Actul 1
Se făcea că eram în anul III de facultate. De fapt nu se făcea, chiar eram și deși trecuse destul timp de când mă aflam în Brașov, unele lucruri păreau că nu se schimbă deloc. Același cămin 8 din Memorandului, aceleași coridoare lungi cu baie la capătul lor, aceleași camere de 4 locuri, deloc luxoase și care ar fi necesitat o renovare completă și urgentă. Și același ginion care însoțise și de această dată cazarea mea. Cameră cu fereastră în spatele căminului. Și nu, nu mă deranja priveliștea, ci gaterul plantat la mai puțin de 50 de metri, unde se lucra pe 2 schimburi și de unde venea un zgomot constant și sâcâitor. Iar în perioadele ploioase (de care Brașovul nu ducea lipsă), miros de lemn umed cu iz de putregai. O schimbare însă tot se petrececuse. Începând cu acest an eram chiar 4 în cameră (nu 6 sau 7, cum fusese în anii anteriori). Cel puțin teoretic. Pentru că proiectele grele și canastele prelungite până spre dimineață, aduceau cu ele și locatari clandestini. Întotdeauna băieți, persoane considerate non grata într-un cămin de fete.
Unul dintre aceștia era cel care și acum îmi este coleg de apartament. Căminul lui se afla în ceea ce atunci numeam CIM (centrul de izolare a masculilor), pe Colină, într-un complex în care locuiau numai băieți. Și cum până acolo era cam jumătate de ceas de mers pe jos și un număr considerabil de scări de urcat, cine să se mai obosească să plece la ore mici spre cuibul său alocat în acte? Era mai comod să rămână în Memorandului, mai romantic (căci iubirea era mare), dar și mai palpitant. Căci nici picior de băiat nu avea voie acolo, la nicio oră din zi sau din noapte. Iar controalele care să depisteze această infracțiune se făceau tot timpul și inopinant. Din fericire eram un cuplu deja cunoscut. Directoarea și administratoarea îl tolerau deja. Uneori se făceau că nu îl observă, alteori, când erau nervoase, îl invitau la măturat palierul sau îl plantau la poartă ca să noteze pe o foaie de hârtie băieții care ieșeau din cămin. Spre hazul general. Căci ajungea lupul paznic la oi.
Totul a mers perfect și fără incidente până în seara de Înviere, când, în imensa noastră înțelepciune, nu ne-am gândit că este posibil să fie controale și mai mari. Și în timp ce coboram agale scările, ca să plecăm în oraș, am dat nas în nas cu prorectorul.
Totul a decurs foarte calm. Ne-a cerut carnetele de student și ne-a invitat luni la o anumită oră, cândva după masă, la Rectorat. Ne-a spus politicos bună seara și a plecat. Dar noi știam că păcatul săvârșit era unul de moarte. Urma să fim excluși din cămin.
Actul 2
Dacă sâmbăta fusese una proastă, duminica a început și mai prost. Mama, care în aproape trei ani de la plecarea mea de acasă mă vizitase o singura dată, mă anunța că s-au gândit că peste o săptămână să vină la mine. M-am simțit ca acoperită de un giulgiu al disperării. Și mi se părea aproape ireală dorința lor, tocmai acum când urma să mă găsească pe drumuri. Îmi și imaginam cum o să mă privească când o să afle toată tărășenia. Și cum, într-o singură clipă, o fiu moartă, îngropată și cu pomana făcută. Fără să beneficiez nici măcar de prohod. Sumbru moment. Dar până la el mai erau câteva zile și perspectiva dormitului în stradă nu mi se părea cea mai fericită alegere.
Așa că mi-am luat iubitul de mână și am început să bântuim orașul în căutare de afișe cu “primim studenți în gazdă”. Întrebându-ne de unde o să avem bani de chirie, cine ne va primi dacă nu va fi un părinte care să garanteze pentru noi, dar mai ales cine o să ne accepte așa, doi indivizi care trăiesc în concubinaj, în condițiile în care societatea socialistă multilateral dezvoltată nu tolera așa ceva.
Actul 3
Orele zilei de luni s-au scurs greu. La timpul potrivit deschideam însă ușa Rectoratului. Mi s-a părut mai grea și mai mare decât de obicei. Pe coridoare era pustiu și o tăcere ca de mormânt. Iar acea liniște apăsătoare îmi sfredelea timpanele mai ceva decât alămurile fanfarei care însoțește un cortegiu funerar.
Nu mai știu cât am așteptat. Suficient de mult încât, de spaimă și emoție, tenul meu să devină cadaveric și inima să îmi bata din ce în ce mai tare. Iar când domnul care urma să ne judece a apărut, scuturând tacticos, cu un deget care părea descărnat, țigara lui Kent, am înghețat.
Judecata a fost scurtă. Ne-a întrebat unde lucrează părinții, a studiat ce note avem și m-a întrebat de ce am luat doar cinci la Rezistența materialelor, ne-a privit cu dispreț, ne-a aruncat carnetele cu un gest plictisit și, privindu-mi fix chipul aproape descompus, ne-a spus, rânjind, “dispăreți”. Scăpasem! Și în secunda imediat următoare am prims aripi și o viteză de care nu mă credeam în stare.
Ne-am oprit doar peste drum, în Groapă. Și sper că nu vă gândiți că vorbesc despre vreun edificiu mortuar. Groapa asta nu era decât o modestă berărie. Una în care poposeam destul de des.
Epilog
Totul e bine când se termină cu bine și când dintr-o întâmplare înveți ceva. Ce am învățat noi? Că paza bună trece primejdia rea. 
Lucru foarte folositor. Deși jumătatea mea a stat la fel de puțin în căminul său, niciodată nu am mai fost nevoiți să trecem prin incidente de acest fel.
Am căutat, din curiozitate, Căminul 8 pe internet. Aflu că acum este mixt. De arătat arată la fel ca acum mai bine de un sfert de veac. Doar parcarea din fața lui nu exista atunci și, evident, nici antenele parabolice de la ferestre.
Ar fi trebuit să scriu o poveste veselă, dar cred că am fost doar melancolică. Poate colegii din clubul psi vor fi reușit ceea ce nu am reușit eu.
caminul 8, Memorandului
Mie chiar mi s-a parut o poveste vesela, parca numai buna pentru o dimineata de 1 martie. De s-ar transforma toate “tragediile” de moment in amintiri frumoase peste ani, ce bine ar fi!
O primavara frumoasa si vesela dupa sufletul tau sa ai, Sonia!
O primăvara frumoasă și ție.
Memorandului… Ma crezi ca n-am ajuns niciodata ? Pe langa da dar niciodata fix acolo. Dar caminele par sa fie cam aceleasi si povestile (dinainte derevolutie) la fel. Si noi tot 4 in Regie, tot fara baieti (in teorie), etc, etc. Ce vremuri… CU cat n-aveam voie cu atat era mai sexy.
Păi nu prea aveai ce cuta acolo. Erau numai cămine. Căutînd o poză cu căminul 8, am ajuns pe ceva site al universității. Am fost uimită să aflu că și acum, pentru căminul 10, în care am stat si noi ]n anul 5, sunt exact acelea;i criterii de repartizare.
De unde putem deduce usor ca si prorectorii sunt oameni, ca au fost si ei candva tineri si au facut nebunii… A, si mai deducem ca teama de pedeapsa nu ne face sa renuntam, ci doar ne invata cum sa ascundem greselile. :))))
Mai ales atunci când greșelile era cele de care am povestit. Venite din niște reguli absurde. Dar așa au fost vremurile.
[…] un motan cu visul lui. ori poate citiţi despre grapinicele noastre de toată ziua sau o tragicomedie mai puteţi citi cât aşteptaţi următoarea pomană. să nu uităm astăzi de mărţişor ne […]
[…] Au scris Psi. Abisurile, ComiCultural, carmen pricop, Vienela, oglinda lui erised, dan, Griska, Adriana, Motanul Pandalie, Maya, Mitzaa, vavaly, Some Words, adicherish, dia naicu, AdrianaT, Dan, Sonia, roxana […]
De-ale studentiei valuri.
A fost odată…
Nu știu cum le-oi fi la alții, însă mie îmi ești dragă
Și-ți spun cu mâna pe suflet, să nu crezi că e de șagă
Să-ți aducă primăvara doar lumină în privire,
Bucurii și spor în toate, zâmbete și fericire !
La mulți ani ! de 1 Martie.
Mulțumesc mult, Dan. O primăvară frumoasă și ție!
Eu am făcut facultatea în Bucureşti, stând la părinţii personali, dar bărbatul meu a făcut-o în Braşov şi a stat în CIM , despre care mi-a povestit. Mi-a povestit şi despre Groapă.
Numai c-atunci când ai ajuns tu acolo probabil că el plecase deja – noi suntem ceva mai bătrâiori
Nu cred că este o mare diferență între noi. Complexul de pe Colină era destul de nou. De aceea condițiile de acolo erau mai bune ca în Memorandului. Dacă noi aveam baia pe hol, ei aveau apartamente de două camere. Întotdeauna îi invidiam. Partea proastă însă era că aveau probleme cu apa.
Nu am ajuns la camin, imi place sa citesc povestile altora despre ele, sa primesc numai nostalgia nu si inghesuiala de pe acolo
Mihaela, viața de cămin a fost frumoasă. Cu toate neajunsureile ei. Partea urâtă era că, în primii doi ani, într-o cameră de 4 trebuia să stăm 6 sau 7 persoane. Dar și atunci a fost frumos.
Să ai o primăvară frumoasă, Sonia!
Părinții s-au răzgândit și nu au mai venit.
De fapt, ]n 5 ani de facultate, m-au vizitat o singur[ dată. La începutul anului II. 
Si mie mi-a placut povestirea ta. Nu era in comunism atat de rau precum se spune acum. Foamea da, era rea, dar oamenii nu mereu.
Ehei, cine stie ce amintiri sturlubatice i-ati reamintit dlui prorector!
Oamenii nu erau răi cu toții, așa este. Însă regulile absurde erau la putere. Cândva, în anul IV, accesul băiețilot în căminul de fete a fost permis până la ora 9 seara. Eram la TCM, aveam proiecte grele și de multe ori aveam nevoie de ajutor. În anul V amstat la familiști.
prin căminul opt am bântuit şi eu o vreme… oare ne-am întâlnit din întâmplare? oare am trecut una pe lângă cealaltă fără să ştim?
ce lume mică ne ţine … aproape!
Mă gândeam că nu ți-s străine căminele din Memorandului.
Da, și poate am trecut una pe lângă cealaltă. 
Caminul 8…tanti Margareta….o scumpa de altfel, era mai rau cu supracontroalele, noroc cu dulapurile ca erau destul de incapatoare.Dar nu-mi mai amintesc, cine era prorector?
Nici eu nu mai știu cum îl chema pe prorector. Și nici pe directoarea de cămin. Constat că am uitat foarte multe nume de oameni din perioada aceea.
Ei, Sonia, draga mea! S-au mai cizelat un pic căminele de pe Memo, dar au apărut şi unele mai cu sistem semi-privat, nu mă întreba, că nu ştiu să dau detalii. DAr Groapa…nu mai e! Pur şi simplu! Este Cerbul Carpatin, dar numai partea de jos, unde era Crama şi restul e schimbat. Dar acum când povesteşti …îmi vin o mulţime de întâmplări în cap, şi bune, şi rele. M-am bucurat de duzina ta! Să vii să vedem schimbările împreună! Te pup!
Păi după 25 de ani este normal să se fi schimbat. Altfel ar fi foarte trist. În Groapă am fost acum câțiva ani, împreună cu niște foști colegi de facultate și am rămas uimit de felul cum arată. Mi-a plăcut mult de tot.
Deşi am pontat mai mult în Regie (P5) şi în Grozăveşti (căminul C, de fete) am făcut şi câteva incursiuni pe Colină sau în Tudor (în Iaşi).
Şi sincer Colina nu semăna deloc cu o mânâstire de pustnici!
Cine a zis că era o mânăstire?
Erau cămine faine și noi la vremea aceea. Și aproape de școală. Noi, cei care veneam de pe Memorandului, aveam mulțimea aceea de scări de urcat. Și la ora 7 dimineața era un chin. 
Regret ca nu am avut parte de viata de camin, mai ales dupa ce am citit asta!
Cu toate neajunsurile, căci au fost multe, viața de cămin a fost frumoasă. Nu aș fi avut de ales o altă opțiune și mă bucur că a fost așa.
Îmi imaginez momentul de căutare…
Iar eu mi-l amintesc. Umblam pe străzi cu ochii după fiecare hârtie lipită pe un stâlp.
ce vremuri, ce amintiri. mie imi place insa ca ati ramas impreuna si la fel de uniti ca atunci.
o primavara superba iti doresc!
La bine și la rău, nu. Poate o să vă povestesc și cum am început șederea noastră în căminul de familiști. Teoretic aveam acest drept, practic a fost tot cu peripeții.
[…] tovarășilor de joacă pentru ghidușii. Un mărțișor trimis cu drag către oameni dragi, prieteni noi și vechi, mămici de pitici […]
Imi plac mult genul asta de povesti in care atunci tremurai de frica, iti spuneai ca este cea mai grea perioada din viata ta si peste ani razi si iti spui ce frumos era.
O primavara frumoasa si insorita tuturor!
Așa este. Am multe povești din astea.
Uite, d-asta regret că n-am stat în cămin. Bine, acum sunt mai “blânde” restricţiile acestea dar cred că-i un moment care trebuie bifat în viaţa de student. Eu l-am ocolit.
Uneori am impresia că studenția nu mai este ce a fost. Mulți copii lucrează și au multe griji, diferențele dintre studenți (ca și situație materială) sunt mari. Nu zic că e rău, dar parcă asta șterge ceva din magia pe care am trăit-o noi.
Frumoase amintiri. Cu dragostea alaturi poti trece peste orice situatie neplacuta.
Cu dragoste și de nevoie.
Uneori nevoia te împinge să găsești soluții acolo unde credeai că nu mai ai nicio șansă. Și poate și norocul. 