În căutarea simțului pierdut…

Acum câteva zile m-am trezit brodând un scenariu fantezist: cum ar fi dacă un ziar online (nu contează care) ar scrie despre mine că sunt cea mai frumoasă din țara? M-aș repezi la cea mai mare oglindă din casă ca să văd dacă nu cumva am slăbit peste noapte și am mai și întinerit vreo 30 de ani? Aș ignora oglinda și m-aș umfla în pene distribuind repede și degrabă articolul pe Facebook? M-aș pregăti să particip la un concurs de miss sfidând toate evidențele? Sau m-aș ruga să nu vadă prea multă lume scriitura și să-mi crape mie obrazul de gogomăniile pe care au fost unii în stare să le debiteze?

Nu, oameni buni, nu m-a lovit fix în moalele capului anormalul val de căldură care a venit peste noi, m-a lovit o postare de pe pagina oficială de Facebook a primăriei orașului meu. Read More

Trei, doar trei

Bântuind prin ale internetului cotloane, am găsit o fotografie din 1962.

646x404

sursă foto

După cum vedeţi este vorba despre o reclamă la unul dintre avioanele Tarom-ului şi, spre surprinderea mea, castelul din oraşul meu se află în prim plan.

M-a făcut să zâmbesc imaginea de mai sus şi, printre crize, descinderi ale DNA-ului, scandaluri politice şi noroaie care se lăfăie la tot pasul pe trotuar, am zărit o părticică din lucrurile cu care, fiecare acasă la el, ne mândrim. Şi m-am întrebat ce aş vrea să-i arăt mai întâi unui călător înfometat (şi de frumos) care ar poposi pe meleagurile pe care se întâmplă ca eu să trăiesc.

Read More

Fata săracului cea isteață?

Vă mai amintiţi povestea “Fata săracului cea isteaţă”? Acolo, undeva, pentru a descrie o anumită situație, se spune cam așa: “nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Ei bine, cam aşa mă simt eu de duminică încoace. Conjunctura fiind alta, bineînțeles. Despre ce este vorba? Despre harta de mai jos:

harta vot

Read More

Cât de repede circulă veştile bune?

Ieri am primit un e-mail. Un coleg din blogosferă îmi povestea despre o idee frumoasă și mă invita să duc și eu vestea mai departe. M-am scărpinat în cap și am căzut pe gânduri. Și am constatat că deși de ceva vreme (de când cu adunatul de voturi pentru Semnul SPRE carte) îmi tot spun că am învățat o lecție, se pare că încă nu o știu destul de bine. Ce lecție? Aceea că uneori trecem pe lângă lucruri care s-ar putea dovedi importante fără să le acordăm atenție și că ne schimbăm atitudinea doar atunci când noi suntem cei implicați. Nu vreau să pară că acuz pe cineva, pur și simplu constat că și eu am avut acest comportament de multe ori. Chiar și în ceea ce privește ideea despre care vă vorbeam. Citisem în fugă despre ea pe Facebook, îmi propusesem să aprofundez mai târziu, dar nu sunt foarte sigură că s-ar mai fi întâmplat acest lucru. Mereu pe fugă și veșnic cu argumentul lipsei de timp, poate că aș fi uitat. Și asta în condițiile în care nu sunt un om nepăsător și mi-am promis să fiu mai atentă la lucrurile din jurul meu. Da, am foarte puțin timp și aș avea nevoie de o zi cu mult mai multe ore decât cele 24, dar dacă stau strâmb și judec drept, cum îmi fac vreme pentru o țigară sau o cafea, aş putea să îmi fac timp și pentru altele.

Read More

Al meu, al tău, al altora…

Te-ai gândit vreodată că ceea ce este al tău nu are aceeași strălucire cu ceea ce aparține altora? Recunosc că, fără să fiu nemulțumită de ceea ce am sau invidioasă în vreun fel, de multe ori mi s-a părut mai bun, mai strălucitor sau mai fascinant ceea ce este dincolo de ograda mea. Așa și cu vacanțele. Mi-am dorit să părăsesc orașaul meu cenusiu și am alegrat după culoare și armonie spre alte zări. Și am găsit lucrurile după care tânjea sufletul meu. Dar…

Ieri am intrat într-o Hunedoară acoperită de nori, cu un ușor regret că mi-am scurtat clipele de libertate, dar plină de energie. Am mers încet pe bulevardele nu de multă vreme asfaltate, mărginite de trotuare perfecte și umbrite de o parte și de alta de coroanele generoase ale copacilor care împânzesc orașul. Undeva, nu foarte departe silueta castelului, exact așa cum o lăsasem cu nici o săptămână în urmă. Și mi s-a părut frumos orașul pe care de cele mai multe ori îl declar gri și lipsit de viață.

Mi-am amintit apoi, de o întâlnire cu un cuplu de bucureșteni, la Sighișoara. M-au rugat să le fac o fotografie, apoi s-au oprit cu noi la povești. Făceau un circuit prin țară și veneau de la… Hunedoara. Erau sincer entuziasmați de lucrurile pe care le văzuseră. În timp ce eu… Să fie obișnuința m-am întrebat? Sau mirajul lucrurilor care nu-mi aparțin?

N-a fost o Fata Morgana oaza spre care am alergat nerăbdătoare în ultimele zile. Am străbătut-o la pas, am admirat-o, mi-a colorat retina, mi-a picurat în suflet frumos, m-a încărcat cu energie, m-a fascinat. Mi-a plăcut fiecare clipă.

Drept pentru care v-o arăt așa cum am văzut-o eu.

Și mi-ar plăcea să știu că, în memoria altor oameni, orașul meu se oglindește la fel de frumos.

În coaja semnului de întrebare

ruben bucoiuM-a fascinat întotdeauna lumea cărților. M-am hrănit din cuvintele lor, le-am întors paginile cu nerăbdare, am trăit fiecare poveste în parte alături de personaje, am încercat să pătrund dincolo de rândurile frumos aranjate. Și nu m-am oprit aici.

M-a fascinat întotdeauna drumul pe care îl parcurge un manuscris până poposește în mâinile cititorilor sub formă de carte. În copilărie mergeam adesea cu mama mea într-o tipografie. Urmăream minute întregi linotipul și mi se părea o minune felul în care plumbul fluid desenează literă cu literă un ziar, o poveste, versuri. Și mă visam, de multe ori, parte a universului mirosind a hârtie tipărită.

Anii au trecut și, pentru că uneori visurile se împlinesc, vă scriu acum de la locul unde muncesc. O tipografie. Linotipurile au dispărut, fascinația mea este aceeași sau poate și mai mare decât era odată.

Am amânat, o vreme, să vă povestesc despre un eveniment la care am participat exact acum o săptămână. O lansare de carte. Nu a fost prima întâlnire de acest fel la care am fost prezentă, a fost însă prima la care a trebuit să iau cuvântul în calitate de reprezentantă a editurii la care lucrez. Grea sarcină.

Am așteptat momentul copleșită de emoții, nu mai vorbisem în public de pe vremea serbările școlare. În plus, postura de cititor și uneori de “scriitor” îmi este mult mai comodă decât cea de orator.

“În coaja semnului de întrebare” este volumul cu care și-a făcut debutul un tânăr poet hunedorean, Ruben Bucoiu. O carte pe care am citit-o dintr-o suflare, din scoarță în scoarță. Și care mi-a adus pe buze, cred, cuvintele cele mai potrivite.

V-ați întrebat vreodată ce simte un scriitor când se așează în fața unei foi albe de hârtie? Și din care resurse interioare se naște scriitura lui? Eu mă gândesc că din generozitate și iubire. Cum altfel ar putea cineva să împartă, cu toți ceilalți oameni, preaplinul sufletului său, neliniștile, ezitările sau întrebările care îl frământă?

“În coaja semnului de întrebare” este o carte scrisă cu generozitate. Generozitatea omului care “nepermițându-și decât întrebări” își îndeamnă cititorii să caute, și ei, răspunsuri.

“Și întorc întrebarea când pe o parte

Când pe alta

când cu punctul deasupra

când cu punctul în jos

să fac din ea un depozit al lumii

să dezvălui curajul ascuns în fricos.”

Volumul lui Ruben mi s-a părut o frumoasă invitație la introspecție și fără să fiu foarte sigură că am ajuns să descifrez metafora ascunsă în titlul pe care îl poartă cartea, m-am simțit îndemnată să sparg coaja sub care se ascund uneori întrebările mele, să le rostesc cu voce tare și să caut răspunsuri pentru ele. Pe unele le-am găsit printre versuri. Pe altele le mai caut încă. Dincolo de spațiul geografic în care mă mișc în fiecare zi. Căci există și o lume nevăzută, cea a sinelui fiecăruia. Cea pe care, consider eu, nu o explorăm îndeajuns niciodată.

A fost o experiență deosebită prezența mea la acest eveniment. Dincolo de emoții, am fost onorată să reprezint Grafica Plus și încântată să petrec timp alături de oameni frumoși.

Mulți dintre voi vor cunoaște, probabil, cartea doar din cele câteva rânduri ale mele. Însă lucrul cu adevărat important este că, în lumea asta în care suntem asaltați de superficialitate și vulgar, sensibilitatea și aplecarea către frumos nu au dispărut.

Ceea ce mă face să am încă speranță.

Sursă foto.

4,3,2,1… vacanță!

vacantaSăptămâna trecută, mai exact sâmbătă, am avut o revelație. Știu unde plecăm în vacanță, i-am spus jumătății mele. M-a ascultat și m-a aprobat, lucru deloc neobișnuit având în vedere că planurile de genul acesta au fost întotdeauna sarcina și plăcerea mea.

Să nu vă imaginați că am ales o destinație extravagantă sau că mi-am propus să fac lucruri nemaiauzite și nemaiîntâlnite de nimeni. Entuziasmul meu vine dintr-o altă zonă. Anul acesta lucrurile s-au desfășurat oarecum ciudat. Am început prin a-mi propune să nu-mi fac niciun plan și, la momentul potrivit, să plec undeva în urma unei inspirații de moment. Total greșit! Cel puțin pentru mine. Cu ceva vreme în urmă am constatat că nu este așa de simplu să pleci last minute. Nu pentru că nu ar exista oferte, este plin de ele pe site-urile tuturor agențiilor de turism. Am realizat însă că ele nu sunt chiar genul meu preferat de vacanță și că, în plus, incertitudinea (chiar și în această împrejurare) nu mi se potrivește. Funcționez cu mult mai bine dacă îmi propun lucruri și dacă am un orizont de așteptare.

Așa că, am început să caut. Fără să știu prea bine ce îmi doresc. Sau mă rog, nu numai despre dorințe a fost vorba, ideea era că trebuia să găsesc ceva pe măsura bugetului și adaptabil perioadei de timp pe care o am liberă (perioadă care mă restricționează la sânge). Vacanța împreună cu altcineva a picat prima de pe listă. Timpul meu are limite clare și deloc ajustabile. Am eliminat apoi călătoria cu avionul, cea care ar fi fost cea mai bună variantă pentru o destinație mai îndepărtată. Chiar și un zbor low cost m-ar fi costat în jur de 600 de euro. Prea mult. Ideea de a parcurge câteva mii de kilometri cu mașina fusese eliminată din cărți din start, singurul posesor de carnet de conducere exprimându-se că nu prea are chef să conducă atât de mult.

Am încă pe masă un catalog al unei agenții de turism. 176 de pagini și mult mai multe idei. Triajul a fost simplu. După cea le-am eliminat pe cele pe care nu mi le puteam permite financiar sau ca perioadă de timp în care se desfășurau mi-au rămas… trei. Paris, Castelele Bavariei și… Grecia. Primele două m-au entuziasmat peste măsură la prima vedere. Judecând însă datele problemei am constatat că ar fi trebuit să petrec în autocar marea majoritate a excursiei și că nu aș fi putut să mă bucur de obiectivele propuse decât un timp foarte scurt (Alice a detaliat aici experiența unui astfel de circuit). Nu mă simt în stare să vizitez ceva stând cu ochii pe ceas sau după ce am călătorit o noapte întreagă. Grecia ar fi fost o alegere surprinzătoare chiar și pentru mine. Am spus mereu că genul meu de concediu nu este acela în care stai cu burta la soare. Găsisem însă varianta unei stațiuni care îmi permitea (destul de ușor) deplasări spre diverse obiective turistice. Două zile a trăit ideea aceasta. Peste 2.500 de kilometri de parcurs (dus-întors) cu mașina personală sau o zi și o noapte în autocar. La gândul acesta, peste care s-a suprapus cel că ar trebui să bântui prin țara zeilor antici la peste patruzeci de grade Celsius, mi-a trecut.

Apoi a venit clipa de inspirație maximă. Hunedoara-Lacu Roșu-Praid-Sighișoara-Sibiu-Hunedoara. Am spus asta dintr-o suflare, sunt încântată și este deja hotărât acest traseu. Zilele acestea îmi voi face rezervări pentru cazare.

Sibiul și Sighișoara îmi sunt cunoscute. Fără să mă fi documentat în amănunt am aflat că în perioada în care le voi vizita au loc două festivaluri. Art Mania la Sibiu și “Academia Sighișoara” în cealaltă locație. Zona Rezervației Naturale Lacu Roșu este un lucru nou pentru mine.

Mai am patru săptămâni în care să fac planuri (săptămâni care vor trece extrem de repede având în vedere că voi munci non stop, inclusiv în week-enduri). Știu însă câteva lucruri despre această vacanță.

- Vreau să mă și odihnesc;

- Doresc să merg la Păltiniș (nu am fost niciodată) și să văd calfele călătoare la Sibiu;

- Mi-am propus să citesc Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov (stă de o lună, neatinsă, pe birou);

- Vreau să merg pentru un prânz la o păstrăvărie (nu am fost niciodată);

- Pe lista obiectivelor de vizitat se află Salina Praid (nu am văzut vreodată o salină);

- Îmi doresc să văd Sighișoara pe îndelete (vizita anterioară a fost destul de scurtă) și să locuiesc chiar în cetate, la o pensiune la care am mai stat și unde ne-au găzduit niște oameni extraordinari;

- Mi-am propus să îmi exploatez la maxim camera foto și să îmi înving lenea de a o purta tot timpul cu mine (fapt pentru care pe lista de achiziții urgente am trecut un rucsac special pentru ea, în speranța că este mai comod decât geanta cu care am înzestrat-o).

-Lista este în curs de completare. :)

Dacă ați bântuit prin locurile pe care mi le-am propus eu, aștept idei.

Adelina, ești pe recepție? Aveai nevoie de inspirație. :)

Voi ce planuri de vacanță aveți?

Unde este acasă?

Gothic Arch - Home sweet homeAstăzi, la birou, un client m-a întrebat dacă aș putea să lucrez (și) sâmbătă dimineață, câteva ore, pentru el. În mod normal răspunsul ar fi fost DA. Câteva ore sâmbătă dimineața ar fi însemnat să lucrez în liniște (fără să sune telefonul de o sută de ori), probabil mai mult decât în 8 ore altădată și, în plus, o zi (întreagă) liberă în timpul săptămânii, departe de agitație. De data asta am spus NU și, am adăugat (deși nu trebuia să mă justific în niciun fel), că nu o să fiu în localitate. Pentru că o să plec… acasă.

Ceva mai târziu, la sfârșitul programului de lucru, printre gânduri care se scurgeau greu (din cauza oboselii și a căldurii înnebunitoare de afară), unul singur a devenit fluid și a pornit mașinăria care brodează (uneori din nimic) întrebări. De ce am spus că plec acasă?

Să nu vă imaginați că am mințit. Chiar plec un pic din localitate. Mă duc în orașul în care am trăit 12 ani (exact aceia în care am făcut școala generală și liceul). Mă duc să îmi văd mama și sora. Și să aprind o lumânare la mormântul tatălui meu. Anii petrecuți acolo nu sunt mulți, iar casa care mă va primi nu este cea în care am copilărit. De fapt… nimic nu mai este la fel. Poate doar niște cărți în bibliotecă, poate același miros de cafea pe care îl simt de fiecare dată când intru în casă și, cu siguranță, aceeași mâncare care mă așteaptă pe masă. Mămăligă și sarmale. Pentru că întotdeauna eu cer asta (ale mele nu au acel gust niciodată).

Nici mama mea și nici sora mea nu mai sunt la fel. Anii au trecut și peste ele, timpul a brăzdat riduri și a adăugat fire albe, dragul cu care mă primesc acum este altul. Mai mare de fiecare dată.

Și totuși… mă duc acasă… Ce înseamnă, acasă?

Este doar o construcție familiară care mă apără de ploaie și de frig și unde îmi țin “averea” (haine, cărți, lucruri mai mari sau mai mici, cu mai multă sau mai puțină importanță)? Este locul unde mă întorc de la serviciu sau din vacanță? Acasă este perna pe care îmi pun capul în fiecare seară sau sufrageria în care îmi primesc prietenii? Sau este mai mult decât atât?

Acasă este o stare de spirit.

Acasă are legătură cu oamenii. Este starea pe care o am când în preajma mea sunt persoane care îmi sunt dragi. Este sentimentul de siguranță și de libertate. Este forfota oaspeților și clipele de singurătate când îmi macin gândurile. Acasă are mirosul dulce al sărbătorilor și gustul sărat al lacrimilor când dau de greu. Acasă este… acasă.

M-am întrebat, uneori, ce simt cei care trăiesc nestatornic, hoinari prin lume și prin viață. Care, din plăcere sau de nevoie, se mută de colo-colo, fără să prindă rădăcini vreodată. Nu am găsit un răspuns. Nu-mi pot imagina asta.

Acasă poate să însemne un continent, o țară sau un oraș. Am trăit sentimentul acesta, de casă uriașă căreia îi aparțin, atunci când avionul în care m-am aflat, după un nu prea lung timp petrecut departe de țară, s-a pregătit de aterizare. Când dealurile înverzite ale Clujului mi s-au părut casa mea și aș fi vrut să le cuprind în cea mai largă îmbrățișare. Sau când, acum foarte mulți ani, trecând podul de la intrarea în orașul meu, Anca mi-a spus fericită “miroase a Hunedoara”. Și am sentimentul acesta când ajung la Bascov și urmează să intru în Pitești.

Pentru tine ce înseamnă acasă? Există mai mulți de “acasă” în viața ta?

O zi colorată

Dimineața zilei de astăzi a început cu o urare. O zi înflorită ura cineva pe blogul său cititorilor. Deci și mie. M-a surprins urarea pentru că nu am mai auzit-o până astăzi, dar și pentru că mi se potrivea.
Cu ceva vreme în urmă, povesteam aici pe blog despre un grup de tineri care plănuiau o plimbare în Parcul Dendrologic de la Simeria. Îmi exprimam admirația, dar și scepticismul. Era încă frig. Cu toate acestea, duminică de duminică, oamenii s-au întâlnit, iar eu le-am urmărit de la distanță ieșirile în mijlocul naturii, propunându-mi să merg și eu. Am tot amânat. Din comoditate, din lipsă de timp sau dintr-un soi de stinghereală (aceea care te împiedică să faci ușor pasul către un grup deja constituit). Astăzi însă, mi-am luat inima în dinți și m-am bucurat alături de ei de câteva ore de primăvară.
S-ar cuveni să fac câteva rectificări la articolul precedent. Dacă atunci spuneam despre câțiva oameni tineri, aveam să aflu pe parcurs că cei care merg la aceste plimbări sunt de toate vârstele. Și că nu sunt doar câțiva, dimpotrivă, sunt foarte mulți și din mai toate orașele din zonă. Nu vreau să mă lansez în istoria acestor întâlniri, pentru că nu o cunosc în amănunt (deși mi-ar plăcea să o știu). O să vă povestesc însă câte ceva despre ziua de astăzi, așa cum am simțit-o eu.
Cărțile spun că  Parcul Dendrologic Simeria este considerat un monument național în arta parcurilor și totodată cea mai veche și mai valoroasă colecție de plante lemnoase exotice și autohtone din România. Pășind dincolo de poartă, cine se mai gândește ce scriu cărțile? Descoperi o altă lume, una ruptă de cea în care trăim de obicei.  Mi-am purtat pașii pe alei generoase sau pe poteci întortocheate, am admirat frumusețea sălbatică în fața căreia uneori rămâi fără aer, m-am bucurat de razele soarelui sau de umbra copacilor seculari, am ascult cântecul păsărilor. Și cel mai important am împărțit toate astea cu alți OAMENI. Cărora le mulțumesc pentru că mi-au dăruit o zi colorată.
Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte, deci mă opresc aici.

Simeria-01

Simeria-02 Simeria-03 Simeria-04 Simeria-05 Simeria-06 Simeria-07

Simeria-08

___________
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

Frumoasa și bestia

primavaraAstăzi am avut un sentiment ciudat. Îmi este destul de greu să-l descriu. În drum spre casă, bucurându-mă de vremea caldă și de explozia de culori, cu mintea golită de gânduri și sufletul ușor, stăpânită de o  singură dorință, aceea de a mă bucura pur și simplu doar de primăvară, am avut dintr-o dată  senzația aceea de ceva nu se leagă. Același drum pe care îl fac în fiecare zi, deja familiar, cele câteva gropi în asfaltul nu de multă vreme reabilitat, blocurile odată gri concurând acum  cu penajul uni papagal  (căci fiecare și-a izolat apartamentul cum și când a vrut  și a spoit bucățica sa cu ce culoare i-a plăcut lui cel mai mult). O terasă obscură, aceeași de anul trecut, de unde se aude destul de tare un cântec despre străinătate și despre frați, un șervețel aruncat pe trotuar (deși doar la câțiva pași primăria a montat un coș de gunoi), un ambalaj de înghețată, părăsit și el tot pe dalele noi, un chioșc cu de toate, coadă la hamburger. Mă opresc să cumpăr înghețată. Ambalajul aruncat pe jos mi-a făcut o teribilă poftă de dulcele rece. Mirela dă-mi 500. Probabil au alungat-o jandarmii din vreo parcare de supermarket și încearcă să își facă planul în alt loc. Evident că nu mai cere 500, banii s-au schimbat. Se mulțumește cu 50 de bani. Pierd câteva minute să trec strada spre casă. De când avem sens giratoriu în loc de intersecție semaforizată am mereu problema asta. Ajung acasă. Senzația de mai înainte începe să mă obsedeze (ca atunci când nu îmi aduc aminte ce actor a jucat într-un film). Ce nu e în regulă? Răspunsul vine brusc, exact așa cum a apărut și sentimentul de ciudat. Este totul în regulă. Așa a fost și acum două luni, așa va fi probabil și peste trei. Doar că în lunile care au trecut, mult prea preocupată de frig sau de ploi, nu am avut ochi pentru mizeria camuflată în zilele cenușii. Iar la vară se va ascunde în marea de verdeață care o să acopere orașul, așa cum este ascuns uneori gunoiul sub covor.

Aceeași imagine, cea de zi cu zi, dar astăzi distonând puternic cu explozia de primăvară, de crud, de culori pale, de aer aproape curat. De nou.

Așa am văzut eu azi primăvara. O frumoasă chinuită în brațele nepăsării noastre. Sau poate privirea mă înșeală și o fi astenia sau vreo alergie care are de gând să devină acută?

Sursa foto.
___________
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).