Nu  mi-am propus să dărâm munţii şi nici să-i mut din loc. Așa i-am scris ceva mai devreme lui Dragoș, răspunzând unui comentariu de-al lui. Nu este relevant contextul, importantă este afirmația pe care am făcut-o. Mi-a rămas în minte și o tot macin de ceva timp.

Intuiți, probabil, că gândurile care îmi vin în minte acum, mă poartă către visuri și limite, oportunități și piedici, exaltare și calm. Către lucrurile pe care le-am realizat până acum și către viitor.

Visurile. Le are fiecare dintre noi. Visăm de când ne știm. Visuri cu ochii deschiși, fanteziste sau realiste, realizabile sau sortite eșecului din clipa în care sau născut. Unele rămân la stadiul de “cum ar fi dacă?”, altele, mai îndrăznețe, încep să prindă contur clar și ne îndeamnă la acțiune. Unele se împlinesc… altele se pierd undeva pe drum. Unde? Care este limita peste care nu putem să trecem?

Oricât de arzătoare ar fi dorința de a realiza ceva și oricât de mare credința că acel lucru stă în puterea noastră, s-ar putea ca la un moment dat (sau poate chiar de la început) să constatăm că ne lipsește un ingredient important. Ar putea fi perseverența. În absența ei vom da înapoi de la primul obstacol pe care îl întâlnim și ne vom înclina la prima adiere de vânt. Ar putea fi cunoștințele necesare. În lipsa lor pașii vor fi nesiguri, iar soluțiile găsite greșite. Ar putea fi un strop de noroc, pentru că, uneori, întâmplare netezește căi care păreau pline de asperități. Sau am putea să ne zbatem ca peștele pe uscat pentru că ne-am supraevaluat forțele. Și pentru că visul s-a dovedit prea mare și imposibil de realizat cu puterile noastre.

Se naște de aici o nouă întrebare. Cât de departe ne este permis să visăm? Teoretic, oricât de departe. Practic, la fel. S-a întâmplat ca lucruri care păreau nebunești să revoluționeze omenirea. Pentru că au fost visători care au avut curaj și poate o doză de inconștiență. Și scânteia geniului. Scânteie care, din păcate, nu se ascunde în oricine. Și atunci? Cu noi cum rămâne, mă veți întreba. Cred că o soluție ar fi visatul cu ochii deschiși și cu picioarele pe pământ. Mă întreb, și m-am întrebat de fiecare dată când am pornit pe un drum nou, ce îmi este mai folositor. Să mă avânt cu capul înainte în întreprinderi  mărețe sau să o iau mai ușurel, făcând pași mai mărunți, dar mai deși, evaluând din când în când rezultatele, ajustând (dacă e cazul) opțiunile, căutând oportunități și eliminând piedici? Totul este în puterea ta, îmi spun unii și  îmi promit rețete de succes în viață. Chiar totul? Mi-ar plăcea să fie așa, dar nu este. Am limite și mi le cunosc. Pe unele încerc să le depășesc. Uneori îmi iese. Altele… oricât aș vrea, rămân acolo unde sunt. Mă face lucrul acesta un om mic și slab? Sunt aspirațiile mele mai degrabă mărunte?

“O luptă-i viaţa” zicea poetul, și cu toții asta facem în fiecare zi care ne este dată. Ne luptăm să trăim cât mai aproape de idealurile noastre sau, uneori, doar să supraviețuim. Cum luptăm și ce arme folosim, asta depinde de fiecare în parte. Așa cum și visatul fiecăruia dintre noi este aparte.

Eu nu mi-am propus să dărâm munţii şi nici să-i mut din loc. Voi visa în continuare vise mărunte, părți ale unui vis mare și întreg. Voi învăța, o voi lua de la capăt, voi obține victorii neînsemnate sau voi fi înfrântă câteodată, voi judeca cu mintea limpede sau voi acționa dintr-un impuls nebunesc și voi căuta, uneori fără să găsesc ceea ce caut. Visurile mele îmi dau aripi. Chiar dacă unora li se vor părea neînsemnate și mici.

Voi la ce visați? Și cum?