Ascult de câteva zile (fără să vreau) discuții despre Valentine’s Day. Că părerile sunt împărțite, nu mai este de mult un secret. Unii de abia așteaptă sărbătoarea cu inimioare, ciocolată, cină romantică și pufoșenii mai mult sau mai puțin roz. Alții, mai pătimași decât primii, o declară comercială, superficială, importată,  kitsch occidental. Eu mă aflu într-un al treilea grup, cel mai puțin vocal, adică nu prea îmi pasă de 14 februarie. Poate pentru că pe vremea mea (ce urât sună asta) nu am auzit de ea. Acuma, să nu creadă cineva că sunt fană Dragobete. Nici despre el nu se vorbea în vremurile acelea.

Sunt de acord cu cei care spun că e comercială, dar știe cineva să-mi spună vreo sărbătoare pentru care românul nu se pregătește “cum se cuvine?”. Poate că nici asta nu e chiar așa rău atâta vreme cât niște întreprinzători reușesc să facă ceva bani,iar niște oameni au ceva de muncă în vremurile astea tulburi în care cel mai adesea aud că nu avem ce să muncim.  Kitsch? Și cu asta sunt de acord, dar numai parțial. Nu te obligă nimeni să alegi din noianul de lucruri hidoase, alternative există câte vrei. Și până la urmă de ce să fiu înverșunată împotriva unui lucru care aduce zâmbete și un strop de fericire, fie ea și una de moment? E tot mai cenușie lumea noastră și fie doar și un singur un zâmbet câștigat, mă va face să trec în tabăra celor ce spun da acestei sărbători. Și apoi, suntem o țară de oameni liberi, fiecare face ce vrea, și cred că ăsta e ultimul lucru de care mai avem nevoie, să ne sfădim pe sărbători.

Cam atâta despre sărbătoarea de mîine. Pentru mine va fi doar o zi oarecare. Asta nu înseamnă că nu îmi place să primesc daruri.

În decursul anilor am primit tot felul de cadouri. Cadouri ieftine sau scumpe, care m-au impresionat, sau m-au amuzat, care m-au făcut să vărs o lacrimă de emoție. Cadouri inspirate sau din categoria “ca nuca în perete”, cadouri folositoare sau uitate în vreun sertar, cadouri… lista ar putea continua. Nu mi-am propus să vă povestesc despre ele, deși pentru fiecare m-am bucurat. Până la urmă, gestul contează. Mi-am amintit însă, astăzi, de câteva.

La categoria “ca nuca în perete” conduce detașat…  soțul meu. Nu dați cu pietre. Este pe primul loc și la categorii mai măgulitoare pentru un bărbat. Nu voi uita niciodată un 1 Martie, prilej cu care s-a prezentat cu un mărțișor superb.  Fusese în delegație la Bacău și cumpărase de acolo un medalion din fildeș și argint. Toate bune și frumoase până anul următor. Am primit cu stupoare… același mărțișor! Probabil că sunteți tentați să credeți că era același din anul precedent. Așa am crezut și eu, dar o urmă de înțelepciune m-a dus la sertarul în care îl păstram (câțiva pași pe parcursul cărora făceam deja scenarii despre perne aplicate pe față și alte lucruri care nu-mi fac prea mare cinste).  În sertar… la locul lui… mărțișorul buclucaș. Când i-am spus că mi-a cumpărat același lucru ca și anul trecut, s-a scos elegant. Vezi ce consecvent în gusturi sunt?

Din aceeași categorie și cu același campion în rolul principal, un 8 Martie. Erau vremuri în care ne lipseau multe lucruri, și îmi doream un set frumos de cuțite. L-am primit de Ziua Femeii. Vă întrebați ce am primit în anul următor? Nu vă obosiți, e simplu răspunsul!

Fără să vreau să dau din casă prea mult, vreau să vă povestesc și despre cel mai emoționant cadou.

În clasa I-a copilul meu m-a somat să îi spun adevărul. Există sau nu Moș Crăciun. Am tot sucit problema pe toate părțile și a trebuit să mărturisesc. Nu mă puteam lupta cu Sama (colegul de clasă) care decretase la școală “că nu se există”. Anul următor a venit cu tristețea visului pierdut, dar și cu ușurarea că am scăpat de bradul ascuns pe la vecini și împodobit târziu în noapte. Seara de ajun avea să fie cea mai emoționantă seară din viața mea (și nu exagerez deloc). Lângă celelalte cadouri… 4 plăsuțe din plastic. Copilul meu, din câțiva bănuți (500 de lei de atunci) pe care reușise să îi adune, cumpărase câte un cadou pentru cei de-ai casei. Pentru bunica și pentru mine  câte un burete de vase, pentru tatăl ei o lamă de ras, iar pentru bunicul un săpun (ceva brand turcesc). Dacă ar fi fost făcute din aur nu ar fi valorat (nici atunci și nici acum) atât de mult cât au însemnat pentru mine lucrurile acelea mărunte.

Gata cu poveștile, că devin nostalgică și nu se face. Mai bine curioasă. Există pentru voi vreun cadou care să exceleze la categoria cel mai, dar cel mai…?

Sursă foto.