Pășesc în Salle d’Or căutându-mi cu privirea colegii. Îi găsesc repede și mă las prinsă de agitația care deja se insinuează în jurul lor. Probă de sunet, trebuie mutată masa, mai sunt de pus la punct câteva ultime mici detalii, trebuiesc aranjate cărțile… Amănunte… Sosesc din ce în ce mai mulți oameni. Atât de mulți încât spațiul devine neîncăpător
În sfârșit o zăresc. Poartă o ie cu râuri roșii și un zâmbet strălucitor. Aveam să aflu, puțin mai târziu (de la ea), că ia nu este un accesoriu folosit ca să impresioneze ci un obiect îndrăgit, care aparține sufletului ei. Lucru întărit de tricolorul așezat cu grijă lângă teancul de cărți. Iar zâmbetul, mi-a spus tatăl ei, este stindardul lor.
Se abate din drum, căci la fiecare pas o oprește cineva, și ne îmbrățișăm. Am scris undeva pe blog că la prima noastră întâlnire doar ne-am strâns mâna. Și că eu mi-aș fi dorit, de fapt, să o strâng în brațe. Se întâmplă acum. În timp ce îmi șoptește despre emoții și mototolește în mână foile acoperite, probabil, de viitorul discurs. Uitați câte tăieturi am făcut! îmi spune. De parcă acest lucru ar avea vreo importanță. Continuă să zâmbească.
Zâmbesc și părinții ei. Fiecare este absorbit și, chiar dacă nu pare, copleșit de intensitatea momentului. Primesc oaspeții și împart, și ei, zâmbete tuturor. Doi oameni care, la fel de bine, ar putea fi vedetele acestei seri. Dar care s-au retras ușor și au făcut loc strălucirii copilului lor. Deși evenimentul încă nu a început, Alexandra dă deja autografe.
În mulțime zăresc tot mai mulți oameni cunoscuți. Nicio absență în rândul celor pe care mă așteptam să îi văd aici. Și mă bucur ca un copil. Pentru că îi simt pe toți aproape de ea. De la cei care fac parte din familie până la profesori, cameramani care vor imortaliza evenimentul, colegi sau simpli necunoscuți.
Apoi încep să curgă cuvintele. Diferite de la un vorbitor la altul, spunând în esență același lucru. Se vorbește despre cartea scrisă cu o sinceritate debordantă, despre poveștile adunate în ea, despre curaj, despre reușită, despre muncă și despre mândria de a fi conaționali cu fata care cucerește munte după munte.
Iar când vorbește Alexandra… O face cu o naturalețe pentru care ar invidia-o orice orator. Hârtiile cu notițe zac părăsite undeva, într-un colț, iar ea se adresează, zâmbind neîncetat, fiecăruia dintre cei veniți să o asculte. Te-ai aștepta să îți povestească despre reușitele ei nemaipomenite, despre cât este de greu să cucerești vulcanii cei mai înalți, despre sacrificii și despre muncă. Dar nu… Zâmbește și ne spune despre spiridușul muntelui, pe care îl caută încă, zâmbește și face ca totul să pară doar o plimbare până deasupra de marea de abur fin a norilor care învăluie înălțimi ce par de neatins.
Poate ar fi trebuit să scriu recenzia cărții la a cărei lansare am participat. Dar cum autoare și cartea sunt, pentru mine, una alteia oglindă, revin mereu, și mereu, la prima.
“Eu nu spun «Nu pot» sau «Nu ştiu». Spun «Vreau să învăţ»”.
Are doar 16 ani și își face conștiincioasă lecțiile cu și despre viață. Va fi cu siguranță un absolvent de nota zece. Cum s-ar putea altfel dacă pentru ea cuvântul abandon nu există, iar căutările sale nu au niciun înțeles abscons?
Și cum să nu te întrebi cât de înalt poate să viseze un om?
“Fiecare dintre noi suntem trimişi pe lume cu o misiune şi trebuie să luptăm pentru a o afla. Ceea ce cred eu este că lupta aceasta constă în mare parte într-o evoluţie. Şi nu o vei putea atinge niciodată dacă nu treci peste limitele pe care le ai. Depinde de noi dacă ne descoperim sau nu misiunea, dar, odată găsită, nu alerga după ea, ci aleargă cu ea”.
Mi-am pus și alte întrebări în seara care a trecut. O seară care mi-a părut o abrogație a ideii că trăim într-o lume care se afundă din ce în ce mai mult. Am lăsat să mă pătrundă, abundent, speranța că lucrurile bune la care întâmplarea m-a făcut martoră, nu sunt doar episoade izolate și că există oameni care dau sens cu adevărat vieții. Mi-am imaginat că răul din jurul nostru ar putea suferi o ablație. Mi-am spus că tot ceea ce este aberant, este excepția, nu regula. Am realizat că pot prescurta cuvinte, dar că nu-mi permit niciun sentiment abreviat.
“Pentru că finalul nu e aici, sunt de abia la început. Dar acum, după toate întâmplările prin care am trecut, după toate poveştile pe care le-am trăit şi le trăiesc în continuare, aş vrea să te îndemn şi pe tine, drag prieten, să faci aceleaşi lucruri! Călătoreşte, experimentează, vorbeşte, învaţă şi doar atunci vei şti că viaţa nu e în zadar”.
Și mi-am învățat bine lecția care mi-a fost predată de o fată de 16 ani!
Nu am scris o recenzie a cărții “Alexandra și cei șapte vulcani” (de Alexandra Flavia Marcu) pentru că nu asta mi-am propus. Am vrut doar să descriu, atât cât am putut, emoția unei seri pe care nu o să o uit curând.
***
Înscriu articolul în tabelul lui psi în rândul poveștilor care pornesc de la 12 cuvinte.
Alexandra Flavia Marcu, Alexandra și cei șapte vulcani, Cetate Deva
Alexandra da, cu varf si indesat ,sens vietii.Cinste ei si parintilor ei!Vreau sa gasesc cartea ei , am gasit cu google cateva postari ale ei.Scriitura e plina de substanta si creeaza o stare de bine si te face sa vrei sa-i urmezi.Este un ambasador extraordinar si universal.Cu asemenea oameni nu mai e loc de rau si urat si murdar.
Tatiana. vei avea cartea ei. Îți promit!
[…] 3. Textul participă şi la duzina de cuvinte, un superjoc al clubului psi©: Matilda, carmen pricop, Doar online, Vienela, Adriana, Sonia. […]
Aş vrea să trăim într-o lume în care lucrurile astea frumoase să fie regula, nu excepţia…
Frumos ţi-ai desenat inima-n cuvinte, Sonia dragă…
Mulțumesc Dragos. Meritul este al modelului pe care l-am desenat.
Mi s-a tăiat răsuflarea, sunteţi cu adevărat Doamna care scrie cu sufletul…
Mulţumim!
Cu drag am scris și mă bucur că dragul ăsta s-a văzut. Eu vă mulțumesc!
iar eu spun că ai reuşit. chiar dacă acele cuvinte lansate marţi păreau dificile, ele se estompează, dispar în spatele poveştii, nici nu mai contează de fapt.
emoţii de acest fel ne trebuie, semn că lucrurile merg mai departe, înspre frumos aidoma chipului acestei fete şi al sufletului ei.
şi mulţumesc pentru că ne spui şi nouă. e vreme să aflăm şi să stăm pe gândul cel bun…
psi, voi recunoas;te că de data asta nu am vrut să scriu pentru duzină. Mi s-au părut grele cuvintele și mi-era sufletul prea plin de întâmplarea de aseară. Dar au venit singure și s-au așezat frumos acolo unde le-a fost locul.
Eu vă mulțumesc, tuturor celor care se opresc o clipă ca să citească o poveste fascinantă.
Copiii (mai mult sau mai putin dotati) ne dau permanent lectii, insa noi, adultii, nu suntem intotdeauna capabili sa le ascultam si sa invatam din ele. prea grabiti, prea obositi, prea speriati, trecem legati la ochi prin viata, uitand ca am avut 16 ani, ca am avut nazuinte inalte, ca am visat…
Așa este. Am spus mereu că părinții trebuie să învețe și ei de la copii. Ei sunt deja motorul lumii ăsteia în care trăim.
[…] scris psi, Matilda, carmen pricop, Doar online, Vienela, Adriana, Sonia, alma […]
Pot spune că am o sâmbătă perfectă! Să tot ai astfel de articole. Mulţumesc, Sonia.
Eu îți mulțumesc!
de cinci ani invat zilnic de la copilul meu. si ii arat ca invat. astfel si el invata de la mine cu usurinta. un astfel de copil este rodul parintilor despre care ai vorbit si tu. ei au stat si si-au lasat copilul sa fie el insusi , asa cum simte si stie. felicitari lor!
iata ca exista speranta: o fata de 16 ani care a stiut sa isi tina aripile deschise si sa le inalte cat mai sus. felicitari si dascalilor care nu i le-au retezat si care i au permis zborul. Mi a facut placere sa citesc despre un astfel de eveniment.
Știi… cred că înainte de toate părinții sunt cei care transmit copilului lor dorința de a face ceva cu viața lui. Iar la finalul evenimentului s-a întâmplat să stau aproape de locul unde se dădeau autografe. Mi-a crescut sufletul când mulți dintre cei prezenți cereau autograf și părinților.
Un articol superb. Scris din suflet si pentru suflete care sunt dispuse a invata din intelepciunea unui copil. Uneori , am impresia ca cei carora noi, adultii, ar trebui sa le fim modele ne predau lectii mult mai valoroase decat suntem noi capabili, doar prin simplu fapt ca aleg sa traiasca frumos si curat int-o lume aparent plina de aberant. Si aleg sa nu renunte .
Mulțumesc Laura. Alexandra este din prima clipă în sufletul meu. Și asta nu datorită performanțelor sale. Datorită omului care este.
Speranţa…. Vreau să citesc această carte cât mai repede!
Dacă o dorești, fac cumva să ajungă și la tine una.
Sonia,ai surprins minunat atmosfera creata, felicitari, un articol fermecator; cu toate astea as indrazni sa spun, a fost aidoma unei fotografii reusite a Alexandrei cucerind un munte, noi cei prezenti am trait mult mai mult, atmosfera prezentei chipului, zambetului ei si am fost vrajiti de naturaletea cu care a adus printre noi inaltimile cucerite si ferecate in locul ei tainic, acolo unde se ascunde si spiridusul ce da sa apara…
Mulțumesc. Nu pot decât să mă bucur că sunt și eu un om din Cetate.
Ab-uri…Uneori vin dinspre mic spre mare. Eu trăiesc lecţia asta aproape zilnic. Poate de aceea mi se pare un fapt atât de firesc. Însă sentimentele tale, exprimate aşa, ei, aici e altă poveste. Când dai din tine, fată Sanie, dai, ştii?!
Știu Oli. Eu așa funcționez. De tot sau deloc.
Frumoasa insiruirea celor douasprezece cuvinte, frumoasa povestea Alexandrei care te-a inspirat.
Întotdeauna oamenii adevărați mă inspiră. Mulțumesc mult!
Are în faţă atât viitor şi în spate realizări cât pentru o viaţă de om!… Impresionant!
Și eu am fost impresionată. Și încă trăiesc magia zilei de vineri.
Un om frumos! Un om cu gănduri frumoase şi mintea limpede! Dac-am aveam toţi o fărâmă din sufletul ei….
Eu cred că sunt mulți oameni ca ea. Din păcate nu sunt vizibili. La televizor suntem ocupați să arătam altceva.
[…] o să vă spun că există și o carte de suflet a anului 2013. Este cea a Alexandrei Flavia Marcu-Alexandra și cei șapte vulcani. Îmi spunea cineva că a găsit multe stângăcii printre rândurile ei. Este posibil, […]