar referitor la castelul din orașul nostru, o să întâlnești patru denumiri sub care este cunoscut: Castelul Hunedoara, Castelul Huniazilor, al Corvinilor sau al Corvineștilor.
Mulțumesc că l-ai amintit pe cel din Timișoara, despre care nu știam și pe care cu siguranță îl voi vizita (și care văd că este cunoscut și el sub mai multe nume: Castelul Huniazilor sau Castelul Huniade).
Mai bine tăceai.
Castelul a fost primit de Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, moment în care familia a şi luat numele de Huniade, Huyadi sau cum vrei să îi zici, care… guess what? 
înseamnă “de Hunedoara”. Abia mai târziu, Iancu va construi castelul de la Timişoara pe ruinele unui vechi castel. Ambele castele au aparţinut aceleaiaşi familii, vezi unde bat? Ergo, amblele sunt ale Huniazilor (prin deducţie logică de clasa a 3-a).
http://www.castelulcorvinilor.ro/
Draga Bloodie, inteleg dorinta de a-ti apara mama, dar modul in care o faci lasa mult de dorit si denota o mare lipsa de respect atat fata de mine, in calitate de cititor al ei, cat si fata de ea, in felul in care comunici cu un cititor pe care cu siguranta o sa il piarda. Sunt ceva mai mare decat tine, deci logica de clasa a 3-a spune ca exista posibilitatea sa cunosc mai multe lucruri despre acest oras si acest castel. Asta si prin prisma faptului ca am studiat istoria, cat si pentru ca am participat la oarece congrese nationale privind castelul, lucru pe care tu nu aveai cum sa il stii, dar ti-ai permis totusi sa ma faci lipsita de logica si sa ma indemni sa tac. Stiu ca acest castel este Castelul Huniade fiind cel din Timisoara. Iar noi, chiar din mandrie de hunedoreni, ar trebui sa ne dorim sa nu existe confuzii, nu de alta, dar ne mandrim cu acest castel, nu cu cel din Timisoara.
In rest va doresc succes cu blogurile si nu va mai deranjez cu prezenta mea.
Corectura – “Stiu ca acest castel este Castelul Corvinilor, Castelul Huniade fiind cel din Timisoara.”
O să mă refer strict la lucrurile legate de mine (discuţia dintre tine şi Bloodie mi se pare corect să se poarte doar între voi). În cartea de istorie din care am învăţat eu, scrie Castelul Huniazilor (e adevărat că asta s-a întâmplat de foarte multă vreme). O simplă căutare pe Google va returna la această căutare în proporţie covârşitoare pagini şi imagini care îmi dau dreptate. Cu toate acestea pot accepta că s-ar putea să greşesc şi că am fost dusă în eroare de informaţii neadevărate. M-aş bucura sincer să aflu că ai remarcat toate aceste neajunsuri şi tocmai pentru că eşti în domeniu ai semnalat eroarea acolo unde corectarea ei ar putea produce mai multe efecte. Blogul meu are de cele mai multe ori sub 100 de cititori într-o zi.
Altfel, îţi doresc toate cele bune, iar prezenţa ta pe acest blog este doar opţiunea ta.
Uite, vezi de ce nu-mi plac mie castelele? Prea mulţi se omoară între ei pentru o grămadă de pietre mucegăite şi ce-i mai trist e că acele versuri leit-motiv sînt absolut adevărate: “prinţesa” – adică farmecul intrinsec – a plecat, a dispărut de mult. La fel ca şi înţelegerea, umilinţa şi – din păcate -simţul umorului, la foarte mulţi aparţinători ai rasei umane (nu-i numesc “semeni”, căci nu pot şi nu voi a mă asemui lor).
Sonia dragă, într-o zi am să scriu povestea cu popa; dacă uit, te rog să-mi aduci aminte. Bloodie, you’re bloody funny, I like your style!
Mie îmi plac în continuare.
Îmi pare rău însă că s-a iscat o astfel de discuție (în condițiile în care scopul acestui blog este să destindă oamenii, nu să nască polemici). Că Anca nu excelează la capitolul diplomație este o altă poveste. Eu știu foarte bine lucrul acesta. Așa cum știu și că la capitolul bun simț nu are lipsuri (și nu o spun din punctul de vedere al ciorii care își vede puiul cel mai grozav). Uneori discuțiile care nu se poartă face to face pot naște monștrii.
Una peste alta, atât Adya cât și Anca, și fără îndoială și eu, ne mândrim cu castelul din orașul nostru. Prefer să rămân la final doar cu imaginea aceasta.
Aștept povestea cu popa.
Haha, să mă vezi pe mine ce diplomat sînt – nici măcar prăjiturile cu numele ăla nu mi-au plăcut vreodată!
Personal prefer spontaneitatea, umorul, ironia fină, tachinările, decît miştocăreala ţigănească şi mai ales decît aroganţa şi superioritatea. Poate ai observat la mine că îmi permit discuţii deschise atît cu doamne respectabile (ca vîrstă şi nu numai) cît şi cu tinere de 14-16-18 ani, fără să arunc argumentul vîrstei, experienţei, etc şi să le fac să se simtă grămăjoare aburinde cu moţ sau să mă simt eu cumva timorat. Indiferent de domeniu, cineva poate avea dreptate iar altcineva poate greşi, iar atunci cînd interesul pentru adevăr primează – aşa cum ar trebui, în orice situaţie – nu mai are importanţă decît lămurirea acelui adevăr, punerea de acord cu argumente indubitabile şi irefutabile, preferabil fiind ca atmosfera să fie mai destinsă decît încordată, cu degetul pe trăgaci.
Cît despre povestea cu popa, ea are rădăcini foarte adînci, cred că ar trebui să-mi povestesc mare parte din viaţă ca să pot oferi o imagine suficient de corectă a momentului respectiv. Tare mi-e teamă că aş eşua lamentabil, aşa cum s-a întîmplat şi cu cealaltă poveste, care a rămas (şi va rămîne) neterminată. În fine, vom vedea.
m-a furat conflictul si cat pe ce sa uit ce voiam sa zic despre incalzirea castelelor acestora. de fapt imi dau doar cu presupusul sa nu mi-o iau de la vreun istoric ce trece intamplator: erau friguroase, ca de acolo sunt mostenite sticlele cu apa calda si tigaile alea cu coada lunga si carbuni ce se puneau in pat. si marimea redusa a paturilor banuiesc ca are aceeasi explicatie, dormeau strans bagati unul intraltul sa se incalzeasca… sau dormeau singuri, se intalneau doar sa procreeze.
mi-au placut castelele de cand ma stiu, la fel si povestile despre ele, iar de mai putin timp mi-ar placea sa le si pozez…
Mă bucur că avem o pasiune comună. La cât mai multe castele vizitate și fotografiate.