Mizaru. Kikazaru. Iwazaru. Sau gânduri aduse de ploaie.

Plouă. Cei mai poeți (sau mai credincioși?) decât mine vor spune că cerul ne plânge păcatele cu lacrimile lui reci. Și că ne trimite șuvoaie de apă ca să ne spele de apăsarea lor. Plouă însă eu nu pot să mă gândesc la ploaie așa. Alte cuvinte îmi vin în minte, aduse de precipitațiile care nu dau semn că se vor opri. Încălzire globală, găuri în stratul de ozon, poluare, s-a întors lumea cu fundul în sus. Nimic nu mai este la fel. Nici măcar eu. Mă simt ca și cum aș funcționa la relanti. Lucru deloc bun, chiar și legile fizicii îmi confirmă asta.

Plouă și am început să nu văd. Mă concentrez asupra bălților pe care le întâlnesc pe drum cu speranța că le voi evita cu grație. Oamenii care se mișcă în juru-mi au devenit dintr-o dată doar trecători grăbiți și străini. Cândva le căutam zâmbetul, le studiam expresia si încropeam în minte povești. Pornind doar de la câteva din gesturile lor. Atâta apă i-a diluat pe toți. Nu mai văd îndrăgostiți fericiți, copii fără griji, adulți preocupați, adolescenți nepăsători sau exuberanți. S-au transformat cu toții (ei și mulți alții pe care nu i-am pomenit) doar în umbre grăbite și ude. Și încep să urăsc ploaia. O singură circumstanță atenuantă, totuși, îi găsesc într-un târziu. Teii, aliniați de-a lungul străzii, aplecați sub greutatea florilor (sau a apei picate din cer) i-au împrumutat cumva, nu știu cum, mireasma lor. Plouă și ploaia asta, atât de enervantă, miroase a flori de tei.

Plouă și am început să nu aud. S-au diluat toate zgomotele și toate cuvinte, iar perdeaua groasă de apă mă face (aproape) să nu le mai percep. Doar cadența picăturilor care lovesc tot ce le iese în cale mi se insinuează în minte și în suflet și pentru o clipă gândul mă poartă la picătura chinezească și la tortura cu apă, aducătoare de nebunie. Și o găsesc aproape de mine, multiplicată însă, în milioane de stropi. Și urăsc și mai mult ploaia. Fără să vreau îi mai găsesc însă o circumstanță atenuantă. Sunt pline tarabele din piață de grămezi roșii și parfumate. Și pentru câteva clipe am senzația că, ploaia asta, atât de enervantă, miroase a căpșune.

Plouă și am început să nu vorbesc. S-au diluat cuvintele și gândurile. Și mi se pare că au devenit extensii inutile ale propriului eu. Cafea mea de duminică este una tăcută. Aduce însă, fără să vrea, încă o circumstanță atenuantă potopului de apă care continuă să cadă. Am senzația că, ploaia asta, atât de enervantă, miroase a cafea.

Cea care nu vede, cea care nu aude, cea care nu vorbește… nu veți găsi nicio asemănare cu cele trei maimuțe înțelepte printre gândurile mele. Dar pentru că s-au potrivit cuvintele așa, vă invit să vorbim puțin despre acest simbol taoist. Transmite el inocență (promițătoare de viață lungă și fără griji), aducătoare de liniște și pace sau mai degrabă ne îndeamnă să ne spălăm pe mâini de vina de a fi trecut (în dorința de a ne proteja) pe lângă multe lucruri ignorându-le?

Mizaru – nu văd (niciun rău), Kikazaru (sau Mikazaru) – nu aud (nimic rău), Iwazaru (sau Mazaru) – nu vorbesc (de rău). Cum vi se pare această triadă venerată de folclorul japonez?

Că plouă sau nu, eu vreau să văd, să aud și să vorbesc. (Despre) bune și rele.

***

Update. A ieșit soarele.

Povestea a fost scrisă pentru “Clubul poveştii parfumate” găzduit de Mirela, iar tema de astăzi (parfumul ploii) a fost propusă de ghuru.