Un pic despre munca mea

Am scris aseară, la o oră târzie “De gustibus”. Astăzi, recitind “capodopera” am avut senzația că nu am atins subiectul exact în miezul lui și îmi propun să-l reiau adăugând nuanțe noi la capitolul “îmi place/nu-mi place”, dar și câteva cuvinte despre toleranță/ intoleranță. Și puțin din ceea ce fac eu când nu scriu pe blog.

Majoritatea cititorilor mei știu deja că pe lângă serviciul de opt ore pe zi, cu carte de muncă, am și o mică afacere. Una legată de prezența la evenimente fericite din viața oamenilor, menită să adune și să conserve amintirile și uneori să însuflețească evenimentul în sine. Adică mă ocup de filmare, fotografie și câteodată și de partea de entertainment. Dacă este să fiu riguroasă partea legată de distracție nu îmi aparține. Decât în ideea în care eu și jumătatea mea suntem o echipă. Altfel, prea multe butoane și prea multe fire. Nu mă pricep. Dar știu foarte bine să apreciez rezultatul.

Nu am vorbit foarte des despre munca mea, iar când am făcut-o am lăsat să transpară doar pasiunea mea și satisfacțiile pe care mi le aduce (și nu mă refer la cele materiale). De ce o fac acum? Pentru că lucrând pentru foarte mulți oameni am fost pusă în situații dintre cele mai diferite. Și mi s-a confirmat, poate fără să mai fie nevoie, că suntem atât de diferiți unul de altul, dar asta nu ne face mai buni sau mai răi și nici nu ne duce mai sus sau mai jos într-un clasament alcătuit pe baza calităților noastre umane.

Am lucrat și lucrez în cele mai diverse medii și cu cele mai diferite persoane. De la căminul cultural la restaurante de lux,  de la oameni simpli la persoane situate foarte sus în ierarhia socială, în mai multe orașe din țară (și chiar în afara ei). Am fost la nunți tradiționale (cu straie populare, călăreți și steagul tricolor purtat cu cinste) și la evenimente cu ținută obligatorie. Am mâncat sarmale și aperitive preparate în casă, dar și fructe de mare. Am fotografiat și filmat mirese cu rochii prețioase, uneori extravagante datorită formei sau culorii, dar și domnișoare îmbrăcate clasic. Am fost trup și suflet alături de cei care își sărbătoreau cea mai frumoasă zi din viața lor și indiferent de circumstanțe am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze. Și asta nu pentru că urma să le tai o factură. Pur și simplu m-am atașat de fiecare om în parte și cu marea majoritate încă mai păstrez legătura. Au fost și excepții, nu zic nu. Le pot număra pe degetele de la o mână în condițiile în care în 12 ani de activitate am adunat în portofoliu câteva sute de evenimente.

De ce vă scriu toate astea? Păi pentru că se spune că după nuntă (și în egală măsură după înmormântare) se vor găsi cârcotași care vor căuta nod în papură. Unde e mult popor adunat laolaltă e clar că nu poți mulțumi pe toată lumea. Cu siguranță că va fi unul căruia nu-i place peștele și ar fi preferat friptură de pui sau altul pentru care muzica a fost cam tare și nu chiar pe gustul lui. Și aici intervine cuvântul toleranță. Cât de îngăduitor ești în astfel de împrejurări? Poți accepta că niște zeci de oameni (uneori câteva sute) nu pot avea aceeași mâncare și melodie preferată? Sau că într-o asemenea masă neomogenă este bine ca fiecare să primească și ceva care este pe placul lui?

Cele mai grele alegeri sunt cele legate de muzică. Persoane diferite, zone diferite, vârste diferite. Prima întrebare este DJ sau formație? Fiecare avem răspunsul nostru clar și o variantă preferată. Dar ce te faci unde aduni atâta lume la un loc (și nu mă refer la evenimentele care au ca singur scop câștigul și unde invitații trebuie să iasă la numărătoare, ci la cele normale, unde mama e înnebunită după folclor, mătușa după tangouri, iar vărul Ionel este un împătimit al rock-ului; ca să nu mai vorbim și de colegul de serviciu care ascultă cu plăcere și câte o manea)? Și încep dilemele. Cu sau fără manele, cu pinguin sau îl tăiem din playlist, mai multă ușoară sau mai multă populară. Când este angajată o formație este simplu. Se presupune că repertoriul ei îți este cunoscut (că doar de aia i-ai angajat) și accepți că este limitat. Dar bietul DJ, cu hardul plin de toate felurile de flac-uri și cu geamantanul de discuri alături… ce să facă? Va încerca să prindă spiritul petrecerii, dar și să îl mulțumească pe fiecare în parte. Reușita depinde în cea mai mare parte de el, dar și de gradul de acceptare a celorlalți vis-a-vis de preferințele celor de care sunt alături. Și dacă împătimiții cluburilor se vor abține să strâmbe din nas când vor exista perechi care plutesc în ritm de vals sau se va încinge o horă, iar bunica nu va zâmbi acru și dând dezaprobator din cap când  tineretul din ziua de azi (sic!) se dezlănuțuie pe ringul de dans, s-ar putea ca totul să iasă perfect.

Se pare că de la “De gustibus…” ajung la un ghid de organizat evenimente și nu asta mi-am propus.  Probabil că voi scrie cândva o carte despre asta (dacă tot mi s-a spus că aș fi în stare de așa ceva).

Revenind la oile mele, ideea era că diversitatea face lumea mai frumoasă și interacțiunea dintre oameni trebuie să se bazeze pe toleranță. Iar ca micile mele plăceri (sau mai mari) să fie acceptate de cei din jur, trebuie să dau și eu dovadă de acceași felxibilitate. Vi se pare că sunt idealistă? Nu sunt! Pentru că am și eu, ca toată lumea, toleranță ZERO la unele plăceri ale altora. Spuneam și ieri, o spun și astăzi. Acest lucru se întâmplă când apar secvențe pe care nu mi le-am asumat dinainte (participarea la o petrecere eterogenă e un lucru asumat de facto) sau când este zgâlțâită din temelii lumea mea. Fără ca eu să îmi doresc asta.

Și dacă tot am început cu dezbateri despre evenimente, o să dau câteva exemple tot din sfera aceasta. Deci am toleranță zero la…

- plăcerea unora de a-și căra cu ei copiii la evenimente. În condițiile în care o dată ajunși la restaurant îi lasă liberi și fără niciun fel de supraveghere. Urăsc să îi văd alergând printre fire, târându-se printre și pe sub mese sau aterizând în ringul de dans exact la dansul mirilor. Și urăsc să aud ca scuză că sunt curioși sau mici și nu știu ce fac. Dar părinții lor știu?

- păcerea unora de a se băga acolo unde nu le fierbe oala. În timp ce fac fotografii mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce îi chinuiesc așa tare pe miri. Răspund, de fiecare dată, zâmbind că pentru asta sunt plătită. Și tot de fiecare dată interlocutorul râde ca la o glumă bună. Oare unda de malițiozitate o fi sesizat-o cineva?

- plăcerea unora de a face poze cu telefonul mobil. Nu întotdeauna mă deranjează. Dar când se aduce tortul și când eu chiar am avut grijă să ai și tu un loc bun lângă mine, de ce bagi brusc telefonul în fața obiectivului camerei de filmat?

- plăcerea unora (căci după manifestare așa pare) de a defila nonșalant prin fața obiectivului. În condițiile în care am grijă întotdeauna să las destul loc în spatele meu astfel ca lumea să nu fie nevoită să facă kilometri pentru a mă ocoli. Nu mă respecți pe mine și munca mea? OK, pot accepta asta. Dar pe cel pentru care lucrez îl respecți?

Hai că m-am ambalat. Astăzi este o zi în care nu se fac nunți și se pare că degetele au prins prea mult liber la tastatură. Un weekend liber este un adevărat răsfăț. Îl așteptam de mult așa cum aștept să vină și cel de săptămâna viitoare. Voi fi la o nuntă la care abia aștept să particip. Protagonista? Tomata cu scufița (Cezar, mă iartă, doar pentru că tu nu ai nume de scenă primul meu gând a fost la ea)! Spor la pregătiri Andreea. Știu că este o săptămână agitată, dar ai să vezi, o să fie bine. Spun asta tuturor mirilor alături de care mă aflu și niciodată nu am greșit!