O zi obișnuită de vineri. Oboseală adunată, perspectiva unui week-end cu muncă, dar și a mai multor ore de somn. La birou totul pare să se așeze așa cum îmi doresc. Îmi fac treaba în liniște, exact după programul pe care mi l-am schițat de dimineață și nimic nu pare să mă scoată din ritmul meu. Doar aroma cafelei, din ceașca care se odihnește lângă monitor, mă face să mă opresc, din când în când, pentru a savura încă o înghițitură din lichidul negru și amar care s-a răcit deja demult. Până când…
Un domn se apropie de mine. Aduce cu el un buchet superb de trandafiri roșii și aproape că nu știu cum să reacționez. Zâmbet amestecat cu uimire. Mă bucură și mă surprinde în egală măsură gestul lui. Îi mulțumesc și îi spun că nu am făcut nimic ca să îl merit. Chiar nu am făcut! În septembrie, când s-a tipărit cartea fiicei lui, mi-am făcut doar treaba pentru care sunt plătită, iar mai apoi, faptul că acel copil a devenit atât de aproape sufletului meu, nu a fost decât un lucru firesc. Cei care mă citiți de mai multă vreme ați ghicit deja cine este aducătorul buchetului de flori.
Îmi fac timp să schimbăm câteva vorbe. Știu pașii pe care Alexandra îi face pe calea visurilor ei, dar acum primesc amănunte. Și-a lansat cartea și la Arad, a avut loc, la Timișoara, premiera documentarului care vorbește despre ea (film realizat de Daria Hupov, o adolescenta de doar 17 ani), participă în fiecare săptămână la Premianții fără premii (ea fiind prima dintre ei) și în fiecare duminică la acțiunile care se desfășoară în Parcul Dendrologic din Simeria, merge la școală, peste câteva zile (marți mai exact) va pleca în Papua Noua Guinee pentru a lua cu asalt cel de-al cincilea vulcan din circuitul celor cei mai înalți șapte din lume. Ascult, ca de fiecare dată, uimită că toate aceste lucruri îmi sunt povestite ca și cum ar fi cele mai simple din lume și la îndemâna oricui. Nu pomenește nimic despre cele șase zile de antrenamente săptămânale (care înseamnă să alergi pe dealuri purtând în rucsac o povară de 25 de kilograme), despre cât de costisitoare este o asemenea expediție și cât de greu se pot aduna banii necesari, despre efort, pericole și tot felul de încercări. Dar eu știu. Ba, mai mult, Dan nu ezită nicio clipă să îmi spună cât de extraordinari sunt ceilalți oameni din din preajma lor. Voi sunteți extraordinari, vine replica mea, noi nu facem decât gesturi simple și lipsite de importanță. Mă contrazice și îmi povestește despre emoții, despre cei 50 de ofițeri care s-au ridicat în poziție de drepți în fața Alexandrei, despre aplauzele de la premiera filmului, despre autografe, despre steagul României care va ajunge din nou foarte sus, la mii de kilometri depărtare de casă, despre muntele Giluwe și despre marcajul pe care îl vor pune pe vârful lui. Ne luăm rămas bun și ne urăm să ne vedem sănătoși peste câteva săptămâni, când se vor întoarce din expediție.
Este clipa în care îmi amintesc de proverbul chinezesc care spune că “timpul este cel mai prețios cadou pe care îl poți face copilului tău”. L-am întâlnit pe un obiect decorativ. Un ursuleț împodobit cu cristale Swarovski de culoare albastră, pe care l-am găsit pe LuxuryGifts.ro. Hotărăsc, într-o clipă, că acesta va fi darul meu pentru părinții Alexandrei, atunci când va avea loc lansarea filmului dedicat familiei lor, la Deva. Nu pentru a le aminti că Alexandra are nevoie de timp pe care ei să i-l acorde, ci pentru a sta mărturie că timpul și dragostea care i-au fost dăruite au făcut din ea ceea ce eu consider un model. Și câtă nevoie are societatea în care trăim de modele demne de urmat!
I-au dăruit și îi dăruiesc timp… Au dus-o pe munte și au învățat-o să viseze cele mai înalte piscuri, i-au încurajat visul, iar acum o ajută să și-l realizeze. Sunt o familie și în același timp o echipă. Doi părinți și un copil pe care îl antrenează. Să devină un profesionist al ascensiunilor montane, dar, cred eu, mai înainte de toate, să devină un om care nu trece nepăsător prin viață. Căci de unde, altfel, ar veni zâmbetul și optimismul lor, disponibilitatea de a da o mână de ajutor chiar și atunci când nu li se cere, implicarea în orice activitate civică care le iese în cale, dragostea de carte, voința și iubirea de oameni?
Poate că cei care aud astăzi pentru prima dată despre Alexandra Flavia Marcu nu au înțeles de unde vine admirația mea pentru această fată de numai 16 ani și pentru familia ei. Mi-e greu să schițez în doar câteva vorbe cartea lor de vizită, dar o să încerc. Alexandra și tatăl ei au escaladat deja patru dintre vârfurile incluse în Circuitul Seven Volcanoes: Kilimanjaro (Africa) – 5895 m, Pico de Orizaba (America de Nord) – 5636 m, Elbrus (Europa) – 5642 m și Damavand (Asia) – 5671 m. Mai adăugați în palmaresul lor Mont Blancul și faptul că nu de multă vreme adolescenta a publicat o carte, includeți-o în ecuație pe Dana, soție, mamă și manager al echipei și cred că aveți o imagine aproape clară.
Aș putea scrie despre acești oameni până dimineață. O să mă opresc aici. Dar nu înainte de a cita câteva cuvinte de pe blogul lor.
“… haideți să le oferim dragoste necondiționată, să încetăm să îi blamăm și să începem schimbarea de la noi. Să devenim părinții minunați ai acestor copii. Dacă suntem întrebați ce e mai important pentru noi: casa, profesia sau copiii, sunt sigură că răspunsul este: copiii. Atunci de ce ne petrecem atât de mult timp cu celelalte aspecte ale vieții noastre în detrimentul timpului pe care îl petrecem alături de ei?” (Dana Marcu, Scrisoare către părinții generației Facebook)
Iar ca finalul să îmi aparțină, o să vă spun că și noi putem să îi dăruim Alexandrei ceva. Dincolo de admirație și recunoștință că poartă cu cinste numele țării noastre în lume. Un vot la concursul Dăruiește o bucurie. Și să îi urăm DRUM BUN! Merită!
Acest articol participă la SuperBog.
Surse foto: Alexandra, LuxuryGifts.ro și telefonul meu care nu știe face poze bune 
I-am dăruit-o deja, de la primul tău semn…cât despre cuvinte care bucură, le-ai adunat tu toate astăzi într-un mănunchi de flori și fiori.
Ieri am avut o zi perfectă. Și povestea despre care am scris a contribuit din plin la acest lucru. Îmi crește inima când văd că în jurul meu lucrurile se mișcă. Și că există oameni care cred în visurile lor și se luptă ca să le împlinească. Îmi dau speranța că nu suntem o nație pierdută, așa cum aud în fiecare zi din gura tot mai multora.
Cei care zic asta, de obicei nu fac mai nimic ca să schimbe asta. Eu eram odată într-un taxi şi şoferul se plângea că nu e teatru de copii în oraş. Şi i-am zis: eu sunt actriţă şi fac teatru pentru copii; lucrez cu ei; teatru pentru copii există, dar trebuie să te şi intereseze!
S-a ruşinat…şi a condus în tăcere…
Drum bun, Alexandra, si succes! Cat despre timpul daruit de parintii ei, nu cred ca poate altineva sa-l cheltuiasca mai cu folos. Succes si tie, Adi-Sonia, o meriti , cu varf si indesat!
Mulțumesc Tatiana. Da, Alexandra cheltuiește cu folos darul de timp pe care îl primește de la părinții ei. Poate acesta este și secretul succesului lor. Dăruiesc necondiționat și primesc înapoi înzecit.
desigur că ştiu despre alexandra şi despre carte şi despre bucurie… de la tine.
zâmbetul meu vine astăzi de la acel cadou care îmi aminteşte că şi în blogging timpul este tot un dar şi că este preţios. pentru timpul pe care l-am primit de la tine ai merita la rândul tău un dar de la mine.
mulţumesc, sonia! şi mult succes alexandrei.
Mulțumesc psi. Darul de timp cred că este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le putem face cuiva. Înseamnă dragoste și apreciere și multe altele la un loc.
un suflet mare care scrie despre alte suflete mari. nu sunt multe de spus decat ca am votat, sustin si admir. si da, subscriu: timpul chiar este cel mai pretios dar pe care il putem face copiilor nostri. mie imi confirma asta copilul meu in fiecare zi. si sper sa o faca si peste ani. Succes Alexandra si tie spor in toate si sa ne tii la curent cu evolutia acestui copil ce ar trebui sa ne faca sa fim mandri de noi.
Voi povesti despre Alexandra ori de câte ori mi se va ivi un prilej. Iar când la Deva se va lansa filmul despre ea o să vă vorbesc despre un alt copil minune. Daria Hupov. Copilul care a făcut un film despre un copil.
Cat de frumos! Mult succes Alexandrei!
Mulțumim Irina. Să-i ținem pumnii ca expediția care va începe săptămâna viitoare să fie o reușită!
Foarte bine punctat, dar şi fermecător scris.
Ai şi votul meu!
Radu, cânt subiectul este generos, cuvintele se aștern singure. Mulțumim!
M-ai impresionat teribil. Am votat-o, este un copil minunat si va fi un adult de exceptie!
Multumim. Avem nevoie de exemplul dat de ea. Există mulți copii cu potențial, totul este să le acordăm timp și dragoste.
Cum o fi sa urci atatia munti? Eu ma impiedic si de bordura pe strada si nu (mai) sunt in stare sa ma urc intr-un copac… Un copil minunat merita toate darurile si toate incurajarile noastre. Si tu meriti felicitari pentru cum o susti!
Adelina, când ai cunoscut-o pe Alexandra treci cu arme și bagaje în tabăra ei.
Și te bucuri că cineva va ajunge acolo unde tu nici măcar nu îndrăznești să visezi.
Am venit si aici sa iti spun cat de mult ma impresionezi cand lupti pentru ceva. Atunci, glasul tau se schimba. Nu pentru ca nu ai scrie bine oricum, dar cand pledezi pentru o cauza, cand vorbesti de ceva ce iti e drag, reusesti sa misti si pietrele…
Aș fi vrut să mișc și pietrele pentru Alexandra. Nu am reușit decât să mai culeg 23 de voturi. Puțin. Acest copil chiar merită o cameră foto performantă. Vede locuri unice și trăiește momente incredibile.
Am prins de la inceput povestea Alexandrei si mă bucur sa vad că o urmaresti in tot ce face. De scris nu vorbesc, aceeasi Sonia …firească…
Pe Alexandra este ușor să o urmărești. Se implică în orice lucru notabil din orașul în care trăiește. Nu trece prin viață, o trăiește!
Ai apucat să citeşti la mine “Floare de colţ”? Nu are legătură decît ca idee, totuşi. Alexandra pare a fi o floare de colţ, o minune a naturii care se încrîncenează a creşte printre adversităţi de parcă acela i-ar fi mediul propice. Ne dovedeşte nouă şi lumii întregi puterea voinţei. Dar dincolo de asta, regretul meu amarnic e că mult prea mulţi oameni de pe pămînt sînt prea copleşiţi de lipsuri, frămîntări şi dureri pentru a putea simţi înălţarea unei realizări sufleteşti. Alexandra e aproape la propriu o mîndră dar plăpîndă floare pe un munte de piatră. Noi, omenirea, avem de lucrat ca muntele ăsta să devină pajişte lină spre odihnă şi desfătare, nu incinta unui Sisif S.R.L. NOI, TOŢI!
Alexandra și părinții ei sunt un exemplu. Și datorită unor oameni ca ei eu am încă speranță!
Imi place entuziasmul cu care vorbesti despre aceasta copila a muntelui si imi place de ea ca om, ii apreciez curajul si indrazneala. Ii doresc sa aiba succes oriunde ar merge! Am votat-o si o voi sprijini ori de cate ori va avea nevoie.
Mulțumim Vienela. Mă bucur că entuziasmul meu îi cuprinde și pe alții.
Am votat-o şi eu! Cred că avem nevoie de mai mulți oameni ca ea ca să devenim mai entuziasmaţi şi mai mândri că suntem Români!
Mulțumesc. Eu cred că sunt mulți astfel de oamenii. Uneori sunt însă atât de modești și își văd atât de discret de treaba lor, încât nu îi observăm.
Drum bun!
In viata, la jurizare si la Straja!
Frumos de tot! Spor!
Alexandra ar trebui să fie deja acolo. În seara dinaintea plecării mi-a scris un mesaj care m-a impresionat. Încă mă mir câte lucruri pot învăța eu, om mare, de la acest copil. Drum bun și ție. Și să ne vedem cu bine!