Unde se duc visurile când se duc

Doar câteva zeci de ore până la cumpăna dintre ani, hotar simbolic stabilit de o convenție, cea care măsoară scurgerea timpului pentru noi. Veți fi tentați să-mi vorbiți despre științe, despre deplasarea aștrilor, despre teoria relativității. Eu o să vă vorbesc doar despre percepții. Și despre visuri…

Sunt în vacanță și nici nu știu cum a trecut atât de repede jumătate din ea. Poate pentru că momentele de bucurie se scurg în general repede, iar cele în care sunt amărâți și ne doare  abia se târăsc? Sunt în vacanță și încă fac doar ceea ce îmi place. Citesc, mă uit la seriale, pierd timpul. Aș mai avea câte ceva de lucru, dar îmi permit să amân. Tot timpul este al meu și doar pentru mine. Un egoism necesar.

Citesc bloguri. Din două, unul are un articol care vorbește despre rezoluții pentru noul an. Mărturisesc, nu-mi place cuvântul. Deși este la modă și foarte folosit. Poate că nu oi fi eu chiar așa de în pas cu vremurile sau poate că nu este chiar potrivit. Îmi place însă că oamenii își fac planuri, au dorințe pe care le vor îndeplinite, visează, nu lasă viața să curgă pe lângă ei. Eu, așa cum am mai spus pe aici, nu am o astfel de listă. Am însă și eu visuri. Unele doar schițate firav, altele deja puternice și clare. Vor fi probabil și câteva care vor muri.

Cât de mult ne este permis să visăm, există un mod corect de a o face și o rețetă garantată pentru împlinirea plăsmuirilor din mintea noastră? De ce unii au mai mult succes decât alții? Sunt mai norocoși, mai realiști sau mai îndemânatici atunci când le croiesc. Ce se întâmplă cu visurile care se sting? Un vis neîmplinit înseamnă neapărat un eșec?

Nu am răspunsuri la toate aceste întrebări. În anii pe care i-am trăit s-a întâmplat ca dorințe care nu păreau să aibă sorți de izbândă să se împlinească frumos, în timp ce altele, care păreau doar la un pas de un final fericit, să se spulbere ca un castel din cărți de joc la prima adiere de vânt. Probabil că pe alocuri am mai și greșit.

Articolul meu nu este un moment de introspecție și nici unul care să găsească răspunsuri la întrebări. Este doar o înșiruire de gânduri de care nu este responsabil apropiatul hotar. Ci mai degrabă timpul care este darnic cu mine astăzi și îmi permite lucruri fără un scop precis. Un astfel de gând, la început răzleț, m-a avertizat că un vis care se duce nu este întotdeauna unul care a murit. Că din visuri plăpânde care se sting ar putea să se nască unele noi și că există și visuri care împovărează. Și de aici… alte gânduri.

Voi renunța întotdeauna la visurile care m-au entuziasmat întru început, dar despre care am aflat pe parcurs că nu mi se mai potrivesc. Voi înceta să car în spate idealuri care mi-au devenit străine și nu le voi mai lăsa să strivească, sub greutatea lor, idei care au și ele dreptul să se nască. Îmi voi permite să visez, în egală măsură, la lucruri mărunte care sa îmi aducă bucurie și la fapte mărețe aducătoare de beneficii. Voi recunoaște, față de mine în primul rând, când drumul pe care deja am pornit se va fi dovedit greșit sau înșelător. Și, poate cel mai important, nu-mi voi mai subestima niciodată visurile. Chiar dacă ele vor părea altora doar joacă de copii.

Voi visa și astăzi, și mâine, așa cum am visat și ieri și întotdeauna. Și poate cel mai important nu este răspunsul la întrebarea “unde se duc visurile când se duc?”. Poate mai important este să încercăm să aflăm ce s-ar putea naște din cenușa lor.