Se vor umple ecranele televizoarelor, ”pereții” de pe Facebook și (pe alocuri) trotuarele de inimioare, jucării de pluș sau trandafiri roșii. “Hoarde” de îndrăgostiți vor lua cu asalt restaurantele, cafenelele sau cluburile. Veți auzi declarații de dragoste fabuloase sau stângace, veți afla despre cadouri grozave sau mai puțin inspirate, pentru o zi (aproape) totul se va învârti în jurul cuvântului ”dragoste”. Se vor constitui, din nou tabere. Unii își vor pune tot sufletul, toată priceperea și toată energia întru celebrarea Read More
Iubește-mă azi, iubește-mă mâine…
Iubește-mă azi, iubește-mă mâine, iubește-mă poate și poimâine, dacă tot este Ziua îndrăgostiților, deși prea mare legătură între rugămintea mea și acest eveniment nu prea există.
Iubește-mă când ești singur și nu are cine să te asculte, când simți că lumea îți fuge de sub picioare și ai constatat că nu este construită după chipul și asemănarea ta, când te simți uitat și părăsit sau ești dezamăgit. Pentru că, o vreme, eu te voi asculta.
Iubește-mă când ești într-un mai mare sau mai mic impas, când ai nevoie de o mână care să ți se întindă și de un umăr pe care să te sprijini, când toate ușile ți se par închise și nici măcar luminița de la capătul tunelului nu se mai poate zări. Cât pot, pentru un timp, te voi ajuta.
Iubește-mă când îți vorbesc în aceeași limbă cu a ta, când părerile noastre coincid, când ne sprijinim pe aceleași argumente și idei, când adevărul nostru pare mai solid și mai plin de sens decât al altora. O vreme s-ar putea să-ți vorbesc la fel.
Călcâiul lui Ahile
Scrie Anca astăzi pe blogul ei Despre cum ne fac blogurile, câteodată, vulnerabili. Nu doresc să reiau subiectul (că nu mi-ar sta bine să copiez de la copilul meu), dar gândul m-a dus imediat la articolul pe care l-am publicat ieri, cel despre expresii celebre (evident, cea vizată fiind “călcâiul lui Ahile”). Și de-acolo a reușit să mă poarte, din nou, printre întrebări de toate felurile. Dar să le iau pe rând. Fără să am pretenția că ceea ce scriu eu aici are o bază științifică sau că este o clasificare corectă. Întrebările și răspunsurile mele sunt pur și simplu niște gânduri.
Ce ne face vulnerabili?
Neștiința? Cu siguranță da. Pentru că ne face să ne umblăm pe un teren instabil, ceva de genul nisipurilor mișcătoare. Pentru că orice lucru strălucitor ni se va părea un far călăuzitor, ne va atrage și ne va purta acolo unde dorește cel care a generat scânteia. E ușor să fi înșelat când nu știi mare lucru despre ceea ce se întâmplă în jurul tău. Fericiți cei săraci cu duhul? Într-un fel da. Iau viața așa cum vine, fără să își pună prea multe întrebări. Cercetând mai adânc aș zice că mai degrabă nu. Sunt cele mai ușoare ținte ale celor puternici. Și nu zic asta eu. Istoria, chiar și cea recentă, a demonstrat-o.
Orgoliul? Paradoxal, poate, da. Hrănește vanitatea cuiva și cu siguranță instinctele sale vor adormi. Citeam undeva că orgoliul este una dintre manifestările fricii. Frica de a nu fi cel mai bun. Preocupați de a dovedi (nouă și celor din jur) importanța pe care o avem, oare nu s-ar putea întâmpla să nu băgăm în seama valoarea celorlalți? Eu zic că da. Și aș adăuga că autosuficiența nu poate fi decât un punct slab.
Încrederea? Discutabil. Mă număr printre cei mulți care cred că relațiile normale între oameni trebuie să se bazeze pe bună-credință și sinceritate. Știu însă că nu toată lumea gândește așa. Crede și nu cerceta nu este o sintagmă bine de aplicat în orice împrejurare. Încrederea oarbă te poate lăsa descoperit atunci când te aștepți mai puțin.
Iubirea? Poate veți vrea să mă contraziceți. Îmi veți spune că este sentimentul cel mai nobil și mai frumos. Fără a vă contrazice (pentru că și eu cred că fără dragoste nu am fi nimic din ceea ce suntem) o să vă amintesc că în numele ei s-au pornit războaie, s-au comis crime și s-au făcut gesturi absurde. Uneori iubirea împinge la fanatism. Iar fanatismul este mai degrabă semn de slăbiciune, nu de putere.
Neputința de a spune NU? Aici știu foarte bine ce vorbesc. Este călcâiul lui Ahile cu care mă lupt. De cele mai multe ori mi se pare că aș fi lipsită de compasiune dacă refuz să ajut. Mă gândesc că aș provoca tristețe și stres și că cel care mă solicită o să aibă de suferit. Abia mai târziu constat că se întâmplă să preiau asupra mea toate lucrurile de care îl feresc pe el. Să poți întotdeauna nu este un semn de eficacitate. Uneori este o mare slăbiciune.
Lipsa simțului realității? Categoric DA. Când trăiești într-o lume plăsmuită de tine, dar mai ales când crezi că lumea întreagă este creată după chipul și asemănarea ta, instinctul de conservare va funcționa cu încetinitorul. Nu tot ce zboară se mănâncă. Partea cea mai rea este că s-ar putea să afli lucrul ăsta când vei constata că nu poți să digeri ceea ce ai înghițit deja.
Este posibil ca cei vulnerabili să-i îngenuncheze pe cei tari?
Așa cum micuțul David l-a învins pe Goliat, acest lucru mi se pare posibil și în viața de zi cu zi. Și nu o să mă refer la strategii. O să vă dau un exemplu simplu. Părinții care devin vulnerabili în fața copiilor lor (ființe care, ele, sunt prin definiție lipsite de apărare).
Nu am pretenția că am epuizat împrejurările care ne fac vulnerabili. Poate mai adăugați și voi câteva. Sau poate răspundeți și la alte întrebări pe care mi le-am pus eu astăzi. Încercați să vă ascundeți slăbiciunile? Ați simțit vreodată că cineva profită de ele pentru a fi în avantaj în fața voastră? Vulnerabilitatea este o stare care poate fi depășită?
Când? (Duzina de cuvinte)
Când ai citit ultima dată în cartea existenței tale? Nu mă întreba care carte. Cea în care adaugi în fiecare zi câteva rânduri. Transformând în cuvinte gânduri, fapte și oameni. Locuri și sentimente. Miracole sau rutină.
Mă întreb dacă nu cumva absorbit de febra scrisului, ai uitat să te uiți peste ceea ce ai scris mai înainte. Și dacă n-ar fi cazul ca, acum, să te oprești pentru câteva clipe. Să iei cartea în brațe, să o deschizi cu grijă și, după ce ai suflat praful așezat peste unele pagini, să începi să o răsfoiești cu atenție.
Cum ți se par primele cuvinte pe care le întâlnești în cartea existenței tale? Cred că sunt rânduri ușor tremurate, scrise cu o mână nesigură de copil, cu degetele murdare de la creta cu care tocmai a desenat un șotron pe asfalt sau de la dudele negre și dulci pe care le-a cules, cocoțat pe un gard, din pomul aflat în curtea unui vecin. Simți cum răzbate dintre slovele tale o urmă ușoară de parfum? Miros de orez cu lapte presărat cu scorțișoară sau de dulceață de căpșuni. Și miros de magie. Ciudată alăturare de cuvinte, dar plutește deja în aer și te învăluie în aburul ei fin, magia unor vremuri în care totul părea simplu, frumos și la îndemâna ta oricând.
Ai ajuns la paginile pline de poezie? Nu ai știut niciodată să scrii versuri, îmi spui. Te înțeleg, dar aici nu este vorba doar de rime și de întortocheate întoarceri de condei. Caută rândurile în care ai așternut pe hârtie primele iubiri. Mi-am tăiat în suflet temple/Chip cioplit s-aşez în ele… Îți amintești? Simți un ușor tremur? Este de emoție. Și de cine știe mai câte stări sufletești pe care le-ai trăit, de-a valma, într-o clipă cât altădată într-un an. Nerăbdare, dorință, neliniște, bucurie, melancolie, speranță. Mai ales speranță. Câte trepte ai avut de urcat și care a fost trenul în care te-ai urcat, vei afla mai târziu.
Când ai citit ultima dată în cartea existenței tale? Ai observat câte semne de punctuație ai așezat printre cuvinte? Cele mai multe sunt de întrebare. La câte dintre întrebările tale ai deja un răspuns? Urmează apoi cele de mirare, liniuțele de dialog și virgulele, cele între care ai așezat aproape jumătate din trecerea ta prin viață de până acum. Și punctele de suspensie. Puse în momentele în care ai mai fi avut ceva de spus, dar ai tăcut.
Cum ți se pare cartea existenței tale? Câte greșeli ai găsit până acum? Ia un creion și fă un semn în dreptul fiecăreia dintre ele. Și nu le căuta pe cele de gramatică. Nu la ele mă refer. Cu voie sau fără de voie, cu gândul sau cu fapta. Acum înțelegi ce vreau să te întreb? Pe câte dintre ele le-ai reparat, câte au fost date uitării și câte te mai macină și acum? Când ai greșit ultima oară? Și de câte ori ți-ai cerut iertare fără ca lucrul acesta să pară o breșă în armura autosuficienței tale?
Ai întâlnit pagini în care textul apare estompat și neclar? S-ar putea să existe, patina timpului face uneori cărțile mai greu de citit. La fel de bine însă s-ar putea fi să fie o iluzie. Iar literele încețoșate să fie doar întâmplări pe care nu vrei să ți le amintești. Spală-te pe ochi și lasă-le să devină clare. Și ele sunt treceri ale tale prin viață. Poate ți-ai învățat lecția la timpul potrivit. Sau nu? Nu contează. Niciodată nu este prea târziu.
Încă mai răsfoiești cartea existenței tale? Fă-o încet, oferă-ți răgaz să savurezi sau să rămâi pe gânduri. Privește-i ilustrațiile cu care ai îmbogățit-o. Îți vor zâmbi dintre rânduri (sau te vor privi încruntate) persoane blonde sau șatene, micuțe sau înalte, cu aer distins sau fără expresie. Cine o fi creola de la pagina o sută douăzeci și șase? Dar domnul impunător de la începuturi? Și locurile pe care le-ai așezat între file? Oamenii, asfaltul orașelor sau cărările de pe un munte, toate fotografiile din cartea vieții tale, cu siguranță poartă o urmă a trecerii tale.
Te simți acum ca făcând parte dintr-o breaslă a scriitorilor importanți? Sau încă te mai întrebi dacă această carte, cea a existenței tale, este o carte bună de citit, de cumpărat și de pus în bibliotecă? Eu cred că un cititor ar putea găsi în ea de toate. Iubire, războaie, umor, aventură, dramă, dar mai ales personaje interesante.
Mai răsfoiește-o încă o dată. Și dacă ți se va părea, cumva, că viața nu ți-a oferit destule lucruri bune și suficiente satisfacții, nu încerca să intri în grevă. Pune mai bine mâna pe stilou și scrie. Mai apăsat și mai convingător. Și cu mai multă stăruință. Scrie azi. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Douăsprezece cuvinte printre alte cuvinte. Pe care le așez în tabelul lui psi. Locul unde veți găsi o mulțime de alte povești interesante.
Între dragoste și ură este un singur pas?
Că articolele pe care le scriu au o poveste a nașterii lor deja știți. La fel se întâmplă și cu acesta pe care tocmai îl citiți. De unde a apărut tocmai astăzi când îmi propusesem să scriu altceva? Din ploaie… Știu, pentru Clubul poveștilor parfumate am scris duminică. Nu am uitat de la mână până la gură și nici nu vreau să reiau subiectul. Dar… s-a întâmplat ca jocul, aparent inofensiv, la care am participat să fie mai mult decât o simplă broderie de cuvinte. Și să nască, aparent fără nicio legătură, o întrebare. Între dragoste și ură este un singur pas? Și, ca o necesară avertizare, o să vă spun că s-ar putea ca în cele ce urmează să amestec puțin lucrurile. Iubire să însemne admirație sau plăcere, iar ură să fie înlocuit de repulsie sau dispreț. Veți înțelege de ce.
De la ploaie la iubire și ură. Gândurile au evoluat pe o traiectorie poate ciudată, dar simplă. Cele de azi, pline de înverșunare împotriva perdelei de apă care se scurge din cer, cele de ieri (un ieri care înseamnă odată) pline de zâmbete. Căci sunt și momente pline de ploaie despre care îmi aduc aminte cu drag. Cele de pe ulița copilăriei mele, cu picioarele goale frământând amestecul fin de țărână cu apă, cele din orașului tinereții mele unde ploaia era mereu la ea acasă, cele ale primei mele întâlniri cu Viena într-un august cu ploaie rece. Ce s-a pierdut pe drum? Câți pași am făcut de la iubire până la ură?
Aceasta a fost doar introducerea. Ca de obicei prea lungă.
Vă amintiți ce zicea Balzac? “Ura nu este contrarul iubirii, ci numai reversul ei”. Vă sună cunoscut? Exemplele din jurul fiecăruia cred că sunt multe. Iubiri care păreau fără sfârșit au eșuat lamentabil transformându-se în venin împroșcat fără milă și fără pic de discernământ. Cumva, uneori pe nesimțite, alteori în urma unui elaborat proces de metamorfoză (pe care nu vreau să îl detaliez), calitățile s-au transformat în defecte, zâmbetele dulci în zâmbete perfide, bunele intenții în capcane mortale. Drumurile s-au despărțit. Niciodată definitiv. Se mai întâlnesc din când în când la răspântii, nu ca să arunce bani pentru pomana defunctei iubiri, ci ca să împrăștie cu generozitate ura mai nou câștigată. Căci a murit iubirea și cum altfel să o ducem la groapă, decât așa cum se cuvine, cu alai? Iubire și ură. Câți pași le desparte?
O să continui tot cu un citat. Al cărui autor nu mi-l mai amintesc. „Orice erou devine o persoană plicticoasă într-un final”. Vă sună cunoscut? Când spun erou îi adun în acest cuvânt pe toți care s-au remarcat, într-un fel sau altul, la un moment dat. Au luptat pe o baricadă, au făcut performanță în sport, s-au remarcat prin curaj și altruism. I-am purtat pe brațe, le-am dedicat cărți, le-am desenat imaginea pe afișe mobilizatoare. Uneori le-am ridicat statui sau le-am folosit numele ca să botezăm instituții și străzi. Apoi, de cele mai multe ori, i-am uitat. Asta în cel mai bun caz. Căci s-a întâmplat, câteodată, să ne gândim că nici măcar nu au făcut mare lucru. Și să le scormonim cu încrâncenare trecutul, în dorința de a le estompa gloria. Gratuit de altfel. Meritele pierdute de ei nu se vor adăuga în niciun caz meritelor noastre. Admirație și dispreț. Câți pași le desparte?
“Prietenia unora este mare cât un cal troian”. Cât de adevărat vă sună? De câte ori speranțele s-au năruit și darurile, dezinteresate și sincere, s-au dovedit înșelătoare? Când întotdeauna s-a transformat în niciodată, iar încrederea în vorbă goală așezată într-un dicționar? Câți pași au despărțit toate astea?
Ciudat (sau poate că nu) voi încheia cu o imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte. Aceea a călugăriței care în timpul împerecherii își devorează partenerul. Din dorința de a asigura perpetuarea speciei. Într-un fel și oamenii fac același lucru. Încearcă să distrugă (uneori) lucruri pe care altădată le-au iubit cu patimă. Dorințele sunt însă altele. Perpetuarea orgoliilor și ascunderea fricii. Frica de a nu le arăta altora ceea ce suntem.
Câți pași sunt între iubire și ură? Câte măști, câte arme, câte scuturi?
***
Prin acest articol nu vreau să generalizeze anumite lucruri. Vreau doar să nu le ignor pe unele care există.
Sursa foto.
