Trei, doar trei

Le-a rămas România mică

13 Comments 9 august 2014 Sonia

Maşina înghite kilometru după kilometru alergând pe şoseaua care nu pare decât o panglică subţire care se vrea hotarul dintre două lumi. În dreapta dealuri însorite la poalele cărora rotocoale de uriaşe de paie recontruiesc peisaje pe care altă dată le admiram doar în pozele de pe Shutterstock, în stânga ar trebui să se vadă munţii. Ar trebui pentru că, de fapt, li se zăresc doar pe alocuri siluetele în timp ce, cea mai mare parte a lor este ascunsă de o negură deasă care, împreună cu ploaia pe care o bănuiesc doar, îi ascunde privirilor. Rezist tentaţiei de a coborî din masină pentru a imortaliza peisajul fabulos, iar mai apoi să îl postez pe Facebook însoţit de cuvintele “uite de asta iubesc eu România”. Pentru că mi se pare patetic și pentru că telefonul meu nu știe să facă fotografii care să surprindă tot ce văd eu. Din când în când, pe sensul opus, trec în goană mașini cu număr de Italia și îmi amintesc cum, acum mulți ani, la granița de vest a țării, am avut senzația că toți iatalienii vin în concediu la noi. Acum știu că cei mai mulți dintre ei sunt conaționali de-ai noștri care vin să-și petreacă vacanța acasă.

Al meu, al tău, al altora…

39 Comments 15 august 2013 Sonia

Te-ai gândit vreodată că ceea ce este al tău nu are aceeași strălucire cu ceea ce aparține altora? Recunosc că, fără să fiu nemulțumită de ceea ce am sau invidioasă în vreun fel, de multe ori mi s-a părut mai bun, mai strălucitor sau mai fascinant ceea ce este dincolo de ograda mea. Așa și cu vacanțele. Mi-am dorit să părăsesc orașaul meu cenusiu și am alegrat după culoare și armonie spre alte zări. Și am găsit lucrurile după care tânjea sufletul meu. Dar…

Ieri am intrat într-o Hunedoară acoperită de nori, cu un ușor regret că mi-am scurtat clipele de libertate, dar plină de energie. Am mers încet pe bulevardele nu de multă vreme asfaltate, mărginite de trotuare perfecte și umbrite de o parte și de alta de coroanele generoase ale copacilor care împânzesc orașul. Undeva, nu foarte departe silueta castelului, exact așa cum o lăsasem cu nici o săptămână în urmă. Și mi s-a părut frumos orașul pe care de cele mai multe ori îl declar gri și lipsit de viață.

Mi-am amintit apoi, de o întâlnire cu un cuplu de bucureșteni, la Sighișoara. M-au rugat să le fac o fotografie, apoi s-au oprit cu noi la povești. Făceau un circuit prin țară și veneau de la… Hunedoara. Erau sincer entuziasmați de lucrurile pe care le văzuseră. În timp ce eu… Să fie obișnuința m-am întrebat? Sau mirajul lucrurilor care nu-mi aparțin?

N-a fost o Fata Morgana oaza spre care am alergat nerăbdătoare în ultimele zile. Am străbătut-o la pas, am admirat-o, mi-a colorat retina, mi-a picurat în suflet frumos, m-a încărcat cu energie, m-a fascinat. Mi-a plăcut fiecare clipă.

Drept pentru care v-o arăt așa cum am văzut-o eu.

: Încotro?

: Lacu Roșu… nu e roșu…

: Dar este fascinant…

: Pentru drumeți însetați

: Lumina caldă a dimineții

: Poarta raiului?

: De strajă

: Turnul cu ceas

: Tunelul timpului?

: Dream

: Prea repede se sfârșește o zi

: Lumini și umbre

: După ziduri

: Flori, peste tot flori

: Liniște

: Info Point

: Cât de departe?

: Trepte spre… cer?

: Aș vrea să fie strada mea

: Paradisul uitat

: Cu ochii spre cer

: 19.10

: Când soarele bate la fereastra ta…

: Culori

: În fața coloană, în dreapta… promisiunea că va fi cândva altfel

: Unii lucrează…

: Alții se odihnesc…

Și mi-ar plăcea să știu că, în memoria altor oameni, orașul meu se oglindește la fel de frumos.

Din Sibiul sufletului meu

23 Comments 14 august 2013 Sonia

Răsfoind câteva bloguri (activitate de care am stat departe în ultimele zile) găsesc la Kadia un articol despre 5 orașe în care s-ar muta mâine. M-a pus pe gânduri. Și m-am întrebat dacă exiistă locuri în care și eu, într-o clipă și fără regrete, m-aș muta fără să mă uit înapoi. Răspunsul este nu. Ar putea fi de vină vârsta, deși dacă stau bine să mă gândesc niciodată nu am avut impulsul de a pleca din cenușiul oraș în care trăiesc. Ma simt cumva legată de Hunedoara (care nici măcar nu a fost a mea de la bun început). Numiți-mă conservatoare dacă doriți, într-un anumit fel știu că sunt, dar mai degrabă este vorba despre acel acasă care estompează tot griul din jurul meu. Acel acasă cald și plin de culoare.

Cu toate acestea există orașe, multe, prin care doar trecătoare cu diverse ocazii, am lăsat în ele o parte din sufletului meu.
Din unul am plecat ieri. Sighișoara. Mă voi întoarce cândva să bântui din nou pe străduțele sale pietruite, să savurez o cafea pe o terasă la poalele cetății, să mă pierd printre miile de turiști și printre “ah-urile” și “oh-urile” lor admirative.

Din altul vă scriu acum. Sibiu. Am ajuns, tot ieri, într-un Sibiu care nu-mi este deloc străin și în care mă simt exact ca la Viena (doar că este cu mult mai ieftin). Drumul, 92 km, a fost cel mai neplăcut din această vacanță. Mediașul (atât cât am văzut din goana mașinii) și Copșa Mică deprimante. Praf și o grămadă de semafoare în locuri în care se lucrează și se circulă pe un singur sens. Știu că mai întâi trebuie să fie rău, ca mai apoi să fie bine și să circulăm pe drumuri civilizate, dar călătoria aceasta m-a obosit. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu am găsit niciun loc unde să ne putem opri pentru prânz.

Sibiul este unul dintre orașele sufletului meu. Îmi plac la nebunie ordinea desăvârșită (în zonele deja reabilitate, căci altfel, datorită lucrărilor, traficul este un haos), clădirile istorice renovate respectând forma lor inițială, atmosfera. Cel mai mult îmi place atmosfera.

Am avut o mică strângere de inimă în privința cazării. Doream să stau într-o pensiune din apropierea centrului istoric. Cum nu mai erau locuri cei de acolo ne-au făcut rezervări într-o altă locație, în aceleași condiții (ne-au spus). Ne-a așteptat o domnișoară drăguță care ne-a condus, pe străduțe întortocheate (pe care cu siguranță ne-am fi pierdut) până în fața unei clădiri nu chiar arătoase. S-a scuzat că încă exteriorul arată așa (pentru că, zicea, nu au voie să facă nimic până când întreaga zonă nu va intra în programul de reabilitare) și pentru că a simțit ușoara noastră dezamăgire, ne-a invita să vedem, mai înainte de a ne caza, interiorul. Care s-a dovedit a fi impecabil. Mult peste așteptările noastre.

Vă las și plec să-mi savurez ce mi-a mai rămas din (prea) mica mea vacanță. Poze, după cum v-am mai spus, doar când ajung acasă.

Ce-ți doresc eu ție…

15 Comments 24 iunie 2013 Sonia

Călătoria mea pe drumurile patriei s-a încheiat. De acasă am venit… acasă. A fost un drum mai scurt (ca întindere în timp) decât altădată și foarte plăcut. Poate datorită celor două bucăți de autostradă (nu foarte lungi, e adevărat) sau poate pentru că s-a întâmplat să călătoresc la ore la care alții fie ajunseseră la destinație, fie nu plecaseră încă de acasă. Altfel, cei 300 de kilometri îmi sunt atât de cunoscuți. I-am parcurs de atâtea ori că îi știu pe dinafară. Doar puține lucruri îmi mai dezvăluie la o nouă călătorie. Poate o construcție nouă, poate încă o bucățică din viitoarea șosea de mare viteză… Îi “savurez” însă, de fiecare dată, cu aceeași plăcere. Și de aici dorința mea de a-ți spune… ce-ți doresc eu ție, călătorule prin țara mea.

Îți doresc să…

… îți lași retina inundată de culori. Indiferent de anotimpul în care îmi traversezi țara cu toate vor veni înspre tine desăvârșind o armonie pe care doar natura o poate orândui. Dă uitării, măcar pentru câteva clipe, cenușiului pe care îl întâlnești la tot pasul în viața ta și lasă privirea-ți să se plimbe, braț la braț cu sufletul tău, și să îmbrățișeze peisaje de o perfecțiune aproape ireală. Munți abrupți, dealuri line, fâșii de apă care cresc parcă din nimic. Case adunate în văi sau răsfirate pe culmi unde, ți se pare, că nici cu gândul nu ai putea să ajungi. Pomi încărcați de roade, un vultur planând maiestos, parcelele de pământ cultivate cu o diversitate de plante ce nasc un fel de geometrie, una care răsare din pământ.

… îți iei răgazul în care să cumperi un pumn de cireșe. Din acelea pe care ți le oferă, la o poartă, o fetiță fragilă sau o bătrână apăsată de prea mulții ei ani. Dă uitării, măcar pentru câteva clipe, fructele perfecte din supermarket și savurează pe îndelete gustul pe care îl credeai pierdut. O să ți-l reamintești într-o clipă, chiar dacă multă vreme ai crezut că l-ai uitat.

… îți oferi popasuri. Oprește-te să te bucuri de aerul curat și de adierea răcoroasă a vântului. Ascultă muzica stranie pe care acesta o naște trecând prin coroanele grele de culoare ale copacilor. Dă uitării, măcar pentru câteva clipe, atmosfera îmbâcsită din inima orașelor și zgomotul, uneori, infernal. Și, dacă tot te-ai oprit, nu uita să răspunzi la salut unor oameni pe care tu nu îi cunoști, dar care îți spun “bună ziua” și îți zâmbesc. Adu-ți aminte că la țară toată lumea își dă binețe, răspunde și zâmbește și tu.

… îți amintești că unele lucruri, pur și simplu, nu pot să se nască peste noapte. Păstrează-ți răbdarea și calmul în locurile în care șoseaua e prăfuită și traficul îngreunat de utilaje care (poate prea încet) ridică o nouă șosea. Dă uitării, măcar pentru câteva clipe, tot disconfortul pe care ți-l provoacă și gândește-te că, data viitoare, e posibil ca și tu să te bucuri de ea.

… îți spui de fiecare dată când pornești la drum “festina lente”. Nu câștigi mare lucru înghițind în viteză kilometru după kilometru.

Ce-ți mai doresc eu ție, călătorule prin țara mea? Ca o dată ce ai ajuns acasă, să mai păstrezi, măcar și pentru o vreme, în mintea și în sufletul tău, frumusețea pe care o are țara mea. Te vor copleși din nou cenușiul și problemele de zi cu zi, vei respira, cu greutate, aerul orașului fierbinte ca un cuptor, retina îți va fi zgârâiată iarăși de construcții hidoase sau de gunoaie aruncare la întâmplare, vei întâlni oameni cu fețe impasibile și nepăsători, dar viața va merge înainte. Și poate că un strop din energia necesară curgerii ei îl vei culege și din faptul că ai fost călător prin țara mea.

Acestea sunt doar gândurile mele de călător, nu un ghid de călătorie sau o lecție de patetic patriotism.

Sursa foto.

O carte… grea

19 Comments 29 aprilie 2013 Sonia

Un articol postat de Redsky pe blogul ei m-a determinat să fac cercetări despre o carte și o poveste. Nu știam nimic despre ele, iar lucrurile pe care le-am găsit pe vastul internet au ridicat curiozitatea mea la cote maxime. Și cum Anca T. se oferea să expedieze cartea oricui o dorește, nu am ezitat nicio clipă să o cer.
Vând kilometri de Mihai Barbu ar putea fi rezumată doar în câteva cifre: 21.000 de kilometri, 4 luni, 13 țări, peste 500 de imagini, 476 de pagini, 43 de scrisori. Dincolo de ele, un om și motocicleta lui și o aventură impresionantă.
Temerarul călător și-a pregătit timp de doi ani excursia spre Mongolia. Dar cum banii pentru o asemenea întreprindere nu sunt niciodată destui, a îmbrățișat ideea, oarecum nebunească, a fratelui său și a vândut traseul. Cum? Destul de simplu. A împărțit drumul în segmente de câte 500 de kilometri și i-a oferit pe un forum de motocicliști, contra sumei de 50 de euro. Cumpărătorul urma să primească povestea și imaginile de pe acea bucată din traseu, o pietricică culeasă de acolo, un abțibild personalizat cu numele său pe parbrizul motocicletei lui Mihai și bineînțeles o chitanță. Una pe care scria simplu am kilometri. Oferta s-a epuizat în două săptămâni și datorită unui prieten întârziat cele 42 de segmente au devenit 43.
Cartea și imaginile sunt incredibile, iar aventurile descrise neobișnuite. Este despre locuri și oameni, despre curaj, despre prieteni și despre un vis împlinit.
Revenind la începutul articolului, felul în care am ajuns să o citesc este și el interesant. Adrian Ciuboraru a dăruit cartea lui Tudor, iar de la el aceasta a început să circule din om în om, în încercarea de a străbate un drum cât mai lung. Traseul pe care l-a parcurs până acum arată cam așa:

(Tudor – Pato – Carmen – D-Petre – Vienela – Doru – Redsky – Sonia)
Google map îmi spune că sunt 2.378 de kilometri. Sper că nu greșesc împreună cu el.
Spuneam în titlu că este… o carte grea. M-am referit la proprietățile ei fizice. Fascinată de poveste (mai ales că este cunoscut visul meu de a ajunge o dată în Rusia) am cărat-o, o săptămână întreagă, în poșetă, ca să pot să o citesc în autobuz, în drumul meu către casă. Altfel, este o lectură plăcută, pozele fantastice, iar lumea descrisă este una neobișnuită și plină de surprize. Și aș mai adăuga ceva, Doyle (motocicleta la fel de temerară ca și stăpânul său) are număr de Hunedoara. Mihai fiind de loc din Petrila.
Și rețeta care e, dacă există vreuna? A, e simplă. Odată ce-ai făcut rost de dramul de curaj, ești ca și plecat. Apoi devine și mai simplu. Trebuie să ai răbdare, să oprești des, să cunoști oamenii, să faci cu mâna, să te lași depășit, să zâmbești mult, să nu te grăbești, să vezi, să simți, să te uiți înapoi, să ai încredere, să știi, să afli, să nu-ți fie rușine să plângi, să nu încetezi să te minunezi și, mai presus de toate, să iubești. La fel ca în viață?
Dorește cineva cartea? Eu sper că da!

Încă o zi colorată

30 Comments 28 aprilie 2013 Sonia

Soare nefiresc de fierbinte, prieteni vechi, umbră deasă, o șopârlă nu tocmai fotogenică, magnolii care își pierd deja petalele, lumini jucăușe, miros de râu, liliac aproape înflorit, povești, verde peste tot, cântec de păsărele, o lume sălbatică, alte povești, izvor cu apă rece, flori, copaci seculari, pui Kiev, înghețată, oboseală plăcută.
Mă veți ierta, dar cuvintele acestei duminici sunt perfecte așa cum sunt și nu vreau să le așez în propoziții. Astăzi m-am bucurat de încă o zi colorată.

O zi colorată

31 Comments 21 aprilie 2013 Sonia

Dimineața zilei de astăzi a început cu o urare. O zi înflorită ura cineva pe blogul său cititorilor. Deci și mie. M-a surprins urarea pentru că nu am mai auzit-o până astăzi, dar și pentru că mi se potrivea.
Cu ceva vreme în urmă, povesteam aici pe blog despre un grup de tineri care plănuiau o plimbare în Parcul Dendrologic de la Simeria. Îmi exprimam admirația, dar și scepticismul. Era încă frig. Cu toate acestea, duminică de duminică, oamenii s-au întâlnit, iar eu le-am urmărit de la distanță ieșirile în mijlocul naturii, propunându-mi să merg și eu. Am tot amânat. Din comoditate, din lipsă de timp sau dintr-un soi de stinghereală (aceea care te împiedică să faci ușor pasul către un grup deja constituit). Astăzi însă, mi-am luat inima în dinți și m-am bucurat alături de ei de câteva ore de primăvară.
S-ar cuveni să fac câteva rectificări la articolul precedent. Dacă atunci spuneam despre câțiva oameni tineri, aveam să aflu pe parcurs că cei care merg la aceste plimbări sunt de toate vârstele. Și că nu sunt doar câțiva, dimpotrivă, sunt foarte mulți și din mai toate orașele din zonă. Nu vreau să mă lansez în istoria acestor întâlniri, pentru că nu o cunosc în amănunt (deși mi-ar plăcea să o știu). O să vă povestesc însă câte ceva despre ziua de astăzi, așa cum am simțit-o eu.
Cărțile spun că Parcul Dendrologic Simeria este considerat un monument național în arta parcurilor și totodată cea mai veche și mai valoroasă colecție de plante lemnoase exotice și autohtone din România. Pășind dincolo de poartă, cine se mai gândește ce scriu cărțile? Descoperi o altă lume, una ruptă de cea în care trăim de obicei. Mi-am purtat pașii pe alei generoase sau pe poteci întortocheate, am admirat frumusețea sălbatică în fața căreia uneori rămâi fără aer, m-am bucurat de razele soarelui sau de umbra copacilor seculari, am ascult cântecul păsărilor. Și cel mai important am împărțit toate astea cu alți OAMENI. Cărora le mulțumesc pentru că mi-au dăruit o zi colorată.
Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte, deci mă opresc aici.

___________
~~Încă mai puteți comenta la articolul care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).~~

Frumoasa și bestia

25 Comments 18 aprilie 2013 Sonia

Astăzi am avut un sentiment ciudat. Îmi este destul de greu să-l descriu. În drum spre casă, bucurându-mă de vremea caldă și de explozia de culori, cu mintea golită de gânduri și sufletul ușor, stăpânită de o singură dorință, aceea de a mă bucura pur și simplu doar de primăvară, am avut dintr-o dată senzația aceea de ceva nu se leagă. Același drum pe care îl fac în fiecare zi, deja familiar, cele câteva gropi în asfaltul nu de multă vreme reabilitat, blocurile odată gri concurând acum cu penajul uni papagal (căci fiecare și-a izolat apartamentul cum și când a vrut și a spoit bucățica sa cu ce culoare i-a plăcut lui cel mai mult). O terasă obscură, aceeași de anul trecut, de unde se aude destul de tare un cântec despre străinătate și despre frați, un șervețel aruncat pe trotuar (deși doar la câțiva pași primăria a montat un coș de gunoi), un ambalaj de înghețată, părăsit și el tot pe dalele noi, un chioșc cu de toate, coadă la hamburger. Mă opresc să cumpăr înghețată. Ambalajul aruncat pe jos mi-a făcut o teribilă poftă de dulcele rece. Mirela dă-mi 500. Probabil au alungat-o jandarmii din vreo parcare de supermarket și încearcă să își facă planul în alt loc. Evident că nu mai cere 500, banii s-au schimbat. Se mulțumește cu 50 de bani. Pierd câteva minute să trec strada spre casă. De când avem sens giratoriu în loc de intersecție semaforizată am mereu problema asta. Ajung acasă. Senzația de mai înainte începe să mă obsedeze (ca atunci când nu îmi aduc aminte ce actor a jucat într-un film). Ce nu e în regulă? Răspunsul vine brusc, exact așa cum a apărut și sentimentul de ciudat. Este totul în regulă. Așa a fost și acum două luni, așa va fi probabil și peste trei. Doar că în lunile care au trecut, mult prea preocupată de frig sau de ploi, nu am avut ochi pentru mizeria camuflată în zilele cenușii. Iar la vară se va ascunde în marea de verdeață care o să acopere orașul, așa cum este ascuns uneori gunoiul sub covor.

Aceeași imagine, cea de zi cu zi, dar astăzi distonând puternic cu explozia de primăvară, de crud, de culori pale, de aer aproape curat. De nou.

Așa am văzut eu azi primăvara. O frumoasă chinuită în brațele nepăsării noastre. Sau poate privirea mă înșeală și o fi astenia sau vreo alergie care are de gând să devină acută?

Sursa foto.
___________
~~Încă mai puteți comenta la articolul care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).~~

Dor de ducă…

15 Comments 26 martie 2013 Sonia

Scriam eu prin ianuarie despre o idee genială. N-o să intru în amănunte, cine va dori să știe mai multe lucruri va citi în acel articol. O să vă spun doar că pentru anul acesta plănuiam o vacanță last minute. Și că ideea genială începe să nu mi se mai pară așa de grozavă. Neavând nimic planificat (bilete, rezervări sau măcar o destinație clară și o zi stabilită pentru a porni la drum), am semnat contracte pentru date în care în alți ani călătoream (că este criză, mi-am zis, și nu îmi permit să refuz pe nimeni când îmi oferă de muncă). Colac peste pupăză, câteva discuții, încă nefinalizate, încurcă și mai tare economia timpului. Există și o cireașă pe tort (că parcă sună mai bine decât bomboană pe colivă). În luna iunie când am un program mai lejer sunt legată de alte chestii. În primul rând nu vreau să sparg pușculița (pentru că mi-am făcut eu niște reguli clare legate de acest aspect) și cel mai important, pentru mine vacanță adevărată este cea pe care o petrec în mijlocul unei perioade aglomerate. Ca să rup ritmul, să-mi odihnesc neuronii (atâți câți vor mai fi rămas) și să mă încarc cu energia necesară finalizării proiectelor în care m-am angajat.

Sună grav expunerea de mai sus? Păi cam sună! Sunt demoralizată, deprimată și gata să-mi smulg câte ceva din podoaba capilară sau să să-mi cicălesc soțul, autorul de drept și de fapt al ideii mirobolante? Nuuu… Mă adun, și cum de idei nu duc lipsă nici eu… Google! Ce dacă nu o să am o vacanță mare? Iacă bune or fi și câteva mai mici!

Cum am ajuns pe blogul lui Alice nu mă întrebați. Din blog în blog și din link în link evident. Nu mă gândeam eu că îmi va face cu ochiul vreun concurs de pe vastul internet. Dar cum zice o vorbă, never say never. Mai ales când e vorba de Predeal.

Vă întrebați poate ce-o fi având Predealul ăsta de mă împinge la gesturi ~~necugetate~~ în premieră. Păi ce să aibă? Parfumul tinereții mele.

Cred că am mai scris eu că am făcut facultatea la Brașov. Până la 18 ani, moment în care am aterizat la poalele Tâmpei, vacanță a însemnat pentru mine, cel mai adesea, la țară, la bunici. Ajunsă într-un adevărat rai al turiștilor am avut privilegiul să văd și altceva. Banii erau puțini, dar avântul tineresc mare. Unde mai pui că destul de repede am descoperit și cloșca cu puii de aur: cartela de masă pe care o puteai vinde în cămin. Sub prețul real, evident. Dar era valută forte ceea ce obțineai pe ea, aveai bani de buzunar. Predealul era cel mai la îndemână. 30 de minute cu trenul, 8 lei biletul (cel oficial de la casă, cu nașul te descurcai doar cu 3). Aș putea să depăn până dimineață amintiri care mă leagă de el (de Predeal, nu de naș, sper că ați înțeles). N-o să o fac. Nu vreau să vă plictisesc cu aventuri petrecute atunci când se nimerea să apără vreun supracontrol și nici cu istorii despre vilele modeste de 10 locuri pe care le închiriam și în care ne înghesuiam uneori și 30 de suflete. Alte vremuri, alte distracții…

Am revăzut ultima oară Predealul acum 4 ani. Aceeași gară cu forma ei futuristă, același aer curat, același Clăbucet care te așteaptă. Altă stațiune însă. Lucrurile s-au schimbat mult. Și ne-am schimbat și noi.

Predeal Comfort Suites nu exista acum 30 de ani. Nu neg că ar fi fost chiar și atunci locuri luxoase în stațiune, dar cine își permitea să pună piciorul în ele? De fapt, dacă e să fiu sinceră cu adevărat, nu am locuit niciodată într-un hotel de 5 stele. Am considerat că o cazare decentă este suficientă și am preferat să investesc banii economisiți în bilete de intrare la cât mai multe obiective turistice. Dar cum nu sunt vulpea aia care zice că strugurii sunt acri, mărturisesc că mi-ar plăcea să locuiesc într-o cameră care are pat cu baldachin, să gust dintr-un platou libanez sau să mă relaxez la piscină fără să îmi pese dacă afară e frig sau cald.

Alegerea unuia dintre cele trei pachete oferite de hotel este foarte simplă pentru mine. De Paște nu concep decât să mă aflu în același loc cu familia, de schiat (spre rușinea mea) nu se pune problema, așa că îmi rămâne doar Every day is Valentine’s day! Zâmbiți cumva pentru că v-ați adus aminte câți ani am? Nu mă supăr, vă avertizez doar că o să aveți și voi 50, cândva.

Acuma, adevărul este că pentru gustul meu sunt cam multe inimioare și că aș renunța fără nicio urmă de regret la petale. Dar nu aș spune în niciun caz nu unui weekend la munte împreună cu colegul de apartament. Nu ne mai dăm noi 10 sms-uri pe zi, dar până ajungem seara acasă tot vorbim măcar o dată la telefon. Și nu întotdeauna ca să îi amintim celuilalt să cumpere pâine. Ați prins ideea? Dragostea nu moare, doar se transformă puțin.

Pentru cei care mă cunosc este previzibil cum mi-aș petrece timpul. Pantofi comozi și la drum… Aș vrea să revăd Clăbucetul, și de ce nu, Gârbova. Un traseu de 45 de minute (care între noi fie vorba nu e prea dificil) încă îmi stă în puteri. Și cred că aș trage o fugă și până la Cheile Râșnoavei. Bineînțeles, aș și lenevi puțin. Așa, mai pe seară, pe o terasă, cu o cană mare de cafea cu lapte în față, atunci când este timpul perfect pentru depănat amintiri. Și de înseilat planuri de viitor.

M-am luat cu vorba, m-am pierdut printre gânduri și nu știu dacă am răspuns la toate cerințele concursului. O las pe Alice să hotărască asta. Iar voi, dacă doriți să îmi urați succes, accept bucuroasă orice fel de încurajări.

Vă încurajez și eu. Înscrieți-vă și voi în concurs. Mai ales că eu nu sunt un adversar redutabil la chestii de-astea. Nu sunt prea norocoasă (când vine vorba de concursuri cu tragere la sorți, să ne înțelegem, că altfel e în regulă relația mea cu Fortuna și promisiunile ei).

Alea iacta est! Să vedem ce va decide Random.org.

Sursa foto.

Locuri