Desuet?

“Maine o sa fie plin Facebook-ul de steaguri romanesti“, scria aseară, pe peretele lui de pe Facebook, un amic virtual. M-am întristat (ghicind tonul maliţios din spatele vorbelor lui), mi-am pus la profil fotografia pe care o aveam deja pregătită, dar nu mi-am putut lua gândul de la enunţul acelea, ba, mai mult, gândurile mele au măcinat, aproape la nesfârşit, câteva cuvinte: iubire de ţară şi patriotism.

A trebuit să admint că, de foarte multe ori, aceste vorbe nu reprezintă, în ceea ce ne priveşte pe mulţi dintre noi, o stare de spirit permanentă şi că, ne place sau nu, ne aducem aminte de ele doar în momente festive, atunci când un anume interes o cere sau (şi asta nu este neapărat un lucru rău) atunci când cuţitul ne ajunge la os. Altfel, patria nu este decât “depozitara” tuturor relelor care se abat pestre noi. Ne căinăm că ne-am născut într-un loc nepotrivit, că lucrurile merg prost şi ţara noastră nu ne mai ajunge, că patria nu ne oferă nimic din ceea ce ne dorim şi merităm şi că doar soarta (crudă şi ne dreaptă) este cea reponsabilă pentru frustrări şi neîmpliniri.

În tot acest timp viaţa, mai rea sau mai bună, merge înainte, iar noi, mult prea preocupaţi să o trăim, uităm. Uităm lucrurile bune şi frumoase, lăsăm praful să se aştearnă peste oameni şi fapte demne de toată admiraţia şi lauda şi, mai rău, privim cu jind în ograda vecinilor. Nu pentru a învăţa de la ei ci aşteptând să moară şi capra lor.

Veţi fi înţeles deja că nu vreau să generalizez ci, mai degrabă, doresc să îmi explic de ce patriotismul a devenit atât de desuet. Şi de ce, pentru unii, o cocardă tricoloră prinsă în piept sau un steag care flutură într-un colţ de balcon, nu reprezintă decât gesturi demonstrative şi care în esenţa lor nu spun nimic.

Şi totuşi…

Cred încă, cu tărie, că iubirea de ţară şi patrotismul nu au murit şi aştept de la mine şi de la cei din jurul meu dovada că nu mă înşel spunând asta. Din fericire vremurile nu ne cer să arătăm lucrurile acestea luptând cu arma în mână şi, tot din fericire, ceea ce avem de făcut nici nu este prea greu. Trebuie doar să vrem. Să vrem să renunţăm la beţia cuvintelor şi să alegem să facem analize pline de luciditate, să dorim să recunoaştem (fără să ne flatăm şi supraestimăm) că valori au existat şi există încă în această ţară, să acceătam (fără acel fatalism mioritic) că avem slăbiciuni şi că, uneori, nu facem nimic să scăpăm de ele. Să scriem mai puţine lozinci si să facem, de mai multe ori, lucruri trainice şi bune. Şi să ne respectăm. Pe noi şi pe cei din jurul nostru.

Ne dorim, asta nu poate nimeni pune la îndoială, o Românie sănătoasă. Pentru asta însă, va trebui să ne vindecîm mai întâi noi, cei pe care hazardul sau voia Domnului ne-a făcut locuitorii ei. Şi nu, patriotismul, orice mi-ar spune unii, nu este un lucru desuet! El poate fi acel început de care avem cu toţii nevoie.

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!