Avionul s-a desprins de la sol și, destul de rapid, locul care mi-a fost “acasă” timp de trei luni dispare sub plafonul de nori. Nu-mi place să zbor, dar îmi asum de fiecare dată acest fel de a călători ca pe un tribut pe care trebuie să-l plătesc bucuriei de a ajunge cât mai rapid acolo unde îmi doresc. Cei din jurul meu par mai puțin afectați de perspectiva celor 14 ore cu capul în nori, iar eu încerc să-mi îndrept gândurile spre lucruri care să facă timpul să se scurgă mai rapid.America… De fapt înainte de a auzi de America am auzit despre americani. Mă văd copil naiv, însoțind la muncile câmpului un bunic încă în putere. Invariabil, drumul nostru trece prin locul numit “La bombă”, o porțiune de pământ aflată cu câțiva zeci de centimetri mai jos decât restul solului, acum acoperită cu o cultură de cânepă. Este momentul în care încep să ascult istorisiri despre război și despre un proiectil care ar fi căzut cândva acolo. Povestea se încheie, de fiecare dată, cu “de-ar fi venit americanii”. Cred că toată viața lui bunicul i-a așteptat pe americani. Poate de aceea asculta în fiecare seară Vocea Americii?

Mai târziu aveam să descopăr locul în care trăiau cei atât de așteptați de bunicul meu. În filme. Nu aveam posibilitatea să aleg și (încă) nici destul de mult discernământ să le încadrez într-o categorie sau alta, dar mi-o aduc aminte pe mama care, în unele seri, ne informa că este un film bun la televizor. Este cu leul, zicea ea, iar eu fugeam repede să-mi găsesc locul cel mai bun. O lume care până atunci mi-era necunoscută, mi se perinda prin fața ochilor. Uneori, după ce genericul de final dispărea, se întâmpla să nu mă pot desprinde multă vreme de locurile pe care le văzusem pe micul ecran.

Anii au trecut, am învățat să-mi aleg singură filmele pe care doream să le vizionez, iar fascinația pentru continentul american a devenit din ce în ce mai puternică. Cel mai mult îmi doream să văd Los Angeles. Și asta tot datorită unui film. Poate l-ați văzut și voi. City of Angels se numește, este din 1988 și îi are în rolurile principale pe Nicolas Cage și pe Meg Ryan. M-au impresionat în egală măsură povestea și orașul în care se desfășoară. Și mi-au rămas lipite de retină imaginile cu apusuri și răsărituri de soare pe o plajă, cu biblioteca circulară impresionantă și cu panorama care se dezvăluie privirii îngerilor cocoțați pe panouri publicitare imense sau pe zgârâie nori de înălțimi incredibile.

Spre deosebire de bunicul meu, eu nu am fost dispusă să aștept. Dacă americanii întârzie să vină la noi, mă voi duce eu acasă la ei. Nu este ușor să ajungi să pui piciorul în Țara Făgăduinței, dar când ești tânăr, programul work and travel poate face visul american realizabil. Trebuie doar să fi student la zi la o facultate de stat sau particulară acreditată. Și să apelezi la o agenție de recrutare ce reprezintă sponsorii auditați de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii. Așa am făcut și eu.

Mă întorc în timp și mă văd acum trei luni. Emoții, visuri, entuziasm, puțină teamă. M-am rupt din mediul meu familiar și lipsit de griji și sunt gata să îmi iau viața pe cont propriu. Să muncesc și să văd lucruri noi. L.A. mă așteaptă să-l descopăr. La fel și Clifton’s Cafeteria. Aici voi lucra și de abia aștept să fac cunoștință cu primul meu job. Este unul modest (pentru că nu am cine știe ce calificare), dar locul mă atrage ca un magnet. Să fie de vină faptul că mie îmi place cafeaua, povestea neonului care a stat aprins 77 de ani sau faptul că aici, în timpul crizei economice de la începutul secolului XX, săracii primeau o masă caldă plătind doar câți bani își puteau permite pentru asta? Este posibil, dar cred că cel mai mult mă atrage faptul că o cafenea adună în interiorul ei primitor o grămadă de lume. Ori eu asta îmi doresc cel mai mult. Să cunosc oameni. Se pare că voi avea destul “material” de studiu.

Cum au fost cele trei luni? Un iureș la care m-am așteptat, dar căruia nu i-am bănuit niciodată dimensiunea. Foarte multă muncă și, o dată cu ea, deprinderea respectului pentru lucrul bine făcut și prețuirea banului câștigat. Și foarte multe lucruri noi. Am vizitat studiourile Universal și am văzut ceea ce doar micul sau marele ecran îmi dezvăluise până atunci, am pășit pe trotuarul cu stelele Hollywood-ului întipărite în asfalt, i-am întâlnit, la Madam Tussaud, pe actorii mei preferați, i-am căutat la apus sau răsărit, pe plaje imense, pe Seth și pe îngerii asemenea lui. N-am ocolit  nici Rodeo Drive (v-o amintiți pe Pretty Woman făcând cumpărături aici?), L.A. Ink sau Getty Center, celebru pentru lucrările de artă renascentistă sau contemporană pe care le adăpostește. Și câte aș mai fi avut de văzut…

Și am cunoscut oameni. Și experiențele lor de viață interesante. Oameni asemeni mie, dar cu o altă mentalitate. Dispuși să experimenteze și să iasă din zona lor de confort dacă acest lucru le oferă posibilitatea să evolueze, plini de bunăvoință și cu respect pentru țara și steagul lor. Și m-am cunoscut mai bine pe mine. M-am maturizat și am înțeles ce înseamnă responsabilitate. Și că dacă vrei cu adevărat visurile se împlinesc.

Un sunet strident îmi alungă dintr-o dată gândurile… Tresar și frica de avion se acutizează din nou. Nu, nu este vreun semnal sonor care ne avertizează că suntem în pericol, este doar alarma de pe telefon…

Bună dimineața!

Mi-a fi plăcut să vă povestesc fapte reale, nu un vis. Dar voi, cititori ai mei, îmi cunoașteți vârsta. Pe vremea studenției mele Statele Unite erau dușmanul și sursa tuturor relelor, iar despre Coca Cola ni se spunea că este un drog. Work and travel însemna doar drumul cu trenul până în apropierea Brașovului și muncile agricole la care toți studenții erau duși la începutul fiecărui an universitar.

Vremurile s-au schimbat însă, iar eu vă voi spune, ca întotdeauna, că lumea în care trăim astăzi ESTE LUMEA VOASTRĂ! Visați și nu vă sfiiți să încercați să vă împliniți visurile. Drumul nu este ușor, piedicile sunt multe, dar numai cine încearcă poate să reușească. Este condiția necesară.

Vă veți întreba dacă este bine să vă înhămați la un asemenea proiect. Mulți vă vor spune că este greu și că banii câștigați nu sunt o avere. Eu vă voi spune altceva. Veți rămâne cu lucruri mult mai importante. Amintirile și experiența. Pentru că fiecare om pe care îl veți întâlni este o filă dintr-o carte și fiecare loc nou în care veți păși este kilometrul zero al unei noi învățături. Dacă aș mai avea anii voștri aș căuta fără nicio reținere Vacanțe Speciale. Pentru că, și v-am mai povestit de multe ori pe blog despre asta, pentru mine vacanță nu înseamnă să stau cu burta la soare. Prefer să călătoresc și să adun în suflet imagini, trăiri și emoții.

Voi ce fel de vacanțe preferați? V-ar tenta o vacanță în care să îmbinați munca și distracția?

Acest articol este scris pentru SuperBlog.

Madame Miroir la Poche este numele meu și am traversat un ocean ca să ajung în țara tuturor posibilităților. Sunt franțuzoaică, nu tocmai tânără, și am fost poftită la curtea unei regine ca să îi țin companie în calitate de primă însoțitoare. Am fost onorată și, fără modestie, am considerat că sunt calificată pentru această îndatorire. Înțelepciunea și farmecul personal au fost mereu printre calitățile mele.

Killer Quin este regina unui tărâm a cărui viața nici nu o bănuiți. Este o suverană puternică și dreaptă. Rafinată, elegantă și cu bun gust. Aluzia sângeroasă din numele ei se datorează faptului că își conduce supușii cu o mână de fier. Nici nu s-ar putea altfel. Regatul pe care îl stăpânește este poșeta unei femei. Poșeta lui Katy Perry.

Deși nu cârmuiește un popor numeros, misiunea ei nu este tocmai ușoară. O țară mică, densitatea locuitorilor foarte mare și mai ales… o tară genetică care îi împovărează pe toți. Dezordinea. Iar ei nu-i place acest lucru. Vrea ca telefonul să stea în buzunarul lui, mărunțișul în portofel, ochelarii în etui, iar cheile, în niciun caz, nu trebuie să poposească în trusa de farduri.

Cum de am fost chemată și eu la această curte deloc obișnuită? Regina se simțea singură. Pe la colțuri se auzeau tot felul de șușoteli, iar într-un buzunar secret părea că se pregătește o lovitură de palat. Și totul datorită faptului că suverana, noncoformistă și rebelă, a refuzat, de fiecare dată, orice pretendent la mâna ei.  Și au fost mulți. Fiecare în parte vrăjit de alura ei zveltă și de parfumul inconfundabil pe care îl împrăștie la orice clipire din gene. Acum par gata să se revolte. Orgoliul lor este rănit și doresc să îi ofere suveranei o lecție.

Am chibzuit îndelung, împreună. Într-adevăr, nimeni din regat nu este pe măsura sa. Are dreptate. Stiloul, elegant și stilat, strălucitor și foarte cult, se ține cam cu penița pe sus. Cine își dorește un partener de viață îngâmfat? Portofelul nu este nici el mai modest. Rotofei și greoi în mișcări, are impresia că banii pe care îi deține îi dau dreptul să cumpere orice. Se pare că nu și iubirea ei. Ochelarii de soare… ehhh… ochelarii de soare ar putea fi demni de luat în seamă. Au văzut multe, te-ai aștepta să aibă o experiență de viață aducătoare de înțelepciune. Dar au și ei o meteahnă. Se cred atotștiutori și nu sunt deloc dispuși la dialog. Te poți încrede în cel care consideră că este posesorul adevărului absolut? În plus, o alianță cu cineva care poartă acest nume, nu ar putea fi considerată bigamie?

Lista este cu mult mai lungă, dar nu mi-am propus să detaliez aici toate defectele locuitorilor din regat. Ce mai contează că rimelul este gata în orice clipă să îți scoată ochii sau că dermatograful lasă de fiecare dată dâre negre când trece prin viața cuiva? Important este să rezolvăm problema. Și să potolim spiritele încinse de dorința de răzbunare și amețite de mireasma de parfum a reginei.

Voi recunoaște că am hotărât să dăm dovadă de viclenie. Și am anunțat că oricine va trece cu brio trei probe de foc, va avea șansa să stea alături de suverană, în viață și pe tron. Am cerut clar și răspicat ca fiecare pretendent să demonstreze că are asupra-i Fructe de pădure, Celosia și Esenţă de praline.

Câte vociferări! Ce rumoare! Că e prea greu, că e imposibil, că nu este ca și cum fiecare ar putea părăsi regatul în cătarea lucrurilor aducătoare de fericire. Dar cine a spus că este ușor? Regulile sunt reguli, iar inima unei femei, plebee sau regină, nu este simplu de cucerit.

Apoi s-a făcut liniște. Fiecare, probabil, făcea planuri și se gândea care este calea care să îi aducă izbândă. Doar într-un colț, un carnețel roșu, mereu tăcut și retras, își tremura ușor filele. Ne-am imaginat că și el aspiră la titlul de rege și ne-am apropiat cu gândul de a-i spune că este poftit să își joace șansa. A roșit și mai tare și când o rază de lumină a pătruns în regatul nostru mai mereu întunecat, ne-a arătat un lucru care ne-a lăsat fără grai.

Regina a trebuit susținută ca să nu leșine. Pe foaia imaculată stătea creionată imaginea celui la care visa de o viață. Și pe care îl crezuse doar rodul imaginației ei. Carnețelul ne-a dezvăluit misterul. Kate Perry desenase totul pentru iubitul ei, iar un parfumier îl întrupase pe Killer King, aievea imaginii pe care o aveam în fața ochilor. Mi-am privit regina și am văzut pe chipul ei, pentru prima data, iubirea. Există deci dragoste la prima vedere, mi-am spus.

În timp ce făceam tot felul de planuri pentru a face posibilă o întâlnire între cei doi, au început să apară pretendenții cu dovada vredniciei lor. Portofelul reușise să se aleagă cu o pată de la o înghețată cu zmeură.

- Nu are prospețimea și misterul pădurii, i-a replicat regina.

Ochelarii stătuseră alături de o pralină belgiană și se tot învârtiseră pe lângă ea până când o urmă fină rămăsese pe o lentilă.

- Îi lipsește dulceața și eleganța, e doar un palid semn, a tunat Killer Quen.

Stiloul a apărut târând după el un bilet la teatru. Pe spatele lui scrijelise imaginea unei celosia.

- Văd numai albastru in fața ochilor. Unde este bogăția culorii și roşul burgundy care te duce cu gândul la atingeri de catifea?

Era clar că nimeni nu merita atenție. Și totuși insistau. Până când…

O lumină puternică… granița regatului s-a deschis și în toată măreția lui Killer King ni s-a alăturat. Regina îl privea fascinată, iar el, în timp ce răspundea privirilor ei cu aceeași dragoste, se grăbea să ne povestească ceva. Nu va rămâne mult alături de noi. Katy îl duce iubitului ei. Cine știe dacă se vor mai întâlni vreodată…

O lacrimă a reginei mele a alunecat atunci pe trupul lui fin. Iar eu m-am gândit că, cel pe care îl dorește alături de ea, a trecut fără să știe probele de foc. Are asupra-i fructe de pădure, celosia și esenţă de praline. Și cel mai important, dragostea ei.

Apoi vraja s-a destrămat. Lumină, granițele s-au deschis din nou, Killer King a dispărut…

O poveste tristă? Nicidecum! Katy a dăruit parfumul și a primit la rândul ei un dar. Un inel.

Killer Quin a strigat din toată ființa ei că dă un regat pentru un soț. A părăsit geanta, iar acum împărățește alături de cel ales măsuța de toaletă din dormitorul celor doi. Este fericită și visează la petrecerea de la nuntă. Și fredonează melodia pe care a ales-o împreună cu viitorul soț, ca să deschidă dansul la petrecere.

Și vor trăi fericiți, până la adânci bătrâneți.

Articol scris pentru SuperBlog.

Deschid cu grijă sertarul și fără să caut prea mult, în câteva clipe țin în brațe o cutie veche și prăfuită. Un joc de puzzle. Îngenunchez pe covor și scot cu grijă piesele mărunte. Sunt multe. Voi încerca să reconstruiesc o imagine deși nu am modelul desenat pe o planșă.  Va trebui să îl caut doar în amintirea mea. Grea misiune. Unele piese s-au decolorat, trecerea timpului a fost nemiloasă cu ele. Iar anumite imagini s-au estompat. Există însă și detalii care sunt încă foarte colorate și clare. Voi începe cu acelea.

Oala minune. Tocmai ne-am mutat la oraș. Un bloc nou, un apartament cu două camere, ușă doar la baie și la intrare. Nu avem mobilă, televizorul este un vis îndepărtat, nu avem nici măcar aragaz. De fapt, și dacă am avea unul, nu ne-ar folosi la nimic. Blocul nu este racordat la rețeaua de gaze, iar o butelie costă o mică avere. Mama gătește pe o lampă cu petrol. Una ceva mai evoluată. Are două ochiuri și un rezervor pentru combustibil destul de mare. Evident că nu are cuptor, iar în casă sunt doi copii care vor dulciuri, iar banii sunt puțini și prăjiturile de la cofetărie doar un răsfăț pe care ni-l permitem din când în când. Oala minune este singura salvare. Un fel de strămoș al Dry Cooker-ului de astăzi, doar că este din tablă și are pereții dubli. Iar dacă punem între ei suficient de multă apă, putem folosi oala ca să coacem o prăjitură. Nu ceva sofisticat. Doar un chec aromat care se topește în gură. Este atâta de bun!

Vacanța de iarnă. Zăpada, joaca, sărbătorile, bunicii. Bunicul matern este cofetar. Cu şcoală. Locuieşte într-un sat în care până nu de multă vreme nu era nici asfalt şi şi-a adaptat talentele gastronomice locului şi cererii. Are un chioşc unde vinde gogoşi, suc galben cu un leu şi uneori turtă dulce. Face prescuri pentru biserică şi cozonaci la nunţile din sat. Şi ce cozonaci… Aurii, adăpostind în inima lor nucă din belşug, uriaşi. Au fost frământaţi mai bine de o oră, într-o copaie de lemn, şi parcă văd și acum broboanele de sudoare de pe fruntea bunicului şi îi aud icniturile scurte. Au fost lăsaţi să crească aproape de soba veche din lut. Apoi s-au rumenit în cuptorul din spatele casei. De sărbători e forfotă mare în jurul acestui cuptor. Nu-i este la îndemână fiecăruia să aibă unul atât de meşteşugit alcătuit şi toate femeile din sat vin la el să-şi coacă dulcile aluaturi. Le poartă cu grijă în braţe, înfofolindu-le ca pe pruncii pe care îi scot să ia aer pe uliţele din sat.

Mă opresc.  Fără să fi potrivit prea multe piese. Mi s-au amestecat dintr-o dată culorile şi aromele şi aproape că simt gust de vanilie, de nucă și de rom. Şi de zahăr pudră. Atât de puternic încât îmi șterg câteva fire rămase pe o buză. Și o lacrimă care îmi atârnă între gene.

Alt sertar, altă cutie, alt puzzle. Culorile sunt mai vii, imaginile mai bine conturate. Poate pentru că sunt mai recente?

Copilăria ei. Lumea s-a schimbat și m-am schimbat și eu o dată cu ea. Sunt om matur, am un copil și locuiesc într-o altă zonă geografică. Aflu și învăț lucruri noi și îmi spun că fiecare loc își are tradițiile lui. Descopăr Doboșul, cel adevărat, desăvârșit nu într-o cofetărie, ci acasă. E migălos de făcut și nu-mi iese din prima dată. Dar este prăjitura preferată a copilului meu și cumva reușesc să mă deprind cu alcătuirea ei. Coc cu răbdare cele 10 foi subțiri ca și coala de hârtie, știu exact de câtă cremă de ciocolată am nevoie și învăț cât timp se lasă pe foc zahărul pentru a se carameliza frumos. Și mă las învăluită de miresmele care vin simultan de pe aragaz și din cuptor. Iar gustul… încă nu s-au inventat destule cuvinte ca să îl descriu.

Alt sertar, altă cutie, altă imagine de adunat din bucățele colorate.

Azi. Imaginea pe care vreau să o recompun nici măcar nu există. Este a viitoarelor sărbători. Se apropie cu pași repezi. Nu știu ce voi pregăti, cu siguranță mă voi lăsa la mâna inspirație de moment. Câteva certitudini există. Una dintre ele are gustul cartofilor copți și mai apoi scăldați în unt. Au devenit tradiție în casa noastră în a doua seară de Crăciun. Asta în ultimii ani. Cei de când copilul a plecat într-un alt oraș. Știu, pare ciudat să pregătești așa ceva atunci când frigiderul este plin de atâtea bunătăți. Dar până la urmă, bun este ce-ți place și de ce îți este dor.

Pun cutiile cu grijă la locul lor și închid ușor sertarele. Sunt ale sufletului meu. Și îmi doresc să simt și în realitate un gust din copilăria mea. Și dintr-a ei. Înfășor cu degete aproape tremurânde câteva sarmale în foi subțiri de varză murată și apoi în felii de jambon. Le bag la cuptor și… sunt gata.

Și în clipa în care i le duc tovarășului de viață spre dezgustare și acordare de notă, am în fața ochilor o nouă imagine. De data aceasta clară și întreagă, perfect conturată. Am văzut-o aici. Și tare mi-ar plăcea să poposesc mai mult timp pe pagina unde sunt prezentate cuptoare incorporabile. Și să îmi aleg unul. Nu pentru că cel pe care îl am nu ar mai fi bun, dar dacă tot suflă vânt de schimbare pe la mine prin casă, de ce nu? Ultima dată când mi-am dorit așa ceva a fost simplu. Chiar dacă nici măcar eu nu eram foarte convinsă că ar trebui să fac o nouă achiziție. Mi-am exprimat dorința și l-am primit peste puțin timp de la soțul meu. Aveam să aflu, abia peste câteva zile, că a fost un fel de adormire a vigilenței mele. Domnul sufletului meu pusese ochii pe un televizor nou.  Și cumpărându-mi mie jucărie nouă, putea să-și cumpere și lui. Aș putea încerca și acum… La categoria Incorporabile am văzut multe lucruri care îmi fac cu ochiul, dar tot la cuptor rămân. Și dacă tot visez cu ochii deschiși, acesta ar fi alesul.

Aș putea găti pentru fiecare membru al familiei mele mâncarea preferată și le-aș putea aduce mult mai aproape gustul copilăriei lor. Blaturile ar fi perfecte, iar foile pentru doboș nu mi-ar mai da atâta bătaie de cap. Poate m-aș încumeta să fac chiar și cozonaci. Și, de ce nu, pâine crocanta și aurie la exterior, dar moale și bine coaptă în miezul ei. În plus, nici n-aș mai simți că trudesc în bucătărie, ci mai degrabă mi s-ar părea că sunt la pupitrul de comandă al unei mașinării din viitorul omenirii. Una care împlinește dorințe și te ajută să călătorești în timp. Și care îți aduce copilăria mai aproape. Doar la atingerea unui buton.

Mă gândesc, uneori, cât de mult și cât de repede s-au schimbat unele lucruri. Bunicul nu și-ar fi imaginat niciodată un cuptor care să funcționeze fără să ardă în el, mai întâi, câteva brațe de lemne. Pentru mama, cuptor însemna, automat, și cărămida pe care o punea în el în speranța că aluatul nu se va mai arde. Iar eu, în timp ce-l ungeam de zor cu Triumf, ca să înlătur murdăria, mă gândeam că poate va veni și vremea când se va curăța singur. Și uite că a venit. Bunicul ar zâmbi neîncrezător, mama mi-ar spune că am văzut prea multe filme, eu… Eu mă întreb cât de departe va merge tehnologia, cum va arăta peste ani bucătăria nepoților mei și, mai ales, ce vise ar mai putea îndeplini butonul magic. Și visez. Pentru că un lucru îmi este foarte clar acum. Visurile de ieri s-au împlinit astăzi. Cele de astăzi se pot împlini mâine.

Acest articol participă la SuperBlog.

Sursă foto: Google images, marketonline.ro, arhiva proprie.

Dragă Farmec,

Astăzi am ales să îți scriu ție, nu Soniei. Pentru că titlul probei pe care ne-ai propus-o m-a făcut să zâmbesc. Cum adică un coș să îți strice ziua? Eventual noaptea… Mi s-a întâmplat și mie de câteva ori să am aterizări defectuoase atunci când am încercat să mă strecor în câte o casă pentru a-mi lăsa cadourile.

După ce am citit cu atenție, m-am dumirit. La acnee vă referiți voi. Și vreți să vă scriu o poveste… Păi dragele Moșului (scuzați-mi adresarea neprotocolară, dar pentru mine sunteți tot niște copii care așteaptă, în noaptea magică, daruri) de unde să iau eu povestea? La vârsta mea nici nu se pune problema să am coșuri, iar în tinerețe nu-mi aduc aminte să fi avut problema asta. Sau poate am avut și pentru că sunt bătrân am uitat? De unde să scot eu cuvintele? Poate din sac?

Din sacul cu amintiri…

(Sonia probabil că nu v-ar fi povestit niciodată ce urmează, dar, chiar și fără voia ei, o să o fac eu, acum. Sper să nu se supere.)

O văd, parcă ar fi ieri, în clasa a cincea. Nu, ea nu avea coșuri. Dar avea colegul ei de bancă, cel de care era îndrăgostită lulea. Deși erau în aceeași clasă, el era cu exact un an mai mare. Poate asta o fascinase sau poate diapozitivele pe care i le arătase, aduse de tatăl lui plecat la muncă în Ceylon? Cine mai știe care a fost motorul acelei prime iubiri? Și câte dintre sentimentele de atunci erau dragoste sau doar dorință de a depăși copilăria și de a trece într-o altă etapă a vieții.

Aveau să fie colegi până în clasa a douăsprezecea. Opt ani au mers împreună la aceeași școală, iar marea majoritate i-au petrecut în aceeași bancă. Ea, mai în toți dintre ei îndrăgostită, el niciodată nu a dat vreun semn. Și așa au trecut și anii de liceu.

S-au reîntâlnit cândva, în timpul facultății. El nu mai avea coșuri, ea nu mai era cu gândul la el.  Dar, ciudat, cum ciudată este uneori viața, au început să apară semnele. Din partea lui. Era însă mult prea târziu. Iar acum stau și mă întreb, de ce oare acel băiat a avut nevoie de atâta timp?  Să fi avut o revelație târzie sau în adolescență îi lipsise curajul? Să se fi întâmplat asta din cauza nesiguranței, a timidității sau a acneei?

Nu știu… De aceea am făcut câteva cercetări în rândul celor cărora le duc daruri. Copii, adolescenți și deopotrivă oameni maturi. Și am aflat, cam târziu este adevărat, că un ten cu imperfecțiuni poate fi punctul de pornire al multor neplăceri și poate chiar drame. Fără să neglijăm aspectul inestetic, deloc de ignorat, coșurile pot păta nu numai pielea, dar și destinele. Cei însemnați de ele devin complexați, nu pot lega prietenii, se însingurează, devin nesiguri pe ei. Se spune că dezvoltă un sindrom de urâțenie fața de propria lor persoană. Și este de înțeles. Ce poate fi mai frustrant decât să te duci la o petrecere sau la un interviu cu o față de care nu ești deloc mândru? Ca să nu mai vorbim de faptul că, se întâmplă adesea, coșul cel mai urât și mai vizibil apare exact atunci când ești gata de plecare și nu mai poți face nimic.

Dar să lăsăm vorba multă și să vă spun care este, de fapt, motivul pentru care vă scriu. Am luat hotărârea să pun în sacul meu și produse pentru îngrijirea pielii cu probleme. Și să le las sub brad celor cărora le-ar putea fi utile. Cândva îmi vor mulțumi și vor înțelege că sunt cu mult mai importante decât telefoanele sau jocurile pe care ei mi le cer.

Aș vrea să colaborez cu voi dacă se poate. Eu îi identific pe cei care au nevoie de produsele voastre, voi îmi livrați marfa.  Așa că am rugămintea să îmi trimiteți un model de contract de colaborare. Condiții de plată, termene de livrare, eventuale discounturi, știți voi cum se face.

Aș fi interesat să achiziționez toată gama Gerovital Plant Stop Acnee. După cum urmează:

Am auzit că te scapă de acnee în patru săptămâni.

P.S. Aceasta este o nouă depeșă din seria “Scrisori de la Moș Crăciun”. Serie pe care Sonia o prezintă în concursul SuperBlog după ce a făcut o înțelegere cu mine.

Sursă foto: Farmec.ro, Google images. Colajul îmi aparține.

Eu plec de-acasă! Așa i-am spus aseară soțului meu, mărturisindu-i hotărârea mea clară de a părăsi, într-un viitor încă incert, domiciliul conjugal. Mărturisesc că nu este prima dată când fac acest lucru. S-a întâmplat și acum aproape șase ani când, nu numai că l-am anunțat, dar am și trecut la fapte.

Se făcea că vroiam să zugrăvim. Spun se făcea pentru că acum este doar o poveste. Și de fapt nu vroiam, vroia el, colegul de apartament, că pe mine nu prea mă prinsese ideea.

Femeie destupată la minte, cum sunt, îmi doresc întotdeauna schimbarea, dar atunci parcă nu era chiar momentul potrivit. Aveam de puțină vreme un job nou, se apropia o campanie electorală, iar cunoștințele mele, cerute de fișa postului, nu erau chiar la un nivel mulțumitor. În plus, în afară de faptul că sunt extrem de ambițioasă, trebuia să le demonstrez celor care îmi acordaseră o șansă că, da, nu s-au înșelat, învăț repede. Fusese criteriul hotărâtor la angajarea mea. Așa că, de câteva luni, mi se lipiseră ochii (și sufletul recunosc) de cărțile de InDesign și Illustrator. Și orice îmi strica Feng Shui-ul mi se părea că mă trage înapoi. Ca să nu mai vorbesc de faptul că mi-ar fi plăcut rezultatul unei acțiuni de redecorare a casei, dar mi-era groază de procesul tehnologic aferent ei. În fine… domnul meu poate fi foarte convingător când vrea. Iar eu… o dată ce mi se înșurubează și mie în minte o idee, devin greu de oprit.

Am hotărât, împreună, că eu o să plec de acasă (în gazdă la mama lui) și am început să facem planuri și să umblăm bezmetici prin magazine în căutarea celor de trebuință. Și ca un bulgăre de zăpadă, dorințele noastre s-au multiplicat. Dărâmăm, schimbăm, modificăm… tot.

Și… a venit ziua cea mare. Cărasem cam tot ce se putea căra în balcon, prin vecini sau la socrii. Mumificasem cu folie stretch atât cât mai rămăsese din mobila pe care nu o putusem muta la alții și pe care ne gândisem să o păstrăm. În hol adunasem o grămadă de saci cu lucruri de dat sau de aruncat. Șapte antemeridian. Eu nu prea funcționez la ora asta. Sar peste o servantă, abia deslușind ce este în jurul meu, în speranța că voi găsi în dulapul din baia mică o pereche de șosete. Ocolesc cu grație un dulap, ca să ajung în cealaltă baie și să mă fac prezentabilă. Sonerie și… casa e plină de meșteri. Omul meu face ședință cu ei. Sau ei cu el, pentru că îl văd notând de zor, ceva, în agendă. Aud ca prin vis că se vorbește despre saci, despre adeziv sau amorsă. Am un autobuz de prins și îmi place să fiu punctuală la lucru, deci ciripesc și eu pe tonalitate înaltă despre ale mele… Ce trebuie aruncat, ce trebuie pus lângă container și mai ales ce, în niciun caz, nu trebuie lăsat în casă. Două plase și o geantă diplomat. În primele înghesuisem prețioasele cărți necesare desăvârșirii mele profesionale și câteva cosmeticale. În geanta care văzuse și vremuri mai bune și care zăcuse vreo cinci ani pe un dulap, așezasem frumos o cameră video (nu pe cea mai nouă, e adevărat, dar încă bună și în perfectă stare de funcționare), un microfon cumpărat doar cu câteva zile mai înainte și actele noastre (certificate, diplome, contracte). Plus toate telecomenzile și încărcătoarele din dotare. Am ciripit de două ori, am fost asigurată că mesajul s-a recepționat, ba chiar am văzut cum primii saci se mutau din hol la ușă. Și am zburat.

Pe la etajul doi… Marius. Băiatul care face curățenie în blocul nostru. Elegant ca de obicei, căci umblă îmbrăcat numai în sacou, politicos și deosebit de amabil și săritor. “Mirosise” că este rost de un ban extra job. M-am bucur că îl văd, i-am dat 10 lei și l-am rugat să-mi ajute soțul.

La muncă timpul a trecut ușor. Până la 12 când domnul sufletului meu m-a sunat și m-a informat că nu mai avem casă. Sau mă rog, avem, dar arată ca după un bombardament. A fost destul pentru ca mai apoi să stau ca pe ace. Iar când, mai pe seară, am ajuns în locul pe care îl consideram cel mai drag mie… totul mi s-a părut că arată ca un desen abstract. Îmi rânjeau sfidător găurile crescute în locul în care altă dată stăteau ușile, fiecare perete fusese descuamat de ceea ce mai înainte se numise zugrăveală, câțiva pereți dispăruseră. O imagine greu de descris. M-am descumpănit și mi-am spus, în gând, că nu o să mai am niciodată un loc cald și primitor numit acasă. Și am plecat, încercând să mă smulg din desișul gândurilor negre și să nu las să curgă o lacrimă pentru munca mea de o viață.

Am simțit nevoia unui desert. Prea amar mi-era gustul după toate câte le văzuse. Magazin, cumpărături (cu multă, multă ciocolată), portbagaj. Și în clipa în care l-am deschis, am avut revelația. Nu sunt plasele și nu este geanta!

- Le-am scos la ușă și le-am uitat acolo! – a murmurat vinovat tovarășul meu de viață.

Apoi, într-un glas, perfect sincronizați, am exclamat amândoi

- Marius, probabil le-a luat el!

Ce a urmat… a fost o nebunie. Înapoi la bloc, ca să îl întrebăm pe administrator unde stă băiatul. Numai că lui îi ardea să ne descoasă dacă avem autorizație de construire și mașină care să care molozul care era, într-adevăr, în cantitate impresionantă. Aveam, dar asta nu ne-a ajutat să aflăm adresa. N-o știa. Ne-am amintit însă că Marius, în timpul liber, își oferă serviciile pe la cimitire. Și uite așa, la ceas de seară, fără să fiu îmbrăcată în haine cernite, am poposit la fiecare capelă din orașul meu. Noroc că sunt numai trei. Fără flori și fără lumânare, o apariție ciudată și total nepotrivită, am încercat să fiu discretă și să ignor privirile curioase și întrebătoare. Nu l-am găsit pe cel în care îmi pusesem ultima speranță de a deveni, din nou, un om cu o identitate clară. Cumva însă am aflat că locuiește într-unul din blocurile de nefamiliști de la piață.

Acolo, alte aventuri. După îndelungi cercetări făcute prin mulțimea de copii adunați în jurul clădirilor insalubre, am aflat ceea ce doream. Primul pas în scara indicată avea să fie însă ca o desprindere de realitate. Întuneric beznă. Am bâjbâit pe un coridor lung, luminându-mi calea cu flacăra unei brichete și după vreo cinci minute de conversație cu o femeie care se afla în spatele unei uși pe care nu avea nici cea mai mică intenție să o deschidă, m-am declarat învinsă. Fie ce-o fi! Am făcut tot ce mi-a stat în putință!

Mesajul meu se pare că a ajuns acolo unde trebuia. A doua zi, la șapte dimineața, Marius suna la ușa mea. Și avea cu el cea mai mare parte dintre lucruri. Crezuse că sunt de aruncat. Iar eu sunt convină de asta.

- Dar cărțile și actele, unde sunt?

- Erau niște cărți și niște hârtii, nu mi-au trebuit și le-am aruncat.

A mai picat o bucată de cer peste mine. Și am început să mă rog în gând sau cu voce tare, nici măcar nu mai știu, ca firma de salubritate să nu fi ridicat gunoiul.

Așa am ajuns eu, o doamnă adevărată ce sunt, cot la cot cu Marius, să fac cercetări în tomberonul din fața blocului. Mulțumind cerului că firma de salubritate nu și-a făcut treaba, că s-au inventat sacii pentru gunoi și că vecinii mei știu să îi folosească.

A durat destul timp desantul nostru printre resturi menajere… Poate nu o veșnicie cât mi s-a părut mie, dar suficient de mult încât să mă vadă jumătate dintre colocatarii care dimineața pleacă la serviciu. Și bonus, un prieten a urmărit întreaga operațiune de la fereastră. Să vă mai spun și că în acea seară aveam să ne aflăm, împreună, la o aniversare? Sau cine a fost subiectul tuturor glumelor de la acea petrecere? Nici măcar acum, după aproape șase ani, ecourile întâmplării nu s-au stins. Dar ce mai contează? Misiunea a fost încununată de succes. Iar eu am supraviețuit.

Acum mi se pare amuzant, dar vă asigur că atunci a fost mai degrabă o secvență desprinsă dintr-un film suprarealist. Și mă gândesc cu groază că va urma o nouă zugrăveală. Că o să plec de acasă, asta este clar. Dar unde o fi mai bine să îmi pun actele? În geanta diplomat care încă supraviețuiește, într-o desagă, sa într-o poșetă de la Reeija?

Poate în aceasta?

Articolul este înscris în etapa a paisprezecea a concursului SuperBlog, sponsorizată de Reeija.ro, dar și în tabelul jocului cu cele douăsprezece cuvinte, găzduit de psi. Iar pentru cunoscători, Moș Crăciun a avut liber azi.

Dragă Sonia,

Așa cum îți povesteam într-o altă scrisoare, Nínimdir, unul dintre spiridușii mei, își făcea planuri de nuntă. Nu prea l-am luat în seamănă, recunosc, iar ieri când a venit să-mi spună că ar trebui să stabilim data, am rămas puțin surprins. Am ales 28 decembrie, prima sâmbătă de după Crăciun. De ce spun am ales? Păi sunt băgat și eu până peste cap în problema asta. M-a chemat să-i fiu naș și bineînțeles că am acceptat. Deși sunt din ce în ce mai ocupat, va trebui să dau o mână de ajutor și la pregătirea nunții. Dar nu e greu, mi-am spus. Trimitem spiridușii să cheme lumea la ospăț, tăiem un porc, fiecare locuitor al Laponiei aduce o găină, un kilogram de zahăr, sau mă rog, ce are pe-acasă, părinții celor doi pun la bătaie un butoi de țuică și unul de vin și gata nunta. Cât m-am înșelat…

I-am dat vestea Crăciuniței. După ce s-a bucurat zgomotos, a scos o hârtie și un creion și a făcut o listă. Care listă este deja coșmarul meu. Decorațiuni, fântână de ciocolată, 5 feluri de mâncare, coregraf pentru dansul mirilor, fotograf, porumbei, DJ, aranjamente florale și altele. Aceste “și altele” sunt în sarcina mea.

Îți imaginezi că am primit partea ușoară a listei? Așa am crezut și eu. Până când mi s-a atras atenția că de micile amănunte depinde reușita fiecărui lucru. Și că trebuie să le acord o atenție deosebită. Le-aș fi acordat oricum, pe cuvânt, dar de la primul punct, m-am trezit derutat și fără să știu încotro să o apuc. Mărturii. Să cumpăr mărturii… Spune tu… Să fac oamenii să-mi mărturisească secretele lor și să le cumpăr? Sau ce să cumpăr?

Nici următoare puncte nu mi-au fost prea clare. Așa că am hotărât să cer ajutor. Am sunat la LuxuryGifts.ro. Colaborez cu ei de peste 20 de ani și m-am gândit că nu mă vor lăsa la greu. Așa s-a și întâmplat. Mi-au spus să îi iau de mânuță pe cei doi miri și ne-au poftit în vizită. În casa în care ei locuiesc, nu în cea virtuală. Să bem o cafea și să rezolvăm toate problemele.

Casa familiei Giftulescu pare una simplă. Linii drepte, spații largi, mult alb, foarte luminoasă. Iar domnul și doamna care ne-au întâmpinat nu au nimic ostentativ. Și totuși… de undeva vine o strălucire și un ceva pe care în prima clipă nu l-am putut identifica. Apoi am înțeles ce dorise să-mi spună Crăciunița atunci când mi-a vorbit despre amănuntele cărora trebuie să le acord o mare importanță. Pentru că de la amănunte venea strălucirea, iar acel ceva erau accesoriile risipite ici-colo. Reflectau perfect personalitatea gazdelor. Și a casei lor, în care am fost atât de bine primit. M-am simțit puțin stânjenit pentru că eu eram îmbrăcat în hainele de lucru. Dar zâmbetul lor cald m-a liniștit. Până la urmă, haina roșie este nota mea personală, nu?

Cred că mi-au sesizat admirația și în același timp uimirea și înainte de a trece la treburile noastre ne-au arătat casa. Ne-au povestit despre detalii și despre felul în care ele pot pune în valoare un om, o casă sau, de ce nu, un eveniment. Despre daruri oferite din suflet și despre felul în care ele pot fi mesagerele noastre, dar și ancorele care ne leagă, chiar și peste ani, de inima cuiva. Despre bijuterii delicate și despre felul în care lucrurile mici dau personalitate oamenilor mari.

La tot pasul am avut în fața ochilor exemplificarea vorbelor lor. Candele care răspândeau o lumină caldă, decorațiuni din porțelan, statuete și figurine, lumânări parfumate și multe, multe fotografii așezate frumos în rame delicate. Și în toate fotografiile, ei și copiii lor. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, cel mai mult mi-a plăcut când ne-au povestit despre familie. Au făcut-o cu atâta căldură! Și mi-au dezvăluit secretul succesului lor.

Pasiune, muncă, înțelegere și empatie. Și respect. Pentru ei și pentru cei din jur. Alături de dragoste pentru lucrul bine făcut. Mare lucru să te poți gândi mai înainte la alții și doar apoi la tine… Și când spun asta, știu ce vorbesc. Același lucru îl fac și eu. Și nu este la îndemâna oricui să asculte cu atenție dorințele altuia, să se uite adânc în sufletul lui și să hotărască ce cadou i s-ar potrivi acelui om. Să primească sau să dăruiască. Pentru că, știi și tu bănuiesc, un dar nu este un simplu obiect mai mult sau mai puțin costisitor, ascuns sub un ambalaj colorat. Un dar este o mică lume. Poate fi te iubesc-ul încă nerostit sau mulțumesc-ul atârnat într-o lacrimă de recunoștință, bucuria venirii pe lume a unui copil sau rotundul unei vieți petrecute împreună în doi. Și uneori, un dar înseamnă lucrurile pe care le simțim și pentru care nu avem destule cuvinte să le exprimăm.

Când a venit vremea să alegem lucrurile pentru care venisem, am simțit că nu mai este așa de greu cum cu mi-am imaginat la început. Aproape înțelesesem totul. Mai puțin cum stă treaba cu mărturiile. Iar când m-am lămurit că nu sunt decât niște cadouri care se dăruiesc invitaților, am răsuflat ușurat.

Viitoarei mirese i-a plăcut îngerașul, mie lebedele, iar lui Nínimdir o mărturie în care se poate pune și o fotografie. Cred că fiecare este o amintire unică în felul ei. Nu ne putem hotărî încă.

Restul a mers de la sine. Diademă și butoni pentru tânărul cuplu, dar și un colier pentru soția mea.

Pahare de șampanie, lingurițe pentru tort și  sfeșnice pe care să le punem pe masă.

Candele care să creeze o atmosferă intimă și flori care să ne bucure sufletul.

Mă declar mulțumit. Va fi un eveniment cu stil. Chiar dacă eu oftez după nunțile de altădată. Vremurile s-au schimbat însă, ne schimbăm și noi o dată cu ele. Acesta este mersul vieții.

Mai avem de găsit cameraman și fotograf. Ne ajuți tu?

La final, aşa cum te-am obişnuit, ataşez o fotografie. Este din fața casei în care am fost atât de bine primit.

P.S. Aceasta este a douăsprezecea depeșă din seria “Scrisori de la Moș Crăciun”. Serie pe care Sonia o prezintă în concursul SuperBlog după ce a făcut o înțelegere cu mine.

Sursa foto: Google images, LuxuryGifts.ro. Colajul îmi aparține.

Dragă Sonia,

Astăzi am descoperit rețelele de socializare. Și mi-a plăcut să mă uit la lucrurile pe care le-am găsit pe contul tău de Facebook. Aproape mi-au dat lacrimile când am descoperit asta:

Apoi gândurile m-au purtat, departe, în trecut.

Ieri

Undeva în România. Iarnă, ger, nămeți cât casa. În acest colț de țară nu mai circulă nicio mașină. Nici măcar Salvarea. Să se facă lumină!

Și s-a făcut! Incandescentă și strălucitoare, aproape că îți arde retina. Și este dureroasă prima întâlnire cu ea. La fel și cea cu lumea în care tocmai te-ai născut.

O tablă de joc frumoasă, dar ciudat alcătuită și strâmb așezată, guvernată de cineva care a jucat la ruletă, a mizat pe roșu și a câștigat.

Te trezești așezată în pătrățelul tău modest. Este gri, dar nu observi lucrul acesta. O vei face cândva, mult mai târziu. Crești. O vreme privești lumea prin bucățele de cioburi colorate. Nu, nu ai ținut încă în mână primul caleidoscop. Deci ți se par la fel de bune mărgelele ieftine cumpărate de la bâlci sau reflexia lor în ciobul de oglindă așezat în inima unei turte dulci. Vasilache și Mărioara.

Desenezi șotroane cu bățul în țărână. Par niște omuleți ciudați, cu mâinile întinse a îmbrățișare. Nu înțelegi de ce, atunci când parcurgi traseul scrijelit pe trupul lor, se spune că treci dintr-o clasă în alta. Uiți repede nedumerirea. Pentru că nu întrebarea ta este miza. Întâia, a doua, a treia… Cumva țărâna se transformă în asfalt. Pătrățelul tău este tot gri, dar tu, încă, tot nu ai aflat.

E-o joacă lumea ta, deci te joci. Este singura ta grijă. Un duic meșterit de un bunic priceput (ciudat, dar din copilărie nu ai mai auzit folosindu-se acest cuvânt pentru leagăn), același bunic înnodând batiste și proiectând seara, pe perete, umbre pe care le numești, pretențios, teatru de păpuși. “Cinci pietre”, “Ascunselea”, “Țările”, “ȚOMAPAN”. Te joci și vorbești într-o limbă numai de tine și de partenerii tăi de joacă înțeleasă. An-tan-tichitan… An-dan-te,  Dize-mane-fre… Și mai desenezi un șotron cu creta pe trotuar și mai treci o clasă… Apoi descoperi un joc nou.

Citești. Și te poartă cititul acesta în lumi pe care nici măcar nu le bănuiai. Așa începi să observi ce se întâmplă dincolo de pătrățelul tău. Pionii se aliniază la un semn, turele se mișcă liniar, ici-colo un nebun vorbește vrute și nevrute sau câte un cal își permite să sară. Salt mortal? Nici urmă de rege și regină. Doar împăratul pe care îl întrebi în jocurile tale “câți pași îmi dai?”. Aproape pe nesimțite apar Jocurile Foamei. Și griul devine evident.

Nu ai 16 ani, Panemul încă nu a fost imaginat, casa ta nu este în Districtul 12 și nu ai fost sortită să ajungi eroină. Ești un copil obișnuit dintr-un cartier cu blocuri asemănătoare, obligat să lase mingea și coarda pentru o activitate care nu este periculoasă, dar este îngrozitor de plictisitoare. Nu este pe viață și pe moarte jocul ăsta, dar într-un fel este legat de supraviețuire. Premiul cel mare? O pungă de zahăr, o sticlă de ulei sau un pachet de unt. Regula lui? Statul la coadă. Îți va umbri copilăria, dar nu ți-o va fura. Pentru că mereu și mereu te vei întoarce la Telefonul fără fir sau la Fazan. Și nu numai la ele.

Deși jocurile video încă nu s-au inventat și nici nu te-a întrebat nimeni dacă vrei asta, treci pe nesimțite la nivelul următor.

Batistuța cea pierdută și primul sărut. Și prea repede o voce ca tună “Desdemona dă-mi batista.” Apoi, o întrebare simplă. “Băieți din filme sau băieți din cartier?”. Te joci “Flori, fete, sau băieți, filme sau mașini“, iar răspunsul pe care îl dai pare departe de subiect. Nici din filme, nici din cartier. Din clasă. Din clasa ultimului șotron pe care l-ai desenat.

Ai ales și se spune că ești om matur. Jocurile copilăriei tale sunt acum ale copilului tău. Ție ți-a rămas doar un pachet de cărți de joc din care tot încerci să construiești un castel. Se clatină la prima adiere de vânt. Încerci un “Șeptic” sau un “Tabinet”. Câștigi și pierzi. Te lupți cu tentația aproape irezistibilă de a ascunde un as în mânecă. Poate îl vei putea folosi și o să trișezi soarta. Singura înșelată ești tu. Câștigi și pierzi. Și te ridici. Hopa Mitică stă tot timpul în picioare.

Roata ruletei se învârte din nou. Cineva a pariat par. Iese ’89 și… a pierdut. Este clipa în care jocurile se schimbă într-un ritm năucitor. Chiar și ruleta. Se pariază roșu, portocaliu, albastru, verde, galben. Se câștigă pe rând. Unii câștigă… Cei mai mulți pierd. Tu îți vezi de jocurile tale. Pătrățelul nu mai este chiar așa gri, tabla de joc este însă tot strâmbă.

Un pas de mămăligă, unul de uriaș, unul de furnică. Înainte, înapoi, sus, jos. Yo-Yo. Obligatoriu înainte. Îți dorești jucării noi. O casă, o mașină, o cameră foto performantă, un joc de care să te bucuri într-o altă țară. Nu crezi în câștigurile la loto și te adâncești în muncă. Nu te plângi. “Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/ În ochii unui luptător./ O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.” Și te gândești că ar fi bine ca Școala de Luptă să existe, iar tu să te afli printre absolvenții ei.

Astăzi

Anii copilăriei tale sunt doar amintire, cum amintire este deja o mare parte din viața ta. Încă te joci. Cea mai nouă și fascinată jucărie este chiar blogul. Dar nu este singura. Din când în când mai desenezi câte un șotron și îi parcurgi traseul fără să numeri clasele. Nu interesează pe nimeni dacă le promovezi sau nu. Este doar ambiția ta. Spunea cineva că omul toată viața învață și că jocul este metoda perfectă pentru asta? Parcă…

Mâine

Visezi la un mâine care să îți readucă o parte din jocurile copilăriei. Din urzeala gândurilor se ițește un prunc blond. Sau brunet? Îți spune bunică. Te vezi montând din nou șinele unui tren miniatural pe covor sau croșetând rochițe minuscule pentru păpuși. Și te auzi spunându-i că, deși uneori așa pare, viața nu este deloc un joc.

Te trezești din visare. Roata ruletei se învârte din nou. Jocurile sunt făcute. Toate?

Dragă Sonia,

Acţiunea de reorganizare despre care îţi povesteam ieri, continuă. Astăzi a venit rândul serviciului de cartare să fie suprasolicitat şi să nu mai facă faţă situaţiei. Sosesc saci întregi de scrisori, iar spiriduşii care muncesc acolo sunt pur şi simplu îngropaţi în mormanul de plicuri de toate dimensiunile şi culorile. După ce am analizat situaţia, am ajuns la concluzia că fluxul de corespondenţă este în creştere şi că trebuie să iau din nou măsuri urgente!

M-am văzut obligat să amenajez încă o încăpere pentru această activitate şi să aduc ajutoare. Acestea au înţeles repede despre ce este vorba. Nu este o muncă grea, dar necesită atenţie şi multă răbdare. Se iau scrisorile, se citesc şi apoi se împart pe categorii, ca să ştim cine merită şi cine nu daruri. Totul ar fi perfect dacă ajutoarele de spiriduşi din acest nou punct de lucru nu ar fi nevoite să îşi scrie observaţiile cu pixul pe fiecare plic. La sediul principal au ştampile şi, cât ai zice brad, problema este rezolvată.

M-am gândit că ai putea să mă ajuţi pentru că ştiam că la firma la care tu lucrezi confecţionaţi şi ştampile. Am văzut însă că eşti foarte ocupată. Puteam să te rog să apelezi la una dintre colegele tale. Dar ne-am fi făcut obligaţii şi cine ştie dacă nu cumva după această întâmplare nu ar fi încercat să te determine să pui o vorbă bună pentru ele. Iar mie nu-mi plac nici pilele şi nici relaţiile. Aşa că am căutat pe net un magazin care să facă ştampile online. Am găsit foarte repede unul cu preţuri convenabile. Dar cum nu întotdeauna ceea ce începe bine se şi termină la fel, bineînţeles că a trebuit să am şi ceva probleme.

L-am convocat de urgenţă pe Alabaster Snowball, să mă ajute. În primul rând pentru că el este administratorul listei copiilor cuminţi şi obraznici, iar în al doilea pentru că în vară a făcut un curs de Corel (o să-ţi povestesc eu altă dată cum prin luna iulie i-am trimis pe toţi să înveţe câte ceva, pentru că toată ziua stăteau la sanie). Ce treabă am cu Corelul? Păi aşa scria pe site: “sigla, logo, sau elemente speciale se vor trimite în ataşament, în format Corel”.

Cât s-a mai bucurat Alabaster că în sfârşit poate să-şi arate talentele. Îşi freca mâinile şi îmi vorbea cu patos şi cu nişte cuvinte ciudate. Cică o să-mi facă el grafica (deşi eu vreau ştampilă, nu altceva) şi că o să vină să-i dau bun de tipar. Ce-o fi având ştampilatul cu tipăritul, nu am înţeles, dar pentru că eram în criză de timp, nu am mai cerut explicaţii.

S-a moşmondit toată ziua. Ba că lucrează greu calculatorul, ba că a uitat să salveze. Ca să nu-ţi mai spun că veşnic nu ştia câte ceva. Cum se centrează două obiecte, cum se dă un contur, cum se face textul curbe. Auzi… să scrii curbe! Cum o mai fi şi asta?

Într-un final, după ce eu deja alesesem din oferta de ştampile Trodat pe cele mai potrivite şi după ce l-am ameninţat de 1000 de ori că îl sancţionez, a venit cu faimoasa grafică să-i dau bunul de tipar. Am văzut negru în faţa ochilor, la propriu şi la figurat. Eu am cerut două ștampile pe care să fie efigia mea și calificativul pentru fiecare aspirant la cadouri. Vroiam să arate cam așa:

El a venit cu asta:

Măcar a încercat. Dar mă enervează când susţine că aşa trebuie. Negativ. Păi negativ îmi trebuie mie cînd eu încerc să-i fac pe oameni să fie mai buni? Spune tu, cum să trimit unor profesionişti negreala asta? Nu mai bine îi rugam pe ei să facă totul de la început? Nici nu ştiu cum să procedez. Tu ce mă sfătuieşti?

La final, aşa cum te-am obişnuit, ataşez o fotografie. Este de la serviciul de cartare. Ca să vezi că suntem harnici şi cuminţi. Și poate anul acesta primim şi noi daruri.

P.S. Aceasta este a noua depeșă din seria “Scrisori de la Moș Crăciun”. Serie pe care Sonia o prezintă în concursul SuperBlog după ce a făcut o înțelegere cu mine.

Sursa foto: Google images, Moșul, ȘtampileOnline, Colajul îmi aparține.

Dragă Sonia,

Cea de-a opta scrisoare pleacă către tine după ce mi-am încheiat rondul de noapte. Problemele care au apărut la depozitul de cadouri și agitația care este acum în departamentul de ambalare, m-au făcut să continui măsurile de restructurare a activității pe care le începusem luni. Am mutat obiectele fragile sau prețioase în încăperi adecvate, am organizat activitatea pe schimburi și am hotărât să fac mai multe controale pe zi. Altfel riscam ca lucrurile să scape de sub control.

Rezultatele par să se vadă deja. La ultima vizită pe care am făcut-o, la toate locurile de muncă activitatea se desfășura normal. Asta nu m-a scutit însă și de o surpriză. Când am trecut pe lângă camera parfumurilor, o dâră de lumină se strecura pe sub ușă și parcă se auzea și un murmur ușor. Iar o fi dat iama Shinny Upatree printre ele, mi-am zis știind că aici nu se lucrează noaptea. O fi el prietenul meu și cofondator al Laponiei, dar are o boală tare grea. Folosește tone de parfum. Degeaba îi spun că nu este bine așa și că mirosurile, oricât ar fi de plăcute, când le amesteci îți dau dureri de cap. El tot ceea ce știe face. M-am dus la un geam să trag cu ochiul. Și cu urechea. Să-l vezi când se parfumează… Spectacol… Fredonează La Dona e mobile, fâs, își așează pletele, fâs, îndreaptă o cută a cămășii, iar fâs. Și apoi fâs peste fâs de-a valma. Zâmbește și se simte ca un playboy de 20 de ani. Super Playboy, că nimeni nu mai este ca el în acele momente.

De data asta nici vorbă de Shinny Upatree și de ritualul lui de înmiresmare. Totul părea nemișcat. Doar din loc în loc, din sticluțele colorate se ițea câte un abur fin. Și am înțeles de unde veneau șoaptele! Erau duhurile! Își părăseau rând pe rând sticlele în care sălășluiesc și se așezau la șuetă.

Să tot asculți câte povești au început să depene… Despre super-puteri,  despre faptul că oamenii încă se întreabă dacă ele sunt mit sau realitate, despre frezia şi floarea de “amour en cage”, despre lemnul de Massoia şi despre mosc. Interesant… Au ajuns apoi, nu știu cum, la cele șapte arte. Să le vezi cum își dădeau cu părerea despre măreția construcțiilor antice, cum analizau amănunțit sculpturile și picturile din muzeele pe care le vizitaseră, cum fredonau melodii celebre și încercau pași de dans, cum recitau din poeți celebri și se contraziceau când discuția a ajuns la ultimele apariții cinematografice. Foarte însuflețită adunarea.

Doar de pe o măsuța de la geam nu se auzea nicio șoaptă. Două duhuri (mi-am dat seama după sticla de domiciliu că erau un cuplu) ascultau tăcute și gânditoare. Apoi a intervenit ea.

- Nu credeți că lista artelor este incompletă? Consider că există și o a opta. Cea a seducției! Și vă spun asta pentru că am acompaniat multe doamne și domnișoare în încercările lor de a fi cuceritoare.

Vorbea cald, dar sigur, iar partenerul ei îi ținea încetișor isonul.

A început o dezbatere pe cinste. Fiecare duh își spunea părerea despre seducție, încercând să o încadreze într-o altă artă. S-a vorbit despre linii fine, despre proporții armonioase, despre explozii de culoare și despre note divine, despre tangouri pasionale și chiar despre puțină regie. Și despre câte încă altele.

Până la urmă au concluzionat că n-ar fi rău să fie legiferată o nouă artă. Și le-am dat dreptate. Mi-am amintit cu drag câte emoții am avut la prima întâlnire cu Crăciunița. Câte căutări în jurul meu, din care să mă inspir, și câtă nevoie de confirmări că fac bine ceea ce fac. Amintiri…

M-am străduit să o cuceresc în toate felurile posibile. Și am reușit doar în ziua în care m-am purtat natural, fără să vreau să par altfel decât sunt eu în fiecare zi. Și uite așa, vorbele calde și din suflet au reușit acolo unde cuvintele învățate pe dinafară dăduseră greș, emoția primelor atingeri acolo unde mângâierile sofisticate văzute prin filme se dovediseră reci și naturalețea acolo unde gesturile savante mă făcuseră să par fals. Și poate că a avut rolul său și parfumul de măr și scorțișoară pe care îl purtam pentru prima oară în acea zi. Nu știu…

Am plecat de la depozitul de parfumuri după ce duhurile din sticlele cu iepurași și-au povestit prima lor întâlnire. Ce cuplu reușit! Cică la ei a fost dragoste la prima mirosire.

Acum mă duc la culcare că sunt obosit. Te las să admiri o poză din depozit și să găsești răspunsul la o întrebare. Crezi că ar trebui să fac demersuri ca să se introducă și seducția pe lista alături de celelalte șapte arte?

Dragă Sonia,

Scrisoare cu numărul șapte este scrisă pe un colțul unei mese din sala de ședințe. Dacă acum câtva timp mă plângeam că numărul scrisorilor care ajung în Laponia este mai mic decât în alți ani, luni m-am confruntat cu o adevărată avalanșă de plicuri și, evident, de dorințe de îndeplinit. Când am realizat că depozitul de cadouri nu mai are capacitate pentru pregătit și ambalat daruri, m-am organizat din mers și am improvizat încă un loc pentru această activitate. Sala de ședințe, că și așa o folosim rar. Am detașat și câțiva oameni care să ajute la împachetat. Spiriduși necalificați, este adevărat, dar care se descurcă mulțumitor.

O vreme mi-am văzut de treburi liniștit. Până când… larmă mare în locul despre care tocmai ți-am povestit. Bushy Evergreen (inventatorul mașinăriei de făcut jucării), proaspăt coordonator al activității din depozitul cel nou, se certa de mama focului cu Nínimdir, un ajutor de spiriduș cam zăpăcit și care la orice loc de muncă în care a fost repartizat, a făcut probleme. Acum pusese ochii pe o geantă comandată la un magazin Reeija, și-o pusese frumos în diagonală și nu mai vroia să o dea înapoi. Trăgeau amândoi de ea, mai să o rupă, și țipau de mama focului unul la altul.

L-am luat pe zăpăcit de o parte, i-am dat un pahar cu apă să bea, l-am pus să tragă aer în piept și i-am cerut poșeta. Până și pe mine m-a refuzat. Degeaba i-am spus că este cadoul altcuiva, că persoana aceea va fi dezamăgită dacă nu îl primește, că nu e frumos să iei lucrul altuia și că nici măcar nu este un accesoriu potrivit pentru el (pentru că bărbații nu poartă astfel de genți). Luase poziția mutului și se ținea cu amândouă mâinile de ea. Pe cuvânt dacă înțelegeam ceva.

Până la urmă, după îndelungi insistențe și mai ales după promisiunea că o să comand alta și că pe aceasta i-o voi dărui, mi-a mărturisit de unde i-a venit ideea că nu poate trăi dacă nu va fi a lui.

Să vezi întâmplare!

Într-o zi, pe când lucra la cartare, i-a picat în mână o scrisoare de mulțumire. Curios, a deschis-o și a citit-o, lucru interzis de altfel. O tânără doamnă, proaspăt căsătorită, îmi scria ca să-și exprime recunoștința pentru că i-am pus geanta Smaranda sub brad. Prima dată când a purtat-o l-a întâlnit pe cel care acum îi este soț. Talentată la literatură și cu metafora în vârful peniței, domnița mai scria că poșeta a devenit porte-bonheur-ul ei și locul în care își adăpostește dorințele și visurile. Și că, de câte ori o poartă, acestea se împlinesc. Iar zăpăcitul meu, îndrăgostit până peste urechi de o fată de la bucătărie (care nu prea îl băgă în seamă) și-a imaginat că este suficient să o poarte ca să aibă succes.

I-am explicat cum am știut mai bine ce sunt alea metafore și că în genți doamnele își păstrează nimicurile nu visurile. I-am dat exemple de o mulțime de lucruri care o fac pe o fată să îl placă pe un anumit băiat. I-am povestit despre curtoazie, despre tandrețe, despre buchete de flori și cine romantice. N-am avut cui. Este convins că geanta are puteri magice și că în ea se află secretul succesului său. Până la urmă i-am dat pace. Să-l vezi acum cum aleargă de colo-colo, că este harnic, aici nu am ce să-i reproșez, cu geanta aproape fluturând. Și cum o încurcă printre funde și cutii. Și cum se împiedică de ea. În fine… treaba lui.

Culmea culmilor este că de câteva zile iese cu fata de la bucătărie. Nu știu dacă l-a ajutat geanta, de care cred că nu se dezlipește nici când doarme, sau lecția mea de bună purtare. El crede cu tărie în prima variantă. Și o arată tuturor pe Smaranda, lăudându-i puterile de talisman. Și de adăpost sigur pentru toate planurile lui de viitor. Căci se și vede făcând pregătiri pentru nuntă.
Atașez o poză ca să vezi și tu cât este de entuziasmat. Și de caraghios în același timp.

Tu crezi în puterea talismanelor? Dar în cea a unei simple genți?