Vă amintiţi despre o vorbă din străbuni care spune că drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii? Nu știu ai cui străbuni au spus asta, dar constat, și nu este prima oară, cât poate fi de adevărat. Adicăltea nu este suficient să vrei să faci bine, mai trebuie să și reușești până la final. Căci probabilitatea să o dai cu oiștea-n gard, deși nu pare, este de 50%.
Și uite așa am ajuns la subiectul pe care vi l-am prezentat în titlu și la întâmplarea nefericită datorită căreia, eu, am reușit să parchez neregulamentar (și încă de două ori) vehiculul imaginar cu oiștea fix în gardul de care vorbeam. Din delicatețe pentru terțe persoane implicate, voi fi secretoasă și nu vă voi oferi amănunte. Am încercat însă să repar stricăciunile și mi-aș fi pus și ceva cenușă în cap de s-ar fi întâmplat să o am la îndemână.
De ce vă scriu toate astea? Pentru că am nevoie de ceva care să mă vindece de ciuda pe care o am pe mine. Și cum hazul de necaz este o manifestare care uneori are efecte pozitive, am decis să încerc să-mi mai amintesc câteva momente când am mai dat cu bâta-n baltă. Sau am făcut-o de oaie? Doamne câte sinonime poate să aibă banalul cuvât gafă!
Să zicem că terminasem anul trei de facultate și că desfăsuram activitatea numită “convocare”, pentru că, da, am prins vremurile alea în care fetele făceu armată. La cantina din complex era discotecă, dar complexul era cam gol, căci colegii băieţi erau deja în vacanţă. Eu şi fetele cu care împărţeam camera, deşi fiecare aveam câte un iubit după care suspinam cât era ziua de lungă, am decis să ne dănţuim puţin, ca să uităm de dor şi de disciplina cazonă care ne era impusă. Şi uite aşa m-am trezit invitată la un foxtrot de un puştan frumuşel foc, despre care aveam să aflu că tocmai intrase la facultate. Din vorbă în vorbă ajunge omul să mă întrebe cu cine am făcut laboratorul de Electrotehnică, iar eu, i-am raspuns cu naturalețe “cu un bou” şi i-am silabisit rar numele. Ce a urmat? Omul s-a schimbat mai întâi la față, iar mai apoi mi-a spus cu voce gâtuită “boul e taică-mio”. Spre norocul meu Electrotehnica se studia doar în anul trei şi eu nu aveam restanţă.
Câţiva ani mai târziu istoria avea să se repete. De data aceasta eram stagiară şi prestam la strânsul porumbului de pe ogoarele patriei (căci şi vremurile acelea le-am prins). Şi pe când adunam eu mai cu sârg ştiuleţii, numai ce mă întreabă un tip cum am ajuns pe tarla (omul dorind probabil să ştie amănunte despre mijlocul de transport care ne adusese, cam târziu, la muncă). Supărată pe viaţă şi deziluzionată de primele mele activităţi în calitate de ingineră, i-am spus că a dat ordin secretarul de partid. I-am rostit numele, funcţia şi am adăugat şi vreo două epitete. Omul a râs cu hohote. Era un secretar de partid cu simţul umorului. Când am realizat că vorbisem ce nu trebuie și cu cine nu trebuie, mi-a venit să intru în pământ de ruşine. Să adaug că nu m-a propus să fiu membră de partid niciodată? Nu că mi-aș fi dorit așa ceva.
Aş putea continua, dar parcă mi-a mai trecut năduful. Mă duc să mai citesc vreo două advertoriale despre Biblii şi să caut amănunte despre vernisajul expoziţiei în care vor fi expuse tablouri cu chipurile unor interpreţi de manele. Toate cu foiţă de aur de 22 de carate, da? Sau mai bine mă caut în portofel în speranţa că o să dau peste o furnică roşie. Cică dacă o găsesc azi, doar azi, este un semn indubitabil că voi avea un an foarte bogat (n-am înnebunit, cică e un obicei de Sânziene).
Mai bine mă spăl pe ochi. Și am grijă unde îmi plantez oiștea.
Dacă aveți a-mi relata vreo întâmplare de genul acesta nu ezitați să o faceți. Comentariile intră la moderare doar pentru că încă este un concurs pe acest blog. O să le scot de acolo de îndată ce am știință de ele.
gafe, oiştea-n gard
eu vreau un advertorial despre tan-poane de bun-bac. preferabil scris de un bărbat! dacă găseşti, te rog să dai un link…
şi lasă ciuda aia că te ciufulesc cu oişte cu tot!
Şezi blând că tu ştii doar jumătate de gard stricat. Şi pe ăla îl dregem cumva.
Dar mai tamponai unul. 
Sper să mă opresc mcar pentru o vreme.
las că ştiu destul din gardul ăla ca să ştiu şi că la momentul n plus 1, când totul se va fi terminat cu bineee, cu bineee am zis, o să râdem cu toţii. va fi o glumă teribilă. ai să vezi.
Am. Proaspătă! De-acum două zile. Eu în taxi, taică-miu pe bicicletă, circulând cam pe mijlocul drumului, fiindcă la noi în oraș nu e bandă specială pentru biciclete. Taximetristul îmi zice ofuscat: Uitați-vă, doamnă, la boul ăsta cum circulă! Cică să nu-i calci! ‘Tu-le mama lor!
Eu atunci am glumit și i-am zis că maică-sa biciclistului e moartă și că știu asta sigur, și pe urmă, ca să îi șterg uimirea de pe chip, i-am zis că dacă-l calcă, împărțim moștenirea, că e taică-miu. :p
De obicei, nu prea fac gafe eu, da’ ele se întâmplă în apropierea mea.
Ai fost de partea ailaltă a baricadei. Nu se pune!
Of…cam frustrant cand nu stii ce se intampla…dar uneori e si mai frustrant sa stii, asa ca mai bine in\mi vad de Biblii.
Dana, no offence… După un articol din care aflasem că BOR vrea să interzică nunţile în zilele de sâmbătă pentru că se prelungesc chefurile până duminică şi de aia nu mai merg oamenii la biserică, am nimerit fix trei advertoriale despre Biblii. Şi nu am putut să nu mă întreb care o fi adevărata lor faţă. Aia de oameni moderni care îşi fac reclamă pe internet sau aia de habotnici. În plus, nu te supăra, dar blogului tău îi stă bine cu altfel de poveşti.
Ce tampenie cu prelungirea asta…alte idei nu mai aveau. tara arde si babele…pardon BOR..se piaptana.
Nu ma supar, Sonia, nu am de ce. Stiu ca ai dreptate. dar si barbatului meu ii sta bine cu job sau macar ajutor de somaj, dar nu le are pe nici una de o luna, asa ca…nu imi raman decat astea si parerile de rau. Din care parerile de rau chiar nu platesc intretinerea. Nu vreau sa fiu patetica si zau ca nu numai ca inteleg ce spui, dar te si aprob undeva, in sinea mea, mai mult decat iti imaginezi. Viata e o curva.
Ps Acum ca gluma, unde e al treilea? Ca pe doua le stiu, dar cum blogurile mele secundare nu merita citite nici in gluma…nu imi ies la numar
Dana, fiecare e stapan pe blogul său. Am scris şi eu pentru bani când am avut un interes şi nu exclud posibilitatea să mai scriu. Dar chestia asta legată de biserică (şi nu este prima dată când o întâlnesc, am mai citit şi reclame la haine preoţeşti) mi s-a părut ciudată. Se pare că au o strategie de marketing bine pusă la punct, auzi, premiu o tableta! Asta în timp ce unii se târăsc în genunchi şi îşi dau ultimul bani la biserică. Ceva nu se leagă. Dar discuţia asta este una cu mult mai amplă!
Inteleg acum. Hainele preotesti au avut o ampla campanie pe o cunoscuta platforma de joburi pentru bloggeri. Ori in spate sunt interese mari, ori nu suntem noi moderne. Am un var ( ba chiar doi) preoti. Asta cu premiile si advertorialele sunt pana la urma chestii de finete pe langa adevarata mafie din spatele bisericilor adevarate, de care am auzit de la ei. Totul e o marfa. Candva, era numai trupul.
Da, discutia este mai ampla si ma tem ca, partinitoare, nu sunt cea mai in masura sa o sustin. Tot ce imi doresc e sa continuu, umil, in coltul meu, pana cand am sa pot mai mult. Iar pe tine, posibil sa reusesc sa ma supar candva, intr-un viitor complet nederminat, dar sper sa reusesc sa imi pastrez si in continuare doza de sinceritate fata de propria persona ca sa nu o fac atunci cand ai dreptate.
Pe bloguri daca scrii despre biserica se numeste cutia milei, zi merci ca nu fac spovedanii prin pay-pal sau videochat cu tematica bisericeasca, de privesti cat platesti :))
Sunt si eu mare gafeoza. M-am dus cu unii odata sa le dea bomboane unor copii amarati si dupa ce oamenii au terminat de dat a venit randul meu sa tin un discurs. Pe care l-am inceput cu: nu toti oamenii care va ofera o bomboana sunt bine intentionati. QED.
Aaa, pai tu ne povestesti din tinerete? Alea din tinerete le-am “clasat” deja, sa le vezi pe-astea de acum, ca uneori tot cu batul in balta dau desi am mai invatat cate ceva…Da’ ce e cu hainele preotesti, se lanseaza vreo noua moda? De ce sa le faca reclama? Mi-e ciuda de mor ca am ratat sa scriu despre astea, ar fi fost o provocare teribila! Hi, hi…
Păi de ălea din tinereţe îmi permit să râd. Astea mai recent încă îmi stau ca un ghimpe în coaste.