Ai făcut vreodată suma nedreptăților care ți s-au întâmplat în viața ta de până acuma? Ai pus e hârtie, inechitate cu inechitate, una sub alta, unități sub unități, zeci sub zeci, sute sub sute, ca la matematică, pentru ca mai apoi să tragi o linie sub ele și să începi să le aduni? Dacă ai reușit să faci lucrul acesta, te felicit. Mie nu-mi iese. În primul rând pentru că mi se pare că nu au aceeași unitate de măsură. Și mai apoi pentru că cele care par a fi din aceeași categorie au cei mai ciudați multiplii și submultiplii.
Poate ar trebui să încep prin a definii mai clar categoriile. Pe o coloană voi așeza inechitățile dictate de conjunctură. De întâmplare sau de destin, spuneți-i cum vreți în astă seară. M-am născut în această țară și nu în alta, undeva aiurea, în acest secol, din acești părinți. O zestre care mi-a adus numeroase avantaje, dar care, pe undeva m-a trimis în cursa vieții și cu un oarecare handicap. Cred că vă regăsiți în coloana asta.
Pe o altă coloană voi așeza nedreptățile de zi cu zi, că dacă le spun obișnuite parcă nu sună bine (nu voi putea să văd niciodată într-o inechitate un lucru firesc). Pâine și cuțitul este la mine, dar algoritmul după care le mânuiesc este făcut de altcineva. Îi zice societatea în care trăiesc și, ca orice sistem de pe lumea asta, este imperfectă. Îmi mai pune câte o piedică, mai îmi dă câte un brânci, mă mai zgâlțâie. Uneori mă fură, alteori îmi pune în traistă doar iluzii.
Ultima coloană este cea la care vroiam, de fapt, să ajung. Nu pentru că m-aș omorî după inechitățile pe care le voi așeza acolo, ci pentru că sunt cele pe care aș putea să le controlez, să le țin în frâu, cât de cât, și să nu le las să își facă mendrele. Sunt nedreptățile care mi se fac și la a căror naștere iau parte și eu. Cele care apar pentru că la un moment dat mă feresc să-mi spun părerea sau să mă implic în lucruri pe care viața mi le scoate în cale. Uneori pentru că mi-este mai ușor să fiu doar simplu spectator. E comod și îmi conservă energia. Alteori pentru că mi-este rușine să îmi spun păsul. Sau teamă. De ridicol sau de eșec. De cele mai multe ori pentru că îmi imaginez că nu-mi pasă, că nu are legătură cu mine, că pot trăi îi turnul meu de fildeș fără că ceva să mă atingă. Și totuși…
Cuvintele nerostite la timpul lor mi se întorc câteodată ca un bumerang. Și lovesc exact acolo unde doare mai tare. În moalele capului. Icnesc și de cele mai multe ori tac. Alteori încerc să protestez. Până când un gând mă atenționează că nu am decât să suport consecințele hotărârilor luate de alții, atâta vreme cât, de bună voie și nesilită de nimeni, eu am ales să tac.
Dacă vi se pare că acest articol este o parabolă, nu sunteți departe de adevăr. Celor care știu istoria unei polemici de pe Facebook li se va putea părea că de acolo își are izvorul. Aici adevărul este doar parțial. Istoria aceea a devenit deja istorie, am tras concluziile și am clasat-o. Ideea, este adevărat, a rămas. Am împletit-o cu imagini din cartea pe care am terminat-o de citit cândva spre dimineață (și despre care o să vă povestesc în curând), gândurile s-au amestecat și a ieșit ceea ce ați citit, deși planul pentru astăzi era un articol vesel și optimist. Va veni și el în câteva ore.
Concluzia? Există una. Este Gândul din cuvânt pe care o să îl scriu și Irealiei.
Inechitatea este, uneori, o karma ai cărei creatori suntem chiar noi. O alimentăm cu nepăsare, lipsă de implicare, teamă sau orgoliu nemăsurat și, inevitabil, vine o vreme când ne simțim aproape striviți de tăvălugul ei. Am fi putut evita ceea ce a devenit de neevitat? Nu știm. Nici măcar nu am încercat să facem ceva. În schimb am dat, poate fără să conștientizăm, măsură nedreptății pe care o trăim.
off, sonia…
psi, sunt ok. Poate doar sub influența unei cărți, cea despre care am pomenit și despre care nu sunt în stare să scriu încă. Dar o voi face. Pentru că merită citită.
sonia, te cunosc deşi nu te-am întâlnit vreodată. şi mai ştiu şi cât ai muncit…
Mi-a luat ceva vreme, este adevărat. Tu știi pentru că, la rândul tău, ai făcut asta. Dar textul meu nu are ca substrat doar acea dispută. Ai să înțelegi când voi povesti despre carte. S-a întâmplat ca două lucruri, diferite, să mă ducă cu gândul în aceeași direcție și să las să se vadă niște momente de amărăciune. Dar sunt ok. Am adus celor mai mulți bucurie și asta este cel mai important.
Toate-s vechi şi nouă toate:
Viaţa e inechitate.
De drum lung, cîinele moare -
Hai noroc şi la mai mare!
Dragoș, mai păstrează urările un picuț. Așa până la miezul nopții.
Ehehe, la ora aia voi fi ducînd porcii la jir!
Las’ că urările de bine nu strică, nici mai devreme nici mai tîrziu. 
De obicei contorizez nedreptatile pe care le-am facut eu, acelea imi provoaca mari pareri de rau desi nu au fost intentionate.
Inevitabil greșim. Cu voie sau fără de voie. Și cum nu mai putem da timpul înapoi, important este să recunoaștem. Nu pentru a repara, ci pentru a nu repeta aceeași greșeală!
M-ai făcut extrem de curioasă cu acea carte.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar îmi pare rău dacă ai avut fie și-o tresărire involuntară, dacă e vorba de vreo răutate gratuită. Nu trebuie să leg articolul de nimic ca să-l înțeleg. Din păcate, face parte dintre acele genuri care se potrivesc oricând și oriunde, nedreptatea-i peste tot. Cu voia sau fără voia noastră, ea există.
Mulțumesc pentru gând.
Cartea? Splendida cetate a celor o mie de sori. Poate ai citit-o. Pe mine m-a răscolit teribil.
Și nu, articolul nu trebuie legat de nimic. Este o stare de fapt care există printre noi, zi de zi. Am făcut unele precizări doar pentru că sunt oameni care, automat și îndreptățit, s-au dus cu gândul către niște întâmplări recente.
Hmmm….
Life goes on. Uneori chiar nedreaptă. Dar trebuie trăită şi atât.
Cine are timp şi răbdare să contabilizeze?
Spun asta din perspectiva uneia care a fost, la un moment dat, “autoarea” unei nedreptăți. Recunoscută şi asumată.
Cât despre subiectul celălalt…cred că se impune un decalog la intrare ca lucrurile să fie CLAR scrise. Fireşte…e o opinie neavizată…
Mie mi-a plăcut ce ai făcut
Uneori cred că este bine să contabilizăm. Greșelile altora și greșelile noastre. Nu din motive revanșarde. Pur și simplu ca să le împiedicăm să se repete.
Mulțumesc!
Eu cred ca nici faptele bune dar nici nedreptatile nu pot fi cu adevarat masurate dar nici nu ar trebui. Ele sunt contextuale, pot aparea ca o reactie a noastra in fata unei actiuni etc, etc. Important este sa depasim nedreptatile si sa facem pe cat posibil bine in jurul nostru. Desigur, fiecare cu parerea lui
draguta postare
Sunt de acord cu tine. Uneori nedreptățile sunt doar urmarea unor conjuncturi nefericite. Cât despre depășit… eu cred cu tărie în oameni. Chiar dacă uneori m-am înșelat și s-a întâmplat să încasez lucruri care nu mi se cuveneau. Viața merge înainte.
Viata nu este corecta!
Pe Facebook am citit ceva care suna cam asa:
“Nu poti pretinde lumii sa nu te raneasca doar pentru ca tu nu i-ai facut nimic rau, asa cum nu poti cere unui leu sa nu te manance doar pentru simplul fapt ca tu nu il poti manca pe el.”
In liceu am auzit prima data spunandu-mi-se ca viata nu e corecta. A fost ca un soc. Viata pentru mine era atunci ceva minunat iar lumea astepta sa fie descoperita. Nici nu am terminat liceul si viata si-a aratat coltii.
Fiul meu mi-a reprosat ca nu e corect sa nu-i mai cumpar jucarii doar pentru ca el a stricat doar una. I-am spus si lui ce mi-a spus diriginta mea in liceu: Viata nu este corecta. Desigur ca vreau sa simta cat mai tarziu nedreptatea lumii, dar chiar si o minte necoapta ca a lui trebuie totusi, mai devreme sau mai tarziu, sa afle ca viata nu e deloc corecta.
Azi am vazut un copil mergand descult. Desi afara nu era prea frig pentru luna decembrie, eu eram totusi destul de infofolit. Fiul meau era acasa, la caldura, langa bradul de Craciun, stricand noile jucarii primite de la Mosul. Copilul descult ispaseste pedeapsa parintilor lui, a societatii, a mea, a ta, a lumii. Bine macar ca baietelul meu are ce incalta, ce imbraca si saci de jucarii de stricat, nu-i asa?
Azi am dus gunoiul. Sacii de gunoi cantareau mai mult decat mancarea pe care o mananca altii intr-o luna. Ieri am facut o prajitura care continea mai multe oua decat vad unii chiar si de Pasti. Nici pentru mine viata nu a fost corecta din multe puncte de vedere, dar pentru unii parca se indarjeste sa se imbunatateasca.
Exact ce scriam la început. Nedreptățile nu au aceeași unitate de măsură, iar unora nu putem să ne împotrivim.
Viața nu este corectă, așa este. Dar eu, pe undeva am rămas o naivă. Aia care crede că leul nu o va mânca dacă ea nu încearcă să-l mănânce pe el.
Si eu sunt un naiv…adica un optimist.:) Daca viata nu e corecta nu inseamna ca trebuie sa-i facem jocul, nu-i asa?
Daca nedreptatile continua sa ne inabuse viata, asta nu inseamna ca trebuie sa asteptam resemnati sa ne inghita si pe noi.
Cred ca trebuie sa luam atitudine.Meseria mea imi impune, daca nu chiar ma obliga, sa iau atitudine si sa indrept o nedreptate. Dar cat de bine fac asta in timpul liber? Asta e marea mea intrebare. De cata responsabilitate civica pot da dovada? Cat de tare pot sa urlu AJUNGE!? Sau pot macar sa strig AJUNGE?
Măcar de nedreptățile care se pot întoarce împotriva noastră să ne pese. Să nu mai stăm pe margine și doar să băgăm de vină și apoi să ne plângem de milă. Cât de greu poate fi să avem opiniile noastre proprii și tăria să le exprimăm de fiecare dată? Nu este la fel de comod și ar putea fi riscant, știu. Dar amorțirea în care ne complacem, uneori, ne face să ne merităm soarta.
De nedreptati avem parte cu totii si cu totii si cu sau fara voie, nedreptatim.Este bine demonstrat ca drumul spre iad este pavat cu intentii bune si ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.In fata nedreptatilor facute mie uneori ma revolt alteori intorc si celalalt obraz dar cel mai tare ma afecteaza nedreptatile facute altora si la care sunt doar spectator.De cele mai multe ori iau atitudine si daca pot sa indrept o fac.Dar e prea putin fata de cat este nevoie..Nu cunosc nici unul din subiectele care te-au inspirat aici dar ma bucur ca ai depasit momentul(am comentat mai intai la urmatorul articol).Cu siguranta ca acum esti si mai puternica.
Nu a fost o întâmplare nemaipomenita. Mi-a dat însă de gândit. Și m-a făcut să mă întreb de ce ne implicăm uneori atât de puțin în ce se întâmplă în jurul nostru. Pentru ca mai apoi să avem ce critica și să pozăm în victime?
Ehe, depinde tare mult de talerul balanţei cu care măsori!
Cum se împacă noţiunea de câştig cu cea de echitate?
Cum se împacă ideea de competiţie, fie ea de orice fel, cu cea de echitate?
În plus există adevăr absolut? Sau are culoarea albă sau neagră funcţie de unghiul din care privim?
Am spus de multe ori că depinde în ce sistem de referință te afli atunci când privești lucrurile. Ceea ce îmi confirmi și tu.
Articolul tau, Sonia, vine ca o completare a gandurilor triste care ma bantuie de aseara, din clipa in care am incercat sa scriu despre inechitate. Initial mi-am spus ca nu era momentul potrivit sa facem calcule, sa tragem linii, sa aflam rezultate. Dar nu e asta perioada in care ne mintim ca suntem mai buni? Unii dintre noi isi imagineaza ca si-au facut datoria pregatind mici cadouri pentru cei ce nu au fost norocosi in viata. Uitam ca nu se face primavara cu o floare, uitam ca am putea schimba multe daca ne-am implica mai mult.
De revazut si regandit, iar si iar, comentariile lasate de Vlad Ciochina!
Momentul este mereu, în fiecare clipă, altfel îl amânăm până uităm. Iar ceea ce a scris Vlad… este ca o fotografie instant a ceea ce înseamnă viață. Și inechitate.
[…] schimb am dat, poate fără să conștientizăm, măsură nedreptății pe care o trăim. – Sonia – (fragment din Măsura […]
[…] Nu mi-am pus niciodată aceste întrebări până în zilele acestui Crăciun. O tradiție mai nouă în familia mea leagă această sărbătoare (pe care de o vreme mi-o doresc tihnită și liniștită) de citirea unei cărți. Carte pe care de fiecare dată mi-o aduce fiica mea și care întotdeauna este aleasă pe principiul “cred că ți-ar plăcea”. Anul acesta a fost rândul celei intitulate Splendida cetate a celor 1000 de sori de Khaled Hosseini (Anca a trecut-o printre punctele cheie ale anului 2013 și a amintit-o și în povestea pe care o scriu de câteva zile, împreună, cititorii mei), iar eu vă promiteam că am să scriu despre ea într-un articol puțin mai vechi. Cel în care vorbeam despre Măsura nedreptății. […]
Cât adevăr se ascunde în spatele acestor cuvinte! De multe ori am simţit şi eu la fel, dragă Sonia! Viaţa e plină de inechităţi, iar sistemele imperfecte, cum bine spuneai şi tu, dar trebuie să vedem partea aceea plină, pentru a găsi puterea de a ne continua drumul!
Îmbrăţişări!