Aşa cum era de aşteptat se vorbeşte astăzi despre unire, solidaritate, renunţare la orgolii, reparaţii morale, clipe istorice, angajament. Am stat câteva clipe şi m-am gândit dacă această unire în cuget şi-n simţiri, de care suntem atât de departe, este un lucru la care putem să sperăm. Şi dacă nu cumva, înainte de a ne uni în jurul unor mari idealuri sau încercări (lucru posibil căci în momente de mare cumpănă am dovedit că putem), nu ar trebui să cultivăm ideea de solidaritate la nivel mic, în viaţa de zi cu zi. Nu o să-mi pun ochelari negri şi nu o să scriu că suntem total nepăsători. Viaţa mi-a dovedit, din fericire, că oamenii pot să-şi întindă mâna și că la vedere sau din umbră şi tăcută omenia nu a dispărut.
Dar mă întreb, şi nu este prima dată, de ce de mute ori nu intervenim acolo unde, cu un efort minim, am putea să facem să fie (mai) bine? Nu vrem, nu putem sau, copleşiţi de propriile noastre probleme, am dezvoltat un sistem de autoprotecţie care respinge din start necazul altuia?
Independent de întrebarea pe care v-am adresat-o, dar în același context, cel care are în prim plan și cuvântul solidaritate, vreau să mulțumesc astăzi tuturor celor care au pus-o în practică în cadrul proiectului Semn spre carte. La mulți ani de Ziua Unirii! Vouă și tuturor!
4 thoughts on “În cuget şi-n simţiri?”