Să vă fie de bine!

Obișnuiesc adesea să spun că blogul este casa mea. Una virtuală, desigur, dar tot casă se numește că este. Mi-o doresc primitoare, loc de relaxare, de odihnă, dar și de discuții serioase. Și vă poftesc, adesea, pe toți și pe fiecare în parte, să stăm la o șuetă. În unica ei cameră. Pretențios i-am putea zice acestei singure încăperi, laborator. Simplu și mai pe înțelesul tuturor,  cred că i s-ar potrivi, mai degrabă, numele de bucătărie. Una a gândurilor mele. Scuzați deci dezordinea pe care s-ar putea să o găsiți  uneori pe aici.

Cum mi-a trecut prin minte să asemăn blogul cu o bucătărie, în condițiile în care ar fi existat comparații mult mai încărcate de poezie sau mai pline de tâlc? Păi ce este un articol scris și distribuit în eter, dacă nu hrană pentru minte, inimă sau suflet? Cel puțin teoretic. Și nu poate fi el considerat, după caz, un aperitiv care-ți deschide apetitul pentru anumite subiecte, un prânz sățios sau un desert spumos? Uneori putem avea o postare ușurică care în niciun caz nu astâmpără foamea, alteori una greu de digerat (și în cazul ăsta nu te ajută nici măcar pilula de  Colebil) sau, câteodată, o scriitură responsabilă pentru un gust plăcut (sau amar) care va stărui multă vreme. Cred că v-am convin deja. Asemănările sunt multe și destul de potrivite.

Acum că am stabilit că vă aflați în propria-mi bucătărie, v-ați aștepta să vă dezvălui și câteva dintre rețetele mele favorite. Mmmmm, nu știu dacă sunt o bucătăreasă prea bună. Nu am făcut nicio școală pentru asta și gătesc după ureche. Sau după cum am văzut și eu că fac și alții. Se spune că meseria se fură. Nu sunt de acord cu asta în ceea ce privește activitatea despre care vorbim. Dar, până la urmă, nimic nu este nou sub soare și poate că, fără să vrem, uneori, căutăm surse de inspirați la alții.

Spuneam că gătesc după ureche, uneori fără nicio rețetă, doar înarmată cu inspirația de moment, alteori după o rețetă pe care, de cele mai multe ori nu o respect. Fie nu am toate ingredientele necesare, fie nu am răbdare, fie nu știu cum se execută corect o operație despre care aud prima dată. De cele mai multe ori îmi adun gândurile și încep “procesul tehnologic” fără să-mi fie foarte clar ce va ieși la final. De exemplu, se întâmplă să citesc pe un blog  un articol profund care îmi dă de gândit și care mă întoarce pe dos. Idei complexe, observații fine, exprimare elegantă. Iată un turnedo, îmi zic. Și în clipa imediat următoare mă apuc și eu să prepar unul. Pornind de la o altă idee, evident. Altă idee, alte ingrediente.  Înlocuiesc pieptul de rață cu un antricot de porc (căci nu-mi place rața și nu am așa ceva în frigider) și până scriu o introducere (că ăsta este unul dintre marile mele defecte, scriu introduceri interminabile) îl las la fezandat (deși asta nu scrie în rețetă) într-un baiț  în care am pus, cred eu, destulă sare și piper. Îl arunc în tigaie și mă atac cu râvnă subiectul. Ar trebui să îl frig la foc mediu sau iute, dar fac flacăra aragazului mică pentru că sună un telefon. Când termin de vorbit, constat că antricotul este mai mult înabușit, decât prăjit. Bine că nu s-a ars, îmi spun. Și cum și o parte dintre gândurile mele de început s-au cam muiat, le schimb repede cu altele. Fac asta în timp ce tai ciupercile julien. Aș avea nevoie de trufe și ar trebui să le las întregi. Nu am decât champignon, mă opresc din mărunțirea lor, dar în patru tot o să le tai. Obișnuință veche pe blogul meu, asta cu despicatul firului  ciupercii în patru. Acum ar trebui să prăjesc pâinea. Dar mă opresc. M-am întins nepermis de mult și turnedo-ul meu nu seamănă deloc cu ce mi-am dorit eu să iasă. Am făcut, de fapt, o tocăniță. Gust și mi se pare bună. Până la urmă, cititorii mei poate că nu doresc doar bucate sofisticate. Pentru că și lucrurile simple pot fi gustoase. Poate că data viitoare voi reuși și ceva mai elaborat.

Prea multe gânduri și de multe ori prea condimentate cu întrebări, griji, nelămuriri, nemulțumiri. Din când în când am nevoie de un desert. Ceva care să lase oaspeților mei un gust dulce, să le bucure privirea și să îi facă să fie optimiști. Oare de ce să mă apuc? Un text cozonac? Elaborat, consistent și plin de miez delicios.  Aș putea încerca. La maia mă descurc. O plămădesc cât ai zice esență de rom. Când vine însă vorba de frământare, lucrurile se complică puțin. Și la deserturi este cu frământat? Parcă nu aș vrea asta. Și abandonez rapid ideea. Nu și maiaua. Mi-au rămas de săptămâna trecută câteva gânduri. S-au uscat și pot face din ele pesmet. Deci savarine să fie!  Fac repede aluatul și zâmbesc când îl văd cum crește în cuptor. Oare zâmbesc și cititorii acestui articol? Nu-mi acord prea mult timp pentru a-mi răspunde la întrebare. Zahărul este deja într-un vas, pe ochiul mic, pentru a se carameliza frumos, frișca așteaptă cuminte în poș, fructele glasate stau aliniate. Sunt aproape gata. Aștept doar să se răcească siropul de zahăr ars pentru a putea trampa fiecare prăjitură în parte. Asta mi se pare cea mai grea operație. Prea puțin sirop va însemna o prăjitură seacă, prea mult va face totul grețos de dulce și deloc apetisant. Oare oi fi nimerit desertul ăsta? Va fi cineva care să îl guste cu plăcere și să mă mai și laude pentru el? Va lăsa în urma lui o amintire plăcută?

Mă opresc aici. Pentru că, se spune, vizitele scurte sunt cele mai plăcute. Nu că v-aș da afară, dar știu că aveți și alte case de vizitat. Să nu uitați însă că în bucătăria mea veți fi oricând bine veniți. Și că, întotdeauna, voi pune pentru voi, cu plăcere, bucate pe masă. Nu sunt o bucătăreasă excelentă, dar mă străduiesc.

Să vă fie de bine!

Post scriptum. Se spune că bărbații sunt cei mai buni bucătari. Oare de aceea “greii” blogosferei sunt de sex masculin?

Acest articol participă la duzina de cuvinte, joc al clubului psi.