Sună urât! Nu sunt în pragul unei depresii, dimpotrivă, mă simt exact la fel ca ieri, la fel ca acum o luna, la fel ca acum 25 de ani. Pur și simplu nu îmi place cum sună.

Mă întreb când au trecut. Și fără să vreau în minte construiesc un soi de bilanț. Constat că am fost contemporană cu lucruri memorabile.

Primul pas pe lună, sfârșitul războiului din Vietnam,  dezastrul nuclear de la Cernobîl,  căderea Zidului Berlinului, revoluția din 1989, războiul din Golf, 11 septembrie și turnurile gemene, primul presedinte afro-american al Statelor Unite. Par secvențe desprinse din jurnalele de știri. Secvențe care într-un fel au altul au atins și viața mea.

Am simțit cutremurul din 1977, am văzut o eclipsă (sau mă rog, din cauza norilor am văzut doar când s-a întunecat), am trăit sub două regimuri și  în două milenii. Și am ratat mai multe apocalipse. Nici nu le mai știu numărul.

Nu încap cei 50 ai mei în acest articol. Au fost multe, au fost de toate. Bune și rele, lumini și umbre, lucruri de care sunt mândră, unele pe care vreau să le uit. Contează cu adevărat doar două:

Mi-am schimbat jobul la o vârstă când alții își doresc doar un loc călduț într-un birou. Asta a însemnat să uit aproape tot ce am făcut vreodată ca să îmi câștig existența, să pun din nou mâna pe carte și în nopți lungi și fără somn să rezist eroic tentației de a mă da cu capul de tastatură și calculator. Nu este numai meritul meu. A fost și un strop de noroc. Dar mai ales au fost oameni care m-au sprijinit, m-au susținut și au avut încredere în mine. Nu o să uit niciodată asta.

Exită și un alt lucru. Nu ultimul. Cel mai important și cu care mă mândresc până la cer și înapoi. Am făcut și am crescut un copil. A dat sens existenței mele și îi mulțumesc!

Începe să sune patetic ce scriu. O să închei aici. Următorul “bilanț” peste 10 ani :).

Nu, nu m-am hotărât brusc să plec în vacanță. Mai am de visat mult pană la momentul pe care îl aștept cel mai mult.

Scriam pe 2 ianuarie că am început anul fără să îmi fac planuri. Nici măcar planuri de vacanță. Cochetasem cândva în toamnă cu ideea de a vizita Pariul. Am constatat însă că nu mă pot duce acolo în luna martie. Și mi-a scăzut brusc entuziasmul. Mi-ar fi plăcut atunci pentru că aș fi putut face o bucurie cuiva drag. Și cum ideea asta prinsese deja rădăcini adânci la mine în minte, fără nicio părere de rău, am renunțat.

Și-acum întrebarea. Unde mă duc totuși să-mi aerisesc neuronii vlăguți de mai bine de jumătate de an de muncă?

Știu clar două lucruri. Nu îmi doresc all inclusive (m-ar umple de nervi sa zac o săptămână undeva, cu burta la soare), iar bugetul este decent, dar nu exagerat.

Am încercat un consiliu de familie. Soțul meu are însă o singură destinație preferată: Unde vrei tu! – am citat.

Surprinzător ideea salvatoare a venit tot de la el (sau poate a vrut doar să scape de gura mea). Hai să nu ne facem planuri și înainte de momentul cu pricina sa căutăm o ofertă last minute. 

Mi s-a părut interesant și am îmbrățișat ideea. Că o fi de bine sau de rău, rămâne de văzut! Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în genul ăsta de vacanță și să îmi povestească impresii. Iar din ceea ce am citit pe internet nu am putut să îmi fac o părere. Așa că o să îmi las vacanța de anul acesta la mâna hazardului.

Îmi doresc noroc!

Scriam într-un alt articol că plouă cu aniversări la mine la birou în aceste zile de început de an. Mi-am făcut obiceiul de a oferi cu astfel de prilejuri, celor dragi (și da, colegii mei de muncă îmi sunt foarte dragi), un dar parfumat. Nu este vorba de parfumuri scumpe, este doar o încercare de a-i face să simtă parfumul anului în care s-au născut: un film de atunci, muzica acelui an, o lista cu evenimentele memorabile care s-au petrecut. Nu este o idee originală. Am văzut undeva asta și mi-a plăcut.

De dimineață am început să mă documentez pentru două astfel de daruri. Și mi s-a făcut poftă de văzut filme vechi. Am și făcut o listă:

Breakfast at Tiffany’s (1961)
The Sound of Music (1965)
One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975)
La Dentelliere (1977)
Sophie’s Choice (1982)
White Nights (1985)
Dead Poets Society (1989)
Scent of a Woman (1992)
Legends of the Fall (1994)
City of Angels (1998)

Mai are cineva idei?

În călătoriile mele pe bloguri, găsesc acum câteva zile o fotografie. A restaurantului “Gaura dulce” din Brașov. Locul nu mai arată așa cum îl știam eu, dar la vederea lui, mi-am adus aminte de anii studenției mele și de faptul că am fost acolo de nenumărate ori. Știu exact că în acele vremuri localul nu se numea așa, dar nici nu îmi aduc aminte adevăratul lui nume pentru că toată lumea îi spunea doar așa: Gaura dulce. Imaginar mi-am purtat pașii prin orșul pe care îl iubesc enorm și în care am lăsat o părticică din sufletul meu. Îmi amintesc cu exactitate locurile. Numele însă s-au mai șters din memorie. Nu toate. Țin minte “Mielul alb”, deși nu era decât o crâșmă obscura, și pentru prima oara după atâți ani mi-am amintit de “Repetentul”.

“Repetentul” era una dintre cele două cofetării de pe Strada Lungă. Cea mai apropiată de complexul studențesc. Bineînțeles că pe firma ei scria altceva (nu mai știu ce). Era genul acela de cofetărie (și erau multe în Brașov) din apropierea locurilor frecventate de studenți unde găseai o prăjitură ieftină și bună care se vindea la kilogram (ceva foi cu miere, cremă albă și gem) și mămăligă cu brânza. Știu că este ciudată mămăliga în cofetărie, dar cei din generația mea, locuitori în cămin și mai tot timpul fără cartelă de masă, cu siguranță își amintesc. Așa cum își amintesc în mod sigur că în sesiune locul cu pricina era gol. Se transmisese din generație în generație ideea că cine intră acolo în perioada examenelor rămâne repetent. Recunosc că, deși nu sunt superstițioasă, nici eu nu puneam piciorul acolo. Preferam să merg pe jos, încă o stație de troleu, până la următoarea cofetărie.

Nu știu dacă mai există acea cofetărie și nici câtă vreme s-a mai propagat în timp ideea dătătoare de fiori pentru orice student. Îmi promit ca la prima vizită prin Brașov să merg și să văd cum arată locul după atâția ani. Constat însă că, deși am fost în multe locuri demne de amintire, o grămadă de nume nu le mai știu (și asta chiar dacă nu a trecut prea mult timp). Și mai constat că mi-au rămas întipărite în minte acele nume mai altfel.

Probabil nu voi uita niciodată nici că am fost la Centimeter  la Viena sau la Svejk Restaurant (referire la nuvela cehească Bunul Soldat Svejk) în Praga.

sursa foto

Să înceapă Ready, steady, go! - zic acum. Azi dimineață aveam o altă părere. Am tras eroic de mine ca să îmi ridic trupul, oarecum atrofiat de lene, din pat. Am încercat să îmi adun gândurile rătăcite încă printre cărți, filme și seriale.

Am dat piept cu frigul de afară. Nu prea m-a adus nici el la sentimente mai bune, dar… După 35 de minute care au inclus naveta zilnica până la birou (se zice că fac naveta, că doar lucrez într-un alt oraș decât cel în care locuiesc) și un drum scut în piață ca să cumpăr flori (plouă cu aniversări la noi la muncă la început de an), am aterizat și eu printre colegele mele care declaraseră deja “action”. Și nu, nu am întârziat (serios), au fost doar ele cu ceva mai harnice decât mine.

Eu nu fac nimic până nu-mi beau cafeaua!

Nu mai miră pe nimeni. E laitmotivul tuturor dimineților mele. Pentru că niciodată nu am timp să beau cafeaua acasă (chiar dacă colegul meu de apartament o pregătește conștiincios). Pentru că deși nu sunt leneșă din fire, trezitul dimineața mi se pare cel mai cumplit calvar. Pentru că uneori îmi imaginez Paradisul ca fiind locul în care te trezești la ce oră vrei. Niște ani (destul de mulți) am tot disecat acest cusur. Și, până la urmă, am decretat că este o boală. Cuibărită în genele mele. Am și dovada. Am reușit să o transmit pe linie maternă mai departe. În formă agravată, chiar :).

Apoi, fără să simt, m-am trezit pe drumul de întoarcere către casă. După o zi care a trecut pe nesimțite. Bucuroasă că iubesc jobul pe care îl am. Ușor obosită, dar ciudat, cu bateriile încărcate.

Să înceapă, zic, noul an!  Ready, steady, go! Pentru mine astăzi a început cu adevărat noul an.

Later edit: Modificările le-am făcut după ce umblând pe internet din blog în blog, am găsit un articol cu titlu asemănător, și nu aș vrea să se creadă că l-am furat :).

sursă foto

Ieri, în prima zi a anului, am decretat zi de lene generală. Nici iarba nu a crescut (nici nu ar fi avut cum, am scos nasul afară din casă aseară și m-a întâmpinat un ger de crăpau și pietrele).

Mi-am început cu adevărat noul an abia astăzi. Cu o ușoară tristețe, așa ca de ultima zi de vacanță. Și cu un film vechi si fain – Out of Africa (1985). Îl recomand.

Am frunzărit câteva ziare (ceva tabloide, roșesc și recunosc). Aceleași povești ce se cuvin despre un nou început: câte salvări, câți polițiști, câți au băut sau au mâncat peste măsură, cât gunoi a rămas în piețe după ce petrecerile s-au spart, care vedetă unde a petrecut/cântat și cu ce s-a îmbrăcat. Poate doar o știre care să le învioreze pe toate celelalte (statistici prăfuite doar cu cifre schimbate): 600 de bravi români care și-au văzut așteptările înșelate în noaptea de Revelion s-au războit (la propriu) cu personalul unui local. Acuma, nu vreau sa caut scuze pentru organizatori, dar nici nu pot să nu zâmbesc imaginându-mi domni cu papion porniți la atac înarmați cu polonice și doamne elegante, mirosind a Chanel, făcând sandvișuri în bucătăria despre care tot ele spun că e insalubră, așa ca să mai recupereze ceva din pagubă.

Apoi… retrospective … Cine cu cine s-a măritat, cine de cine s-a despărțit, cine ce gafe a făcut… și cel mai important cine și-a pus silicoane (eh fără să știu asta chiar nu puteam să trăiesc, mai ales că citesc, ca 2012 a fost “anul silicoanelor”).

Cireașa de pe tort este fără îndoială partea cu previziunile. După marele fâs cu apocalipsa mayașă văd că ni se servesc “apocalipse” mai mici. Cutremure, foamete, jocuri de culise, răsturnări de situații, explozii solare. Mă bucur totuși să aflu că laptele de capră se va vinde cu mare succes și că, deși lumea va fi puțin mai proastă ca acum, aproape toți își vor îndeplini “visele” (mai ales că mi-o spune “O PERSOANE CU UN IQ FOARTE MARE.STIU MULTE CE ALTI NU STIU. STIU SI CE NU AM INVATAT INCA” – am citat).

Cam asa arată “revista presei” de astăzi. O să îi las pe prezicători în clubul lor “select” și mai repede o să îi dau crezare lui Murphi. Predicțiile sunt dificile, mai ales atunci când vorbim despre viitor.

Cât despre rezoluțiile mele de început de an (ciudat cuvânt rezoluție ăsta), o să îmi exprim mai degrabă o singură dorință: să fim sănătosi. Restul le-om mai aranja și pe parcurs.

La mulți ani!

sursa foto

Anul acesta Moș Crăciun mi-a adus ce se vede în imagine. A știut că o să mă bucur și că nu poate greși cu un astfel de dar. Sau poate a fost doar un apropo subtil că nu am mai pus mâna de multă vreme  pe o carte.

Jocurile foamei de Suzanne Collins. Primul contact cu cartea a însemnat dragoste la prima vedere. Copertă tare, hârtie volumică, timbru sec, folio roșu, plastifiere mată, big la cotor. Îmi plac cărțile frumos construite. Defect profesional :). Citirea textului de pe coperta a patra m-a descumpănit ușor. Fantasy nu este chiar în topul preferințelor mele. Dar având încredere în gusturile Moșului, m-am apucat de citit. Și nu am lasat-o din mână până ce nu am ajuns la final. Captivantă. Este singurul cuvânt cu care vreau să o descriu.

Acțiunea se desfășoară în Panem, “țară înălțată din cenușa unui loc numit cândva America de Nord”. Un stat totalitar unde un Capitoliu puternic și strălucitor guvernează cu o mână de fier 12 districte cândva rebele. Jocurile foamei au fost create tocmai pentru a le aduce aminte tutoror că acele vremuri nu trebuie să se mai repete.

“Regulile Jocurilor sunt simple. Ca pedeapsă pentru rebeliune, fiecare dintre cele douăsprezece districte trebuie să trimită doi participanţi, un băiat şi o fată, numiţi tributuri. Cei douăzeci şi patru sunt închişi într-o arenă imensă, în aer liber,care poate adăposti orice, de la un deşert arzător până la un pustiu îngheţat.Vreme de mai multe săptămâni, competitorii se luptă pe viaţă şi pe moarte. Tributul care rămâne în viaţă câştigă.”

Concursul este sadic și sângeros, o tactică de intimidare bine pusă la punct, transformată de creatorii ei în show de televiziune urmărit cu frenezie de unii, însă cu spaimă de către apropiații celor 24 de adolescenți aruncați în arenă. Doar unul va supraviețui. Se va întoarce acasă unde i se va oferi o viață ușoară, iar districtul său va uita măcar pentru un timp de foame.

Aștept cu nerăbdare să citesc următoarele cărți ale trilogiei. Mi-a devenit dragă Katniss Everdeen, fata de numai 16 ani aruncată fără voia ei într-un joc sângeros și care se va vedea nevoită să poarte pe umerii ei o victorie amară. O victorie care a însemnat moartea altor 23 22.

Poate ar mai trebui să adaug că această carte a fost publicată în 32 de țări și că a făcut ocolul pământului în mai puțin de un an.

Citesc pe multe bloguri analize ale anului care se pregătește să se încheie. Fac și eu un calcul sumar. Îmi dă cu plus. Nu simt nevoia sa rememorez lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat. M-am bucurat de ele la momentul potrivit, au devenit amintiri, vreau deja să-mi ajut destinul să producă altele. Nervii și stresul și momentele în care parcă nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului le-am uitat. Cu siguranță că nu au fost ultimele. Poate merită însă puțină atenție cel mai fascinant moment a lui 2012…

Întotdeauna mi-am dorit să văd Spania, Spania cu al ei Museo Nacional del Prado, cu Palacio Real și Puerta del Sol, cu miros de paella și jamon, cu Picasso și  Cervantes probabil bântuind pe undeva, cu flamenco și castaniete. Am amânat mereu. Perspectiva unei călătorii de 3.000 de kilometri cu mașina nu mi-a surâs. Cât despre avion…. sunt o fricoasă. Am amânat de fiecare dată o posibilă călătorie, undeva în suflet cu convingerea că nici nu o să se întâmple vreodată. Dar… nu aduce anul ce aduce ceasul…

Cândva, într-o duminică de noiembrie a anului trecut, un telefon. O domnișoară a cărei voce o auzeam prima dată mă invita stăruitor să filmez și să fotografiez nunta ei. Și nu numai a ei. Cu o săptămână mai devreme, nunta unei prietene. În Spania.

Primele secunde au fost de uimire, în următoarele m-am simțit măgulită, apoi, cu imaginea unui avion care decolează proiectată pe retină, am început să găsesc scuze ca să nu mă duc. Perspectiva unei vacanțe în care să și fac bani, nu numai să cheltui, era tentantă, și ar fi fost Spania, un vis împlinit, dar… avionul…. la naiba cu el avion… cu o moarte toți suntem datori… și rațiunea a învins. În nici o săptămână aveam contractele semnate și biletele de avion cumpărate. Urma să merg la Pradejón la muncă, dar și să mă bucur de vacanță la Madrid.
Am supraviețuit zborului Cluj-Zaragoza :). Și pentru prima dată în viața mea am fost fericita că sunt obosită. Atât de obosită încât după “cine naiba m-a urcat aici (în avion) și oare cum să fac să mă dau repede jos”, între două turbulențe (“norocul” începătorului), am reușit să trag și câte un pui de somn.

Așa m-am trezit într-o țară străină, cu o limbă pe care m-am tot străduit să o înțeleg (poate dacă mă uitam la telenovele îmi era mai ușor), așteptată de două persoane necunoscute mie (ca în filme, cu un carton pe care îmi scriseseră numele).

Mă pierd în introduceri (se pare că nu știu să mă exprim în cuvinte puține) și amân nepermis de mult povestea cu adevărat fascinantă (sau cel putin așa mi se pare mie că este).

După o călătorie începută la 6 dimineața, undeva la orele prânzului am ajuns cu “arme” și bagaje la Pradejón. Un Pradejón  aflat în nordul Spaniei, la 2.774 km de casa mea, dar în care m-am simțit (fără să exagerez) ca acasă.

Localitatea nu este nici pe departe spectaculoasă. O comună, cum ar veni la noi, un hotel decent, case cu perdele colorate fluturând la ușa de la intrare, o biserică uriașă cu o arhitectură cel puțin ciudată, două supermarketuri modeste, dar o mulțime de peluqueria, un labirint de străduțe impecabil asfaltate, câteva blocuri și multe, foarte multe baruri. Locuitorii se ocupă cu agricultura, cei mai multi cu creșterea ciupercilor. Sunt în jur de 4.000 de suflete dintre care (și aici am avut primul moment de uimire) o treime sunt români. Și da, acesta este lucrul care m-a fascinat: oamenii. Acei oameni, deopotrivă români și spanioli.

Muncesc din greu cu toții, români sau spanioli, proprietari de “bodegas” (cât de ciudat ca o ciupercărie să se numească așa) sau simpli angajați. “E greu” mi-au spus toți, dar nimeni nu s-a plâns de trezitul la 6 dimineața și nici de faptul că ciupercile “nu știu că e duminică sau Crăciun”.  Nu câștigă fabulos (am senzația că după ce plătesc chiria rămân cam cu cât este un salariu modest în România), dar pun preț pe ei. Siesta de la ora prânzului e lege, iar seara, tineri sau bătrâni, se adună cu toții pe terase. O cafea, un ceai, un ziar, un pahar de vin și o gustare, haine frumoase, povești, dar mai ales oameni care zâmbesc. Cred că atmosfera serilor de acolo m-a impresionat cel mai mult.  Ei bine, în una din serile acelea, mi-am exprimat admirația pentru locul în care mă aflu. Mi s-a răspuns că este meritul românilor. Că acum 10 ani acolo nu era altceva decât o localitate nenorocită, cu case dărăpănate. Că românii au făcut ca lucrurile să se schimbe. Toate astea le spunea un spaniol.

Și m-am întrebat atunci, noi, cu mult trâmbițata noastră ospitalitate în sânge, am fi putut face față cu grație unui aflux așa mare de străini?

Nu fac apologia acelor locuri. Nu curge lapte și miere și viața mi s-a părut îngrozitor de grea. Am auzit cuvântul “dor” de un milion de ori. Madridul a fost ușor dezamăgitor sau poate am avut eu așteptări mult prea mari (dar despre asta poate într-o altă poveste). Am învățat însă că se poate trăi mult mai bine dacă renunți la încrâncenare și la dorința de a vedea moartă și capra vecinului. Și dacă te oprești măcar din când în când să îți tragi sufletul și sa păstrezi câteva clipe măcar pentru tine.

Nu este un text motivațional. Este despre un crâmpei din atmosfera verii care a trecut și despre niște lucruri pe care așa le-am simțit eu.

Sursă foto

Cândva prin vară, pe blogul unui distins domn citeam un articol cu un titlu foarte interesant. Ceva despre lupta dintre generații. Printre zâmbetele provocate de subiectul de importanță mondială dezbătut acolo, subiect care făcea referire la părinți și la reticența lor de a băga tenișii copiilor în mașina de spălat, am descoperit comentariul propriului meu copil. Și nu, nu se plângea de părinții din dotare :). Cuvintele erau măgulitoare pentru un părinte, iar la final nedumerirea că nu îmi fac și eu blog.

Am  dezbătut subiectul cândva mai târziu, la telefon.

“Ce să scriu eu pe blog? Filme nu văd, cărți nu citesc, la sindrofii nu mă duc, nici măcar nu gătesc ca să pun poze cu operele mele culinare pe blog.”

“Aberezi și tu!” – a venit rapid răspunsul :).

Acuma, să nu-și închipuie cineva că trăiesc în sihăstrie. Doar că eu, o mare parte din an, nu am timp nici să suflu, iar de cele mai multe ori număr orele de somn pe degetele de la o singură mână. Și nu pentru că nu am somn cum zice un “celebru” cântec :).

Dar uite că a venit iarna. Și sunt în vacanță. Am redescoperit plăcerea gătitului, a cititului, a  lenevitului. Am timp să mă uit la filme și să stau cu vecina la o bârfă mică dimineața la cafea. De ce nu aș avea timp și pentru un blog?

Ce o să scriu? Nu știu! Probabil o să urmez sfatul mult mai talentatei mele fiice și o să aberez :).