… tuturor și fiecăruia în parte. Să vă aducă Moșul câte puțin din toate. Înțelepciune, noroc, belșug, prosperitate. Dar să nu facă economie la sănătate. La iubire și la generozitate. Iar dacă în seara aceasta nu va veni, să știți că nu v-a uitat. S-a rătăcit, poate, prin ceața de afară. Voi să purtați doar, mereu, sufletul la voi. Nu se știe când vă veți întâlni.

Dacă la începutul zilei (adică la o oră mică din noapte) am forte supărată pe excesele lunii decembrie, acum am revenit la sentimente mai bune. Poate pentru că șoferul autobuzului care mă aduce acasă a schimbat registrul melodic sau poate pentru că deși nu am avut o zi prea ușoară, măcar am fost scutită de agitație inutilă. Sau o fi pentru că au trecut cele 3 ceasuri rele de marți și eu am lăsat totul baltă și am dormit astăzi vreo două? Nu-mi este prea clar. Cert este că buna dispoziție mi-a revenit și mi-am reamintit de ce spun mereu că sărbătoarea mea preferată este Crăciunul.

În primul rând pentru că este prilej de a ne aduna cu toții acasă. Împărțind mai degrabă timpul decât bunătățile unei mese festive. Povești până târziu în miez de noapte, un film văzut la televizorul mare din sufragerie, papuci calzi și pufoși și cartofi copți cu unt (oricât de nepotriviți li s-ar părea unora pentru acele zile). Și cafeaua dimineților târzii, descântată în bucătărie, până la aproape ora prânzului. Și daruri.

Daruri… Ce ar trebui să dăruiești sau să primești pentru a avea sufletul plin de bucurie? Lucruri jinduite de multă vreme? Obiecte scumpe? Cadouri surprinzătoare? Mărturisesc că îi ultimii ani nu mi-am dorit nimic anume, dar m-am bucurat copilărește pentru fiecare obiect primit. Nu pentru că a fost valoros, ci pentru că mi-a fost dăruit din suflet, iar cel care mi l-a oferit s-a gândit să-mi fie potrivit. Că a fost vorba despre o eșarfă, o carte sau o brichetă uriașă (primită de la colegii de birou nefumători) am simțit că darul primit nu a fost întâmplător. Și m-am topit. Așa cum mă topesc de fiecare dată și când văd cadourile frumos și cu grijă împachetate.

Vă povesteam acum ceva vreme despre faptul că, din invitația iLUX, urma să fiu Secret Santa pentru un blogger. Ba chiar v-am arătat și cadoul pe care l-am ales pentru el. Acum pot să vă spun că a fost vorba despre Daniel Botea și că am avut bucuria să îl întâlnesc și offline, chiar mai înainte de a-i bate curierul la ușă.

Așa cum spunea regula jocului, în 6 decembrie am așteptat și eu un pachet. A sosit în timp ce eram la serviciu, iar când i-am adresat soțului meu, la telefon, rugămintea să-l deschidă și să-mi spună ce este în în el, m-a refuzat categoric. Este prea frumos ambalat ca să-l stric, mi-a spus.  Aveam să înțeleg ce înseamnă prea frumos, seara.

Anda Elena Pintilie este bloggerița care a ales pentru mine. Îi mulțumesc.

Și dacă tot am amintit de ambalaje frumoase și de cadouri care vorbesc încă înainte de a fi desfăcute, în seara asta m-am trezit căutând pe internet idei. Și chiar am găsit câteva chiar interesante.

Acest articol nu este un exemplu de coerență și de gânduri ordonate cu grijă. Așa că o să sar de la una la alta și o să vă mai mărturisesc ceva. Plăcere vinovată sau nu, mie îmi plac filmele care au ca subiect Crăciunul. Așa că ar fi binevenite niște recomandări de la voi. Ați văzut vreunul la care v-a rămas gândul și care ar putea fi ingredientul unei seri liniștite de iarnă?

Ți s-a întâmplat vreodată ca, dintr-o dată, totul să pară prea mult? Prea multă muncă, prea mulți nervi, prea multe gânduri, prea multe frustrări, prea mult din fiecare lucru pe care îl vezi oriunde îți întorci privirea? O bună parte din ziua care tocmai s-a încheiat, eu am avut această senzație. Tot ce mă înconjura era în exces. Și am realizat, fără să mă gândesc prea mult, că decembrie, prin excelență, este o lună a exceselor. De toate felurile.

Muncim pe brânci cu speranța că vom duce la bun sfârșit toate proiectele la care ne-am înhămat peste an, uneori doar încercând să îngrășăm porcul în ajun, frecăm casa prin toate colțurile, de parcă să faci curățenie mare este potrivit doar în ultima lună din an, ne agităm, ne facem planuri, ne socotim banii din portofel. Ne înghesuim să plătim facturile ca să nu ne prindă un alt an cu datorii, deși el vine cu altele, destule, la pachet, facem cumpărături strecurându-ne cu greu printre munții de produse depozitate strategic chiar pe culoarele din supermarket. Și printre alții ca noi, grăbiți și nervoși. Gătim ca și cum am avea o armată întreagă invitată la masă. Trimitem SMS-uri tuturor cunoștințelor sau ne declarăm categoric împotriva lor, cumpărăm cadouri, vânăm oferte, nu concepem să nu ne miroase în casă a cetină de brad sau dimpotrivă ne declarăm cei mai aprigi apărători ai naturii și inventăm tot felul de înlocuitori pentru tradiționalul pom de iarnă. Ne cuprinde o frenezie aproape suspectă. De peste tot răsună colinde. Mult prea devreme pentru timpul lor, mult prea multe. În magazin, în autobuz, la birou. Uneori apăs cu teamă butonul mașinii de spălat, gândindu-mă că ar putea începe și ea să-mi cânte.

Și simt, pe undeva, mesaje subliminale care mi se insinuează în minte o dată cu clinchetul de clopoței.

De pretutindeni îmi zâmbește Moș Crăciun. Mai tânăr sau mai bătrân, cu straie frumos meșteșugite sau chinezești, cu barbă dichisită sau strâmb alcătuită. După posibilități. Timpuriu și el.

Citesc undeva că românii vor cheltui (în medie) 1.500 lei pentru Crăciun și Anul Nou. Pe bune? Care români? Câți își permit această sumă? Și presupunând că și-o permit, nu e prea mult? Nu am socotit niciodată câți bani am cheltuit de sărbători, dar, fără să fac economii, sunt convinsă că nu am ajuns nici măcar la jumătatea rezultatului acestui sondaj care, din punctul meu de vedere, este cam dubios. Cui folosesc asemenea socoteli? Poate celor care vor deveni vedetele jurnalelor de la televizor pentru că au ajuns la spital după prea multe sarmale și fripturi?

Nu am devenit Grinch peste noapte. Am spus întotdeauna că sărbătoarea mea preferată este Crăciunul. Este adevărat că și eu îi uit adesea latura spirituală și că mă regăsesc oarecum printre câteva dintre rândurile de mai sus. Dar nu pot să nu constat că decembrie este împovărat de excese. Oare nu ar fi mai bine dacă ne-am împărți entuziasmul exagerat sau nihilismul accentuat la toate cele douăsprezece luni ale anului?