În seara aceasta am umblat fredonând prin casă “astăzi e ziua ta…”. Ușor hilară situația. Talentele mele de primadonă nu sunt prea bine dezvoltate. Și nici măcar nu este ziua lui. Încă. Mai am de așteptat câteva ore. Asta ca să nu mai vorbim și despre faptul că el nu este o persoană, ci este EL, blogul meu. 
Așadar, în clipa când veți citi aceste rânduri se va fi întâmplat deja minunea. Blogul meu a împlinit un an.
Ne trăim viața printre cifre. Măsurăm, cântărim, evaluăm, comparăm. Unora dintre ele nici măcar nu le spunem pe nume. Duzină, jumătate, secol, sfert, decadă, pereche, mileniu… Altele, într-un joc cu precizie matematică, alcătuiesc numere. Pare, prime, impare, divizibile cu… Adunăm, împărțim, facem scăderi si înmulțiri și ridicări la putere. Unele rezultate se pierd pe drum. Pe altele le păstrăm, fascinați de rotunjimea lor. De ce scriu toate lucrurile acestea? Pentru că tocmai citiți articolul cu numărul 100.
100 de articole și aproape 6 luni. În cifre seci și reci lucrurile stau cam așa:
- 16.827 de vizitatori
- 2.521 de comentarii
- 19 categorii
- 173 de etichete
Depășind partea de statistică (care nici măcar mie nu îmi spune mare lucru) o să mă opresc la lucruri care îmi sunt aproape de suflet.
Acest articol există pentru că la începuturile “carierei” mele de “scriitoare” m-au încurajat două persoane. Bloodie, în mintea căreia a apărut pentru prima dată ideea unui blog pe care să scriu și Tomata cu scufiță care m-a ajutat să am încredere în mine invitându-mă să scriu pe blogul ei. Articolul s-a numit ”Fantome, cenușă și de doi bani speranță“, l-am scris la mai puțin de o lună de la “debutul” meu și cred că a fost momentul în care verbul “a scrie” a devenit mai viguros. Le mulțumesc amândurora.
Deși s-a mai discutat pe acest blog despre articolele de suflet ale fiecăruia (mulți spunând că le este aproape imposibil să aleagă unul) eu, totuși, voi alege trei:
Cel din urmă este cel mai vizualizat articol al meu, cu cele mai multe comentarii, mi-a adus cei mai mulți prieteni și un premiu de la Libris.ro. De care sunt încă foarte mândră.
Poate că ar trebui să scriu câteva cuvinte și despre felul în care sosesc cititori pe blogul meu. Facebook este fruntaș, pe locul trei aflându-se motoarele de căutare. Pe a doua și a patra poziție sunt blogurile Andreei și Iulianei. Vă mulțumesc doamnelor. Revenind la căutările care îmi aduc cititori, ele sunt în general cuminți (excepție una de astăzi care mă întreabă în ce poziție le place cel mai mult băieților să facă sex?). Lumea caută blog de iarnă, filme vechi, Hunedoara mea și cum îl mai poți numi castel dacă a plecat prințesa din el (sau variațiuni pe această temă). Oameni buni, dacă știți de unde sunt versurile acestea (căci așa am înțeles de la cineva, că ar fi versuri de melodie) luminați-mă și pe mine. Am căutat pe Google fără vreun rezultat care să mă edifice. Tot pe blogul meu am ajuns și eu.
Nu vreau să îi uit nici pe cei mai harnici comentatori: Drugwash, psi, alma nahe, irealia, Dana Lalici.
Statistica mea este, evident, incompletă și irelevantă. Poate că ar fi trebuit să scriu simplu doar atât:
Vă mulțumesc vouă, cititorilor mei că acest blog a reușit să adune 100 de articole. Tuturor și fiecăruia în parte. Indiferent de țara de unde mă citiți. Indiferent dacă participați activ la discuții sau sunteți (ca și mine, uneori, pe alte bloguri) doar cititori tăcuți. Vă mulțumesc că ați lăsat o urmă a trecerii voastre pe aici. Acest blog este și al vostru și de aceea eu vă prețuiesc.
Cu mult drag,
Sonia
Comentarii recente