De azi (nu de mâine cum mi-am mai propus de câteva ori) am decretat să termin cu lenea. (Cred că) am mai scris pe aici pe undeva că am început anul într-o stare de relaxare totală. Aveam nevoie de odihnă și de micile plăceri pe care o bună bucată de timp nu mi le-am permis. Așa că, după agitația sărbătorilor (care au mai adăugat o tușă de oboseală, una plăcută e adevărat) mi-am permis un program mai mult decât lejer. Unul cu filme, seriale, cărți, musafiri și vizite, blogul meu și lecturarea altor bloguri, iar pe alocuri chiar mi-am permis să “atârn” fără niciun scop. Pe ici pe colo s-a întâmplat să mai ies din amorțeală (dar nu a fost decât un banal “joc de glezne” comparativ cu ceea ce înseamnă pentru mine muncă). Dacă adaug că și la birou începutul de an nu este peste poate de solicitant, concluzia este una singură: bateriile sunt pline!

Partea interesantă este că pentru mine bateriile încărcate nu sunt suficiente ca să funcționez în parametrii optimi. Am nevoie de încă vreo câteva elemente: acțiune, recompense (și aici nu mă refer decât la cele măsurate în zâmbete și lacrimi de emoție), planuri, provocări. Și poate și de puțină adrenalină. Așa că de astăzi am decis că este cazul să încep să turez motoarele. Nu voi renunța la plăcerile enumerate mai sus (încă nu este cazul), dar îmi voi organiza timpul mai bine, astfel încât să am timp și de lucruri mai productive (și pe care le am în minte de ceva vreme). Îmi propun deci să învăț să stăpânesc un program care poate mult mai mult decât știu eu (After Effects, dacă vă spune ceva), să mă pregătesc pentru Târgul de nunți (în fiecare an mi-am propus și am reușit să las totul pe ultima clipă), să-mi actualizez site-ul, care de când cu Facebook-ul mult mai la îndemână, este cam prăfuit, să fac curățenie la sânge în calculatoare. Nu este prea greu, trebuie doar să îmi intru în ritm.

Nu aș fi scris despre planurile mele  dacă nu aș fi dat întâmplător peste un site. De dezvoltare personală cred că îi zice. Mai auzisem de chestia asta, am mai citit și pe câteva bloguri păreri pro și contra, dar nu am aprofundat niciodată subiectul pentru că nu sunt genul care crede în rețete ale succesului. Deci ca să fie clar,  ieșirea din lene nu are legătură cu chestiile (scuzați exprimarea, că nu știu cum le zice) motivaționale.

Dar să ne întoarcem la ce am găsit pe siteul în discuție. Nu am avut prea multă răbdare pentru articolele de acolo, dar câteva lucruri am băgat la cap.

Eu prefer să nu mă compar cu nimeni. Sunt unic! Pe bune? Ce interesant, unică mi-s și eu. Despre comparații însă… Oare este posibil să trăiești așa, într-un glob de cristal, de teamă că dacă te raportezi la alți oameni ai putea face comparații greșite? Mmmm… pe mine tocmai asta m-a ajutat să evoluez. Faptul că succesul unora m-a determinat să încerc și eu (dacă altul poate, ar trebui să pot și eu), iar greșelile altora mi-au fost uneori lecție. Sunt unică, dar  nu buricul pământului.

Nu te mai gândi atât de mult la lucrurile pentru care nu ai răspunsuri. E perfect normal să nu cunoşti toate misterele şi răspunsurile. Se pare că și aici eu am problemă. Că dacă nu am răspunsuri la ceva devin agitată și mă enervez și caut ca disperata până obțin unul. Uneori rezultatul nu este pe gustul meu, dar am aflat. Pentru că paragraful ăsta nu are mai multe explicații am dedus (greșit poate) că iar sunt trimisă în globul de cristal.

Nimeni nu este motivul pentru care eşti fericit. Singura persoană demnă de a fi numit motivul fericirii tale eşti chiar TU! Măi să fie! Cred deja că trăiesc într-o mare greșeală. De foarte multe ori sunt fericită pentru că oamenii dragi mie sunt fericiți sau au avut o realizare sau pur și simplu pentru că am avut timp să ne vedem și să stăm la povești.

Vrei să poți citi trei cărți de zi? Pe cuvântul meu că aș vrea! Dar asta e soră cu învață nu știu ce limbă în 21 de zile. Și apropo, oare cititul și învățatul în somn nu s-ar putea?

Geniul nu se naște, ci devine… Asta e cireașa de pe tort (poate mai sunt și altele, dar nu mai am răbdare să citesc). Aflu că genii sunt  Einstein, Darwin, Newton, Descartes, dar și Florin Salam, despre care mi se spune (și dau copy-paste ca să nu scap ceva)  ” …omul care cântă manele, asemenea celorlalţi “geniali”, nu s-a născut geniu, ci a ajuns să creeze lucruri considerate geniale. Poate nu de mine, dar de alţii.”. Să mai adaug că eu credeam că genialitatea asta o ai de la natură? Că oricât de inteligent și muncitor ai fi până la asta mai e cale lungă?

Mă întreb (încălcând astfel unul dintre preceptele de pe site) oare rețetele astea (ca să fiu elegantă și să nu le zic abureli) prind la multă lume? Sunt oameni care cred că debitând lozinci în oglindă pot deveni mai buni, mai fericiți, mai mulțumiți de viața lor? Eu nu știu ce să zic, dar o să fac cercetări.

Întorcându-mă  în lumea reală (unde am două motivații principale: că îmi place ce fac și că nu vreau să mor de foame), vă adresez și vouă o întrebare. Ce planuri vă vin în minte acum că se apropie primăvara?

Sursa foto.

Ascult de câteva zile (fără să vreau) discuții despre Valentine’s Day. Că părerile sunt împărțite, nu mai este de mult un secret. Unii de abia așteaptă sărbătoarea cu inimioare, ciocolată, cină romantică și pufoșenii mai mult sau mai puțin roz. Alții, mai pătimași decât primii, o declară comercială, superficială, importată,  kitsch occidental. Eu mă aflu într-un al treilea grup, cel mai puțin vocal, adică nu prea îmi pasă de 14 februarie. Poate pentru că pe vremea mea (ce urât sună asta) nu am auzit de ea. Acuma, să nu creadă cineva că sunt fană Dragobete. Nici despre el nu se vorbea în vremurile acelea.

Sunt de acord cu cei care spun că e comercială, dar știe cineva să-mi spună vreo sărbătoare pentru care românul nu se pregătește “cum se cuvine?”. Poate că nici asta nu e chiar așa rău atâta vreme cât niște întreprinzători reușesc să facă ceva bani,iar niște oameni au ceva de muncă în vremurile astea tulburi în care cel mai adesea aud că nu avem ce să muncim.  Kitsch? Și cu asta sunt de acord, dar numai parțial. Nu te obligă nimeni să alegi din noianul de lucruri hidoase, alternative există câte vrei. Și până la urmă de ce să fiu înverșunată împotriva unui lucru care aduce zâmbete și un strop de fericire, fie ea și una de moment? E tot mai cenușie lumea noastră și fie doar și un singur un zâmbet câștigat, mă va face să trec în tabăra celor ce spun da acestei sărbători. Și apoi, suntem o țară de oameni liberi, fiecare face ce vrea, și cred că ăsta e ultimul lucru de care mai avem nevoie, să ne sfădim pe sărbători.

Cam atâta despre sărbătoarea de mîine. Pentru mine va fi doar o zi oarecare. Asta nu înseamnă că nu îmi place să primesc daruri.

În decursul anilor am primit tot felul de cadouri. Cadouri ieftine sau scumpe, care m-au impresionat, sau m-au amuzat, care m-au făcut să vărs o lacrimă de emoție. Cadouri inspirate sau din categoria “ca nuca în perete”, cadouri folositoare sau uitate în vreun sertar, cadouri… lista ar putea continua. Nu mi-am propus să vă povestesc despre ele, deși pentru fiecare m-am bucurat. Până la urmă, gestul contează. Mi-am amintit însă, astăzi, de câteva.

La categoria “ca nuca în perete” conduce detașat…  soțul meu. Nu dați cu pietre. Este pe primul loc și la categorii mai măgulitoare pentru un bărbat. Nu voi uita niciodată un 1 Martie, prilej cu care s-a prezentat cu un mărțișor superb.  Fusese în delegație la Bacău și cumpărase de acolo un medalion din fildeș și argint. Toate bune și frumoase până anul următor. Am primit cu stupoare… același mărțișor! Probabil că sunteți tentați să credeți că era același din anul precedent. Așa am crezut și eu, dar o urmă de înțelepciune m-a dus la sertarul în care îl păstram (câțiva pași pe parcursul cărora făceam deja scenarii despre perne aplicate pe față și alte lucruri care nu-mi fac prea mare cinste).  În sertar… la locul lui… mărțișorul buclucaș. Când i-am spus că mi-a cumpărat același lucru ca și anul trecut, s-a scos elegant. Vezi ce consecvent în gusturi sunt?

Din aceeași categorie și cu același campion în rolul principal, un 8 Martie. Erau vremuri în care ne lipseau multe lucruri, și îmi doream un set frumos de cuțite. L-am primit de Ziua Femeii. Vă întrebați ce am primit în anul următor? Nu vă obosiți, e simplu răspunsul!

Fără să vreau să dau din casă prea mult, vreau să vă povestesc și despre cel mai emoționant cadou.

În clasa I-a copilul meu m-a somat să îi spun adevărul. Există sau nu Moș Crăciun. Am tot sucit problema pe toate părțile și a trebuit să mărturisesc. Nu mă puteam lupta cu Sama (colegul de clasă) care decretase la școală “că nu se există”. Anul următor a venit cu tristețea visului pierdut, dar și cu ușurarea că am scăpat de bradul ascuns pe la vecini și împodobit târziu în noapte. Seara de ajun avea să fie cea mai emoționantă seară din viața mea (și nu exagerez deloc). Lângă celelalte cadouri… 4 plăsuțe din plastic. Copilul meu, din câțiva bănuți (500 de lei de atunci) pe care reușise să îi adune, cumpărase câte un cadou pentru cei de-ai casei. Pentru bunica și pentru mine  câte un burete de vase, pentru tatăl ei o lamă de ras, iar pentru bunicul un săpun (ceva brand turcesc). Dacă ar fi fost făcute din aur nu ar fi valorat (nici atunci și nici acum) atât de mult cât au însemnat pentru mine lucrurile acelea mărunte.

Gata cu poveștile, că devin nostalgică și nu se face. Mai bine curioasă. Există pentru voi vreun cadou care să exceleze la categoria cel mai, dar cel mai…?

Sursă foto.

Cred că ți se pare ciudat că îți scriu. Noi două nu ne-am întâlnit foarte des. Fie că erai plecată pe undeva, fie eu aveam nesfârșite povești cu mama ta. Mama ta… Strălucea când povestea despre tine. Adevărul este că avea de ce. Nu era doar iubirea unei mame pentru puiul ei.

Îți mai amintești primul concurs pe care l-ai câștigat? Dar primul film pe care l-ai făcut? Mai știi numărul cauzelor nobile pentru care ai dat o mână de ajutor?

Eu îmi amintesc multe lucruri. Camera foto de care nu te despărțeai, zâmbetul cald care nu te părăsea niciodată, că ai fost studentă încă dinainte de a da Bac-ul, pozele de la Harvard, cu lumea la picioare și iubirea la braț.

Încep să te plictisesc… cum ai putea să uiți toate astea la numai 20 de ani? 20 de ani în care ai trăit cât nu trăiesc alții într-o viață!

În ziua în care ai plecat am sunat-o pe mama ta și i-am spus că nu știu ce să-i spun. Că toate cuvintele sunt de prisos. Prea multe (sau prea puține) ca să descriu ce simt! Nu am putut să îi spun că știu ce este în sufletul ei. Aș fi mințit-o, nimeni nu cred că a știut. Ne-am imaginat doar, fiecare cum ne-am priceput. Palidă încercare.

Partea ciudată este că în niciun an nu îmi aduc amintea exact acea dată. Știu că era februarie. Ce zi a fost a trebuit să întreb. Eu care uit numere de telefon, nume de actori, uneori portofelul în sertar la birou, codul PIN, cum poate ai citit pe aici, dar care nu uit date niciodată. Poate memoria  refuză să o pună în calendar? Sau o fi vreun fel de revoltă a subconștientului meu?

Mă iartă că ți-am scris aici unde mai citesc și alți oameni (nu trebuie să te superi, nu sunt foarte mulți), dar încă nu ți-am aflat adresa corectă. Cea la care te-am vizitat ultima oară, pentru că acolo mi-au spus unii că o să te găsesc, mi s-a părut doar o glumă proastă. Nu erai acolo de vreme ce nu te-am auzit și nu te-am văzut. Ori eu vroiam neapărat să îți scriu câteva vorbe, ca să știi că nu te-am uitat.

În încheiere vreau să te rog ceva. Ai putea să o ierți pe mama ta? Nu și-a putut imagina universul fără centrul său. Sau poate că tu știi deja asta pentru că sunteți împreună acum. Citiți și zâmbiți.

Vă sărut cu drag,

12 februarie 2013

Sursă foto.

Mă feresc cât pot de tot felul de aberații care circulă pe internet. Mai scapă însă din când în când câte un mail care se încheie cu “trimite la 10 persoane…”  sau pe contul de facebook câte un ”dă like și share dacă…”. Soarta lor este clar și fără echivoc stabilită, le ignor, le șterg sau le trimit în spam. Poza pe care o atașez m-a pus puțin pe gânduri.  96.927 like și 4.757 distribuiri? Este posibil ca atâția oameni să dea click fără să vadă monstruozitatea din text?

* later edit  -  Se pare că wordpress pune reclame pe blogul meu :(. Pentru că mă găzduiește gratis nu am de ales.

Poate că titlul sugerează o melodie veche, dar nu am de gând să umblu iar în cutia cu vechituri (căci am cam folosit-o în exces aici pe blog, debitând tot felul de amintiri).  Dalida și Delon să râmână deci la naftalină, deși eu le-am fredonat cântecul ieri, fără nicio legătură cu ce am pățit (așa mi-a venit mie în minte), mai ales că nici măcar nu era vorba de o parolă, ci de un cod PIN.

Vineri și zi scurtă, plec în grabă de la birou cu gândul să rezolv și câteva probleme (cumpărături, factura de la telefon). Trec pe la un bancomat. Fac ce se face de obicei acolo și în loc de bani primesc un mesaj care îmi cere să introduc codul PIN. Mai fac o dată și la fel. Îmi vine în minte ce povestise dimineață o colegă (că nu a putut lua un extras de cont că nu știu ce era defect în sistem). Stupidă conexiune, mai ales că era vorba despre o altă bancă. Declar bancomatul defect și mă duc și mă așez cuminte la rând la ghișeu. Rezolv parțial problema (factura de telefon uitasem evident să o printez) după ce stau ceva vreme la coadă, timp în care mi-a fost dat să ascult și o conversație privată la telefon. Măcar și-a cerut scuze că înghețase cu buletinul meu în mână. Când am părăsit instituția cu pricina mă lovește o revelație.  Folosisem codul de la un alt card. Îmbătrânești  mi-au strigat o mie de gânduri! Nu că nu ar fi adevărat, dar am mai făcut eu din astea și altădată (cu toate că de obicei memoria mă ajută).

Vouă vi se întâmplă să uitați sau să amestecați lucruri? Și dacă da, cum vă luptați  cu micile derapaje de memorie? Nu-mi recomandați lecitină, că mă supăr.

Altfel, să aveți un weekend fain!

Zi ciudată astăzi. Ploaie, o atmosferă apăsătoare, stare de somnolență. Am venit de la muncă agale, fără să fiu prea atentă la lucrurile din jurul meu. În fața blocului o domnișoara. De la distanță nu mi-a fost prea clar ce face. Un pas la dreapta, doi la stânga, lucru care s-a întâmplat de câteva ori, apoi stânga-împrejur și dusă a fost. După ce am mai făcut și eu câțiva pași, am înțeles motivul. În mijlocul drumului, fără să poți intui ce traiectorie va urma în secunda următoare, o pisică. Evident neagră. Am zâmbit cu superioritatea omului care nu crede în superstiții (așa cum nu crede nici în horoscoape, vise, vrăjitoare, numerologi, profeții sau babe). Apoi mi-am aminti că în decursul vieții am avut și eu câteva “derapaje”.

Copil fiind, am ocolit conștiincios toate canalele. Nu mai țin minte câte găuri aveau ălea aducătoare de ghinion. Oricum, preventiv, le ocoleam pe toate. Le mai ocolesc și astăzi, dar din alte motive. Au fost câteva întâmplări în oraș cu oameni care s-au trezit în ele (pentru că le fuseseră furate capacele sau nu erau suficient de bine fixate). Deci pot fi aducătoare de neșansă.

Tot în copilărie, pe vremea când citeam Pinocchio, s-a întâmplat să rătăcesc stiloul, lucru care se întâmpla destul de des și prevestea că o să mi se aplice o corecție. În carte Gepetto se rugase la o stea ca să-i însuflețească păpușa. Am stat și eu ceva vreme în fața ferestrei urmându-i exemplul. Și a funcționat. Am găsit stiloul.  Pentru că mă rugasem la toate stelele de pe cer, sau pentru că l-am căutat mai atent?

În facultate s-a întâmplat sa visez într-o noapte un tren. A doua zi am picat un examen. Toate sesiunile următoare au fost bântuite de spaima unui vis cu tren. De aceea de cele mai multe ori nici nu dormeam în noaptea de dinaintea unui examen (la care se adăuga normal și faptul că mai aveam și câteva cursuri de citit). Eu eram cu obsesia trenului, soțul meu în devenire cu grija de a avea cămașa norocoasă curată și călcată. Una roz pal. A purtat-o doar la examene toată facultatea.

Cel mai recent lucru din seria acestor “derapaje”, de multă vreme petrecut și el, a fost o previziune a Uraniei. N-am urmărit-o și nu o urmăresc, dar s-a întâmplat o dată să se nimerească să o aud exact când făcea previziuni despre zodia mea. Spunea că în anul următor se va întâmpla ceva care îmi va schimba substanțial și în bine viața. Deși nimic nu prevestea această schimbare, previziunea s-a împlinit chiar la începutul anului. Și nu am putut să nu mă gândesc, chiar daca doar în treacăt, la cuvintele ei.

O să închei cu un lucru trist. O bună prietenă a făcut acum ceva timp un gest necugetat și ireversibil. Cred cu tărie că a contribuit la asta și un numerolog. A vizitat unul, plătit cu bani grei presupun, într-o perioadă în care lumea ei se prăbușise mai grav decât își poate cineva imagina, iar idiotul, căci altfel nu îl pot numi, după tot felul de aberații, i-a proorocit și ceva legat de viața profesională. Urma să aibă un examen important, iar el i-a spus că nu o vede acolo. Deci nu că o să-l pice, sau că nu o să se ducă la el, sau că nu o să se mai țină. Că nu o vede.

Mă întreb, dacă dincolo de amuzamentul pe care îl produc uneori, tipul ăsta de semne și profeții, nu se înșurubează în subconștient făcând rău și distrugând orice urmă de optimism. Voi ce credeți?

Nu am nici cea mai mică intenție să vă pun sa alegeți dintre muzele grecești. Oare voi le mai știți numi pe toate? Eu a trebuit să caut pe Google după ce am început articolul,  căci  încercând să le număr, îmi ieșeau doar cinci.

Cum ziceam, nu o să vă rog să alegeți dintre muzele adevărate (sau mă rog, recunoscute oficial), cele cu buletin de Helicon. Sunt curioasă însă (dacă nu sună a indiscreție și dacă nu vă este prea greu)  să aflu dacă în viața voastră a existat cineva care la un moment dat a jucat rolul lor. Un muritor de rând datorită căruia aveți o meserie sau un hobby sau, de ce nu, blog.

Și ca să sparg gheața (pentru că îmi place tare mult când cineva comentează la mine pe blog) o să vă povestesc mai întâi eu. Cu specificația necesară cred, că nu am crezut niciodată în necesitatea MODELULUI ÎN VIAȚA, despre care mi se spunea mereu la dirigenție că ar trebui să îl am. Mi-a plăcut mai mult, și mi s-a părut mai util, “să fur” de la fiecare om câte un pic atunci când mi s-a părut că mi-ar fi util.

Nu mai știu dacă am scris pe aici pe undeva cum îmi câștig eu pâinea. Fără prea multe amănunte (căci deja simt că o să exagerez cu introducerea), ceea ce fac eu zi de zi presupune folosirea unui calculator. Și nu pentru că am făcut vreo școală care să mă învețe asta. În anul doi de facultate, singurul în care am făcut un semestru de informatică, pentru materia asta era necesară mai mult forța brațelor. Perforam sute de cartele și i le duceam Felix-ului să le digere. De cele mai multe ori listingul pe care îl primeam se încheia cu “abandon du travail”, semn că pe vreo cartelă este un  typo și că trebuie să o iau de la început.

Și totuși… a existat o muză care să mă fac să îmi doresc să știu să folosesc un calculator.

Se întâmpla la ceva vreme după ce terminasem stagiatura, într-un combinat siderurgic în care la acea vreme PC-ul nu era ceva obișnuit. Până la momentul în care începe povestea nici nu văzusem vreunul prin zonă. Contabilitatea se făceau cu creionul și mașina de calcul, pe documente cumulative cât masa, obligatoriu cu indigo. Scriam cu mâna și socoteam până ne sfârâiau creierii tot felul de bugete, de planuri, de comenzi și de bonuri. După cinci ani de orice muncă (mai puțin ingineria învățată în școală) m-am trezit într-un departament unde nu se întâmpla mare lucru și unde nu învățam mai nimic. Doar în biroul alăturat, o fată, mai tânără decât mine, lucra concentrată în fața unui calculator. Era un 386, nu avea mouse și nici unitate optică, fata culegea texte în WordStar (un editor primitiv, greoi și obositor), iar mie mi se părea că nu există lucru mai grozav decât munca ei. Cum am ajuns să am și eu un computer pe masă e o poveste lungă. O să vă spun doar că s-a întâmplat destul de repede și că probabil l-am primit doar pentru că cel care decidea o astfel de achiziție nu mă mai suporta. Nici azi nu realizez cum am putut să fiu atât de insistentă. Dar aveam un 486 nou-nouț, cu Word-ul instalat de pe 10 dischete, cum nimeni nu mai avea (nici măcar Centrul de calcul). Și ca să rostesc adevărul până la capăt, nu prea știam cum să îl folosesc și îmi era și foarte teamă că aș putea strica ceva.

Acea fata a fost muza începutului de drum. Despre cum am ajuns să merg mai departe și despre oamenii care au contat în călătoria mea, altădată (pentru că ei merită o postare separată).

Se mai încumetă cineva să-și dezvălui muza?

* Multumesc Adriana; 

** Poate că cititoarea care mă ruga să scriu despre Combinatul de la Călan a găsit o frântură din imaginea lui;

*** În poza care ilustreaza articolul sunt 10 personaje; dacă ați remarcat că nu dă la socoteală aflați că este și Apollo alături de cele nouă muze; asta pentru că eu le-am numărat de câteva ori până m-am prins că nu văd dublu și că ar fi cazul să mă documentez.

Sursa foto.

Bunicul meu a așteptat o viață americanii. Exagerez puțin. Nu toată viața. S-a supărat la un moment dat că n-au apărut. Și că nu au făcut lumină în povestea asasinatului lui Kennedy. A ascultat în continuare Vocea Americii, dar parcă îl aud exclamând cu năduf: “exemple!”  (în traducere liberă asta ar însemna “dă-i încolo că numai gura e de ei!”). Nici că au ajuns pe lună nu mai credea. Astăzi, după atâta amar de ani, a venit rândul meu să aștept (că doar așchia nu sare departe de trunchi și nici sângele apă nu se face). Dar nu pe americani, ci pe nemți!

Acuma să nu își imagineze cineva că mi-a venit mie ideea asta așa brusc și dintr-o dată sau că am visat azi noapte. Facebook-ul nostru cel de toate zilele mi-a adus în fața ochilor un articol. Pentru cine nu are răbdare să-l citească o să reproduc aici un fragment. Cel mai important. “Administraţia locală are convingerea că numărul vizitatorilor ar putea fi cu mult mai mare, iar castelul s-ar putea bucura de şi mai multă faimă în lume, dacă se vrea cu adevărat acest lucru. … primul pas a fost deja făcut, căci reprezentanţii primăriei au discutat deja cu o renumită companie internaţională de turism, pentru o colaborare prin care să fie promovat castelul din Hunedoara. Este vorba despre liderul operatorilor de turism din Europa – compania germană TUI Travel – care deserveşte circa 30 de milioane de clienţi”. Să fie un început de speranță?

M-am întrebat mereu, după ce am vizitat un obiectiv turistic, de ce noi nu suntem în stare să ne punem în valoare poveștile și, de ce nu, să le vindem altora. Cea mai mare frustrare am simțit-o acum doi ani în Italia. Cu “tabăra” așezată undeva lângă Veneția îmi propusesem să evadez în fiecare zi spre un loc în care am ceva interesant de văzut. Trieste nu era pe lista mea, dar după ce mi s-a repetat obsedant că trebuie să merg acolo să văd “castelul lui Sissi” am cedat (pentru că mă fascinează istoria frumoasei și nefericitei împărătese). Ajunsă acolo am găsit altceva.  Sissi fusese doar oaspete în acele locuri. Nu m-am simțit înșelată așa cum s-ar putea crede. Locul este minunat și are propria lui poveste demnă de aflat. Dar m-am gândit că poate nu întâmplătoare era mica dezinformare. Sissi “se vinde” mai bine decât Ferdinand Maximilian. În plus nu pliantele turistice propagau eroarea. Ci oamenii simpli cu care am intrat în contact. Și erau sinceri, ei așa știau. Strategie de marketing?

Revenind mai aproape de casă, mărturisesc că îmi doresc și la Hunedoara o poveste a castelului care să lase turiștii cu gura căscată.  Și un castel de poveste, cu domnițe și cavaleri medievali.

Nu trebuie să inventăm legende și povești. Ele există și sunt frumoase (deși nu m-ar deranja – și o să vă rog să nu dați cu piatra – câte un vampir sau o stafie adăpostindu-se prin vreo firidă din vechiul castel).

Și nu pot să nu mă întreb, ce-ar fi dacă toate lucrurile astea se vor întâmpla…

Sursa foto

Acum câteva zile Anca îmi povestea că a văzut Mizerabilii și că i-a plăcut foarte mult. Trec repede peste faptul că eu am tot amânat să îl văd  descurajată de faptul că e un film “cântat”, între timp am remediat asta și declar cu mâna pe inimă că merită văzut. Discuția despre Mizerabilii mi-a dat ideea unui articol pe blog. Unul în care să scriu și eu (chiar dacă subiectul a fost bănuiesc îndelung dezbătut) despre filme și cărțile din care acestea s-au născut. În mintea mea articolul era gata creionat: filme la fel de celebre ca și cărțile, cărți care au devenit celebre doar după ce filmul a apărut, cărți care mi-au plăcut mult mai mult decât filmul și invers (am și câteva exemple în care cartea nu mi-a spus mare lucru, filmul însă mi-a plăcut enorm) și multe altele lucruri pe care nu o să le mai pomenesc. Poate cândva voi scrie și despre acest subiect, acum însă (așa cum mi se întâmplă adeseori) o să abandonez ideea inițială (nu chiar de tot) și o să povestesc altceva.

Am copilărit printre cărți. Să nu vă imaginați că m-am născut într-o casă mare și frumoasă cu o bibliotecă imensă în sufragerie. Dimpotrivă, îmi amintesc în cele mai mici amănunte prima mobilă adevărată din apartamentul confort IV în care mi-am petrecut cei dintâi ani de copil ajuns la oraș (cumpărată cu 3.999 lei de la un vecin care se muta în altă localitate), primul covor (de iută) și prăjitura pe care mama o făcea în “oala minune” (un fel de dry cooker din zilele noastre) pe un reșou care funcționa cu petrol. Să nu își imagineze cineva că am avut o copilărie nefericită. Dimpotrivă. Mă bucuram de viață așa cum era. Poate și pentru că nu aveam cu ce face comparație, toți oamenii pe care îi cunoșteam trăiau la fel (cu o singură excepție, o vecină de la etajul 1 care era vânzătoare la alimentară, care avea mașină și covoare persane, și căreia i se spunea “doamna bogata”). Cam așa arăta lumea primilor mei ani de școală. Intuiam că există mai mult și mai bine și evadam adesea din ea citind.

Mamei îi datorez acest viciu. Femeie simplă, cu puțină școală, dar pasionată de citit. Și poate puțin conjuncturii. În niște timpuri în care cărțile bune erau rara avis mama avea o slujbă modestă într-o instituție care la parter avea un stand de cărți bine aprovizionat și la care avea și ea acces.  Nu am primit mereu haine noi (de multe ori haină nouă însemna o bluză de la o mătușă, studentă atunci, care l-a rândul ei o primise de la o altă mătușă, cea care făcea curățenie în casa unui mare actor și la care admiram mereu haine spectaculoase, care erau evident primite, nu cumpărate de ea),  nu am fost în fiecare vacanță la munte sau la mare (exceptând două sau trei tabere), dar am avut cărți. Multe cărți.

Poate că după o introducere (prea) lungă ar trebui să trec la subiect. Cărțile copilăriei și filmele inspirate din ele. Cred că dacă aș face un exercițiu de memorie aș putea scrie o listă aproape completă, dar nu-mi propun asta, o să povestesc doar despre cele care m-au impresionat. Și nu neapărat într-o ordine cronologică exactă.

Cireșarii

Cartea am primit-o cadou de Crăciun. Cinci volume de care nu puteam să mă dezlipesc. Am așteptat Revelionul ca pe o binecuvântare. Era noaptea în care nimeni nu mă mai trimitea la culcare și puteam să citesc. Mi-a plăcut la fel de mult și filmul. Am rămas însă dezamăgită că ecranizarea s-a oprit la primul volum.

Secretul cele două Lotte

Cred că eram de vârsta eroinelor din carte când am citit-o. Aventurile celor două gemene hotărâte să-și împace părinții divorțați m-au impresionat și m-au emoționat. Filmul l-am văzut mult mai târziu, om în toată firea fiind. Se numește “The Parent Trap”. Un film amuzant pe care poate l-am iubit de dragul amintirii unei cărți? Nu știu. Știu însă că există și o ecranizare mai veche, chiar și un desen animat.

Singur pe lume

Povestea lui Remi a fost cea care m-a impresionat cel mai mult în primii mei ani de lectură. Cartea are mai multe ecranizări. Am văzut două și desenul animat. M-au impresionat.

Voi aminti doar în treacăt Aventurile lui Tom Sawyer  (la fel de dragi fiindu-mi și cartea și cele două ecranizări pe care le-am văzut), pentru că vreau să vă întreb câteva lucruri, pe voi cei câțiva cititori.

Despre ce carte și ecranizare a ei vă amintiți când gândurile se întorc în copilărie?

Și poate cea mai mare curiozitate a mea. Copiii de acum mai sunt fascinați de astfel de lucruri? Mai sunt de actualitate cărțile și filmele de demult, sau au fost sufocate de Spiderman, Spioanele și Cars?

*Dedic acest articol mamei mele, pentru că acum o văd rar și pentru că niciodată nu i-am spus în cuvinte că o iubesc; ea nu citește bloguri, dar știu sigur că sora mea îi va citi aceste rânduri.

Am terminat de citit Frumoasele străine de ceva vreme, dar am tot amânat să scriu câteva cuvinte despre carte. A fost una dintre recomandările literare pe care le-am primit în vacanță și m-au atras câteva cuvinte scrise pe a doua pagină: “Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult râsul, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…”  Aproape că uitasem de când nu am mai citit o carte amuzantă.

Probabil ați auzit multe despre  Mircea Cărtărescu și cărțile lui.  Unii spun că este plin de farmec, cu o extraordinară precizie a limbajului și că ar avea amprenta geniului. Alții, dimpotrivă, îl consideră enervant, megaloman, îl asimilează unui anumit curent politic și îl pun la zid. Nu o să insist asupra acestor lucruri pentru că, mărturisesc, nu i-am citit destul de multe cărți ca să am o părere (a mea) clară.

Frumoasele străine mi-a plăcut. Am citit-o tot timpul cu zâmbetul pe buze.

Cartea cuprinde trei povești: Antrax, Frumoasele Străine și Bacoviană. O să trec repede peste primele două. Antrax spune povestea unui plic dubios, sosit din Danemarca, în care personajul suspectează că ar fi praful mortal, iar Frumoasele străine redă un complicat și obositor turneu în Franța la care autorul participă împreună cu alți unsprezece scriitori. Ultima, Bacoviană, m-a cucerit și mi-a plăcut cel mai mult (deși este de departe cea mai grotească și descrie evenimente neplăcute).

Bacoviană a proiectat pe retina mea imagini, nu cuvinte. L-am văzut pe Cărtărescu tânăr coborând de cinci-șase ori pe zi să-și verifice corespondența. I-am simțit nerăbdarea de a pleca la Bacău pentru o lectură de versuri. Mi l-am imaginat în tren relaxându-se “pe bancheta de plastic jegos, tăiată cu briceagul și golită de buretele galben“. I-am auzit pe scriitorii băcăuani bârfind aiurea mari scriitori: “Proust era un mit găunos, o invenție a evreilor. Thomas Mann, un tip fără talent, uscat și burjui ca toți nemții. Márquez? Un kitschoman care-și lua subiectele din melodrame.”  L-am însoțit într-un bar jegos, la Mărășești în miez de noapte, la o “fată faină” (curvă cu suflet) , într-o bucătărie sordidă și i-am ascultat versurile citite în fața unui public năucitor: “o fată coșoasă care lua din când în când notițe și doi băieți care jucau, cu nerușinare, în primul rând, cruciulițe și cerculețe, pufnind în râs din când în când”. I-am simțit gustul amar lăsat de “succesul” avut în provincie și mi-a părut rău de faimoasa valiză din imitație de piele,  plină cu cărți de poezie, uitată în portbagajul unui ARO și pe care nu avea să o mai recupereze niciodată.

În loc de concluzie o să spun că este un volum ușor de citit, relaxant și plin de umor (chiar dacă pe alocuri amar).

Sursă foto.