N-am ascuns niciodată că sunt o persoană curioasă. Și nu mă refer la curiozitatea aceea în sensul bun, cea care duce lumea înainte și care ne face să descoperim lucruri noi și să progresăm. Nu că mi-ar lipsi asemenea manifestări, dar de data asta vreau să vă povestesc despre altceva. Despre momentele în care vreau să știu anumite lucruri doar așa, pentru că mă incită misterul în care sunt învăluite și pentru că mi-au pus moara gândurilor în mișcare. Partea interesantă este că, deși la final deslușirea acelor tainei nu mi-ar aduce niciun beneficiu și probabil nicio revelație, eu parcă tot aș vrea să știu despre ce este vorba.
O să-mi spuneți că până și pisica a intrat în necaz datorită curiozității sale. De parcă eu nu aș știi lucrul acesta… Dar nu mă ajută. Asta cu a fi sau a nu fi foarte curios cred că ține de mecanismele mele interiore. Și în plus, dacă stau să mă gândesc bine, aceste mecanisme cred că funcționează din plin la toată lumea. Sau greșesc?
Dar să trecem la lucruri concrete. Căci teoria, neaplicată, cu siguranță nu ajută la nimic. Nici aplicarea ei, în cazul acesta, nu va ajuta la ceva, dar iar mi-am amintit despre o întâmplare și trebuie să vă povestesc despre ea.
Când am lansat ideea Semnului SPRE carte am deschis și un document în care invitam cititorii să facă sugestii de lectură pentru viitorii beneficiari ai proiectului și să îmi spună dacă ar dori să se implice în această intreprindere. Mi s-a părut a fi folositor (și s-a dovedit că am avut dreptate, datorită lui am pornit cu încredere la drum). Mulți îl cunoașteți, dar poate după ce l-ați accesat și completat nu ați mai intrat să vedeți ce se mai întâmplă pe acolo. Ei bine, la un moment dat, la poziția 89 din lista de recomandări, am primit un comentariu. În mod normal l-aș fi șters. Nu îi era locul acolo și se și abătea ușor de la subiect. În plus, nici nu agreez intervențiile anonime. Chiar dacă un simplu nickname nu spune mare lucru despre cel care se află în spatele lui, prefer această variantă. De data asta erau doar cuvinte venite parcă din neant. De ce nu am șters? Comentariu era scris cu bun simț, ridica niște probleme reale, merita un răspuns și… mi-a stârnit curiozitatea. De fapt discuția a și continuat o vreme (într-o pagină pe care am creat-o special pentru ea în acel document, pe același ton politicos). Iar omul mi-a spus, printre altele, că se va implica în proiect atât cât poate și cât are voie.
Ce ați citi mai sus, a fost doar o introducere. Cel de ale cărui vorbe m-am folosit ca laitmotiv pentru acest articol (dacă mă citește) știe că eu nu-mi ascund gândurile și va înțelege de ce am folosit comentariile sale ca punct de plecare.
Întâmplarea despre care am vorbit mai sus m-a făcut să mă gândesc dacă există lucruri (legale și morale) în care să nu pot să mă implic pentru că nu am voie. Despre partea cu “atât cât pot” nu discutăm. Există o mulțime de limitări care îmi vin în minte și le înțeleg pe fiecare dintre ele. Dar nu “am voie”? Om matur și pe picioarele mele, cine m-ar putea împiedica să fac, în timpul meu liber, exact ceea ce îmi doresc? Pe cine ar putea deranja un gest frumos atât de mult încât să mi-l interzică, iar eu să am motive obiective să mă supun? Mă întreb și vă întreb, poate mie îmi scapă ceva.
M-am gândit în toate felurile. Concluzia primă a fost că există persoane care din motive pe care nu le discut, țin la anonimatul lor. Evident, nu judec pe nimeni. Și înțeleg de ce unii nu vor să fie citiți de colegii de birou sau de familie și că se exprimă cu mult mai liber așa decât atunci când o fac folosindu-și numele real. Nici nu mi se pare ceva rău, atâta vreme cât intervențiile lor (sau articolele de pe blogurile proprii, acolo unde este cazul) se încadrează într-o conduită guvernată de bun simț și care exclude atacurile. Faptul că eu am făcut altfel, este doar alegerea mea. Voi ce părere aveți? V-a tentat vreodată ideea de a fi doar autori anonimi? Citiți bloguri în spatele cărora se află persoane fără o identitate clară? Anonim sau nu? Care este forma de preferat?
anonim, articole, blog, comentarii, identitate reală
Da Sonia citesc. Cateodata ma incita, tin minte ca citeam un blog unde credeam ca cine scrie este o femeie. am avut stupoarea sa aflu ca este barbat. Nici eu nu am nume real si nici pe Fb nu il folosesc pe cel real. dar intr-o discutie privata ma recomant clar cu numele meu.
Am si eu un anonim care imi comenteaza pe blog si tin minte ca l-am intrebat daca ne cunoastem…a spus ca nu. dar tot stau cateodata si ma intreb cine este…
Partea cea mai ciudată care mi se întâmplă este ca am senzația că acel anonim este de fapt un cunoscut. Îl voi întreba, cu riscul că s-ar putea să creadă că sunt un pic dusă.
eu ţin cu dinţii la brandul meu numit psi, dar asta nu înseamnă că nu se ştie numele şi chipul din spatele blogului meu. anonimatul ce acest fel mi se pare cel puţin ciudat. şi am să-ţi spun o întâmplare… pisicească.
în urmă cu ceva ani, apăruse pe blogul meu o persoană care se numea “greta” apoi “miau miorlau” şi n-şpe alte nume. ip-ul mereu schimbat, ca de altfel şi locaţia. la început am privt doar cu suspiciune. apoi am banat acel personaj pentru că în spatele anonimatului nu făcea altceva decât să îmi trimită comentarii kilometrice cu jigniri la adresa comentatorilor mei şi, desigur, la adresa mea. urări de genul “îţi doresc să te lovească un cancer” sunt singurele care pot fi reproduse.
(şi) din acest motiv… eu nu suport anonimii. întotdeauna este o cale (mai cu seamă dacă vorbim despre campania ta) în care poţi să ajuţi fără toată acea înşiruire de cuvinte…
observ că astăzi sunt mai tăioasă… iartă-mă.
Comentatorii anonimi sau nu, care îi jignesc pe ceilalți, ies din orice discuție. Nici eu nu voi tolera așa ceva. Pe blogul meu doar un singur personaj, bine cunoscut multora, a avut onoarea de a fi blocat. Dar, am fost și eu ținta unor atacuri pe un alt blog. Iar posesoarea lui, deși îmi dădea dreptate, nu a avut curajul să-i spună celuilalt că greșește. Era vechi și nu vroia să-l piardă. Am plecat eu fără niciun regret, doar cu un gust amar de care îmi mai amintesc din când în când.
eu cred ca era o vreme când, poate, anonimatul îşi avea rostul lui. astăzi e depăşit acel moment. curiozitatea ta este îndreptăţită în ceea ce priveşte persoanele care se implică în campanie.
poate că pentru mine multi din cei pe care îi citesc au fost anonimi multă vreme. dar faptul că apoi au căpătat un chip, o latură personală, i-a umanizat. altfel îi percepeam ca pe niste roboţi.
dar fiecare face alegerile lui.
M-a intrigat nai mult acel “cât am voie”. Altfel, anonimatul îl pot înțelege în anumite condiții. Și da, oamenii cu un “chip” cumva îmi sunt mai apropiați.
Daca e de buna credinta si de bun simt,anonimatul nu deranjaza,dar daca e vorba de calomnii si limbaj suburban, atunci e lasitate Sau chiar mai rau.
Așa este Tatiana, ai dreptate. Nici pe mine nu mă deranjează, dar mă face curioasă și recunosc.
Atâta vreme cât nu e folosit în scopuri dubioase, nu am absolut nimic împotriva anonimatului.
E mai uşor să povesteşti despre ceea ce te frământă sau să-ţi exprimi anumite păreri când nu ştie toată lumea cine eşti.
Mie chiar nu mi-a plăcut că SuperBlogul nu mi-a respectat anonimatul. Din moment ce m-am înscris acolo cu un blog pe care semnez cu pseudonimul Matilda, organizatorii nu aveau dreptul, zic eu, să-mi dezvăluie numele adevărat..
Nu văd de ce-ar trebui să ne ataşăm câte un ecuson virtual cu informaţii complete.
În ceea ce mă priveşte, m-am apucat iniţial de blogărit şi mi-am făcut cont de FB ca să-mi promovez traducerile şi scrierile tipărite, motiv pentru care mi-am folosit numele real. Altminteri nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-l dezvălui.
Nu cred că avem nevoie de ecuson. Și respect anonimatul oricui atunci când bunul simț nu este încălcat. Întâmplător sau nu cineva a făcut modificări în documentul despre care vorbeam. Sper că a fost doar o greșeală.
Mie mi-e indiferent. Inteleg perfect de ce o persoana, mai ales o femeie, n-ar dori sa-si afiseze numele real. Ba chiar as sfatui (daca mi-ar fi cerut sfatul) semnatura sub pseudonim.
Legat de intrebarile “nu am voie”, pot exista o gramada de explicatii. De exemplu o persoana publica (sau cu potential public) care nu vrea sa aiba parte de “reclama” pentru ca fie i-ar strica intimitatea, fie ar dauna campaniei din cauza asocierii cu imaginea din viata reala. Uneori si pentru unii, intimitatea si partiala anonimitate pe care o ofera virtualul e cu adevarat o usurare si sunt dispusi sa investeasca in asta.
M-am gândit și eu la posibilitatea ca o anumită ocupație sau funcție să fie cauza misterului. În cazul acesta exprimarea a fost cea defectuoasă. “Nu am voie” înseamnă că cineva îmi interzice. Doresc să rămân anonim era o altă formă de exprimare și nu mi-ar fi trezit nicio suspiciune sau curiozitate.
Mult timp am facut si eu pate din cercul anonimilor. Asa ma simteam bine. Deci … accept anonimii , ii citesc cu placere pe cei ai caror stil si idei mi-s compatibile.
Și eu citesc pe oricine îmi place. Și, interesant, despre anumiți autori nu știu mare lucru deși își asumă identitatea reală și au făcut-o publică.
Nu mă deranjează anonimatul, cât timp printre rânduri ghiceşti un om la locul lui, cu principii, cu bun simţ. Desigur că uneori te gandeşti că poate fi chiar un apropiat. Uneori te uiţi lung la IP-ul de pe care soseşte un răspuns. Mi-ar face plăcere să le asociezi anonimilor un nume, o faţă… Totuşi, nu mă deranjează. Este alegerea lor şi probabil au un motiv întemeiat pentru care o fac. Unii poate o fac pentru a-şi proteja familia. Alţii pentru că vor să poată închide oricând capitolul din viaţă în care au avut blog, fără să aibă de răspuns niciunei întrebări. Sau se simt protejaţi de anonimat, împotriva celor ce le-ar căuta punctele slabe.
Evident, îi exludem pe răutăcioşi, care nu-s în stare să-şi asume propriile afirmaţii. Ăştia nu-mi plac, deloc. Dar ce să ceri unui neom? Nu-l bagi in seamă, punct.
Nu am avut probleme cu răutăcioșii. Accept orice comentariu fie că îmi dă sau nu dreptate. Am un singur personaj care ajunge regulat în spam. Pentru că are idei puține și fixe, mereu aceleași și întotdeauna pe lângă subiect. Și în plus folosește un limbaj pe care nu îl pot accepta.
Am să-i ţin companie aceluia pînă mă salvezi (dacă merit, desigur).
Te-am salvat! Nu aveai ce să cauți acolo.
Mulţumesc.
Uneori regret ca n-am scris blogul sub pseudonim. Nu ca as suferi interdictii sau nu mi-as asuma tot ce spun dar am multe povesti pe care le-as spune dar mi-e teama sa nu lezez intimitatea sau orgoliul cuiva care s-ar recunoaste intre personaje. Dar de citit prefer sa-i citesc pe cei cu identitatea asumata, parca e mai…amical.
M-am gândit la tine când am scris articolul. Unele dintre poveștile tale legate de locul de muncă ar putea deranja anumite persoane. Și sunt povești care merită spuse. De multe ori mi-am zis că ai mare curaj când le scrii.
Eu mi-am pus si pe blog si pe e-mail, Facebook, Twitter etc. numele real. N-am insa o problema cu cei care comenteaza anonim, atata timp cat limbajul este adecvat.
O singura data am avut probleme, cand desi comentariile anonime erau ok, m-au incurcat in ultimul hal. Am avut pe blog un concurs avand ca premiu un weekend in Delta si… mi-au comentat mai multi anonimi
Nu jurizam eu ci sponsorul, dar iti dai seama ca daca ar fi fost un castigator anonim era greu de ghicit si usor de revendicat de mai multi :))
Am descalcit itele inainte de a se termina concursul, pentru ca in afara de comentariu mai aveam criteriul inscrierii la continutul blogului pe e-mail. Si am luat e-mail cu e-mail si prin mesaje am descifrat care anonim a postat un anumit comentariu.
Blogspot-ul are un sistem mai ciudat de comentarii si multi prefera sa apara anonimi. Pentru mine scade oarecum valoarea unui comentariu anonim deoarece nu pot sa dau si eu un feed-back intrand pe blogul respectivului.
La asta cu un eventual concurs la care se comentează anonim nu m-am gândit. Și nici nu mi-aș fi imaginat că cineva care dorește cu adevărat să participe se înscrie ca anonim. Dar este ciudată firea oamenilor și uite că se întâmplă și din astea.
Altfel, și mie îmi place să îi vizitez pe cei care îmi comentează dacă nu îi cunosc. Nu pentru reciprocitate, ci pentru că vreau să-mi fac o idee mai amplă despre ei. S-a întâmplat ca în felul acesta să descopăr bloguri pe care am început să le citesc.
De multe ori am regretat ca am intrat in online cu numele real, cand as fi putut sta ascunsa in spatele unui nume oarecare. M-as fi simtit mai libera, cred…
Nu am nimic cu cei care nu isi dezvaluie identitatea, atata timp cat sunt la locul lor. Printre cei pe care ii citesc, sunt foarte multi despre care nu stiu nimic concret, gen nume, varsta, meserie sau chip. Si nici nu vreau sa aflu, daca ei nu sunt dispusi sa se lase vazuti. Ii inteleg perfect.
M-am gândit și eu dacă ar fi fost mai OK să am un nume de scenă. Nu ar fi fot. Blogul este un amalgam de lucruri pe care le trăiesc în fiecare zi. Anonimă fiind, nu ar mai fi existat subiecte.
Pe mine au inceput sa ma descopere cei de la serviciu, dupa doi ani, si am avut un sentiment nedefinit, dar nu placut, nu stiu de ce. Preferam sa raman departe de privirile cunoscutilor. Blogul se vrea o parte din mine, partea aceea altfel. Blogul e inscris pe numele real dar comentez pe altele sub un pseudonim. Si eu am comentarii anonime care vin din partea cunoscutilor, dar care uita sa precizeze cine sunt de fapt. Nici asta nu-mi place. Ei au un avantaj asupra mea si nu mi se pare corect.
Uite un lucru foarte corect pe care îl spui. Cel care se află sub anonimat are un avantaj din start asupra celui care își asumă identitatea reală. Oare pentru că anonimatul dezleagă limbile mai ușor?
Mi-as dori ca anonimitatea sa fie respectata asa cum e. Chiar trebuie sa cipam totul?
Nu trebuie să purtăm ecuson virtual. Când ne asumăm lucrurile spuse și nu ne folosim de anonimat ca de o platoșă din spatele căreia aruncăm cu piatra. Tu, de exemplu,deși anonimă, îmi pari mult mai cunoscută decât mulți care și-au asumat identitatea. Pentru că nu ești duplicitară și pentru că îți spui părerea ferm, dar comentând ideea, nu omul care a lansat-o.
Bine-a mai fost când nu știa nimeni cine-i sub pălărie…
Nici acum nu-i rău, dar dacă mai scriu ceva trist, sunt sunată repede de câte-un prieten să mă întrebe ce-am pe suflet. Mă irită curiozitatea asta. Unde mai pui că nu pot să povestesc tot, tot, tot despre Macho! 
Mă știe lumea!
Am dat peste anonimi frumoși, la fel cum am dat peste identități urâte. Cum ți-e norocul!
Si eu citesc , destule bloguri scrise sub anonimat. Daca imi place ce este scris si rezoneaza cu mine , citesc. Nu ma intereseaza cine scrie si respect alegerea persoanei de a nu se divulga.