A scris astăzi Anca un articol despre copii și educație. Ei bine, când propriul meu copil scrie despre așa ceva, fac ochii mari și citesc cu atenție sporită. Ce dacă este doar un exercițiu de imaginație în care copilul, ajuns acum om mare, punctează câteva repere din educația viitorului său prunc (care când va fi să fie, ar fi de preferat să fie pruncă)? Citesc cu sufletul la gură și apoi reiau lectura. Încerc să fac o evaluare rapidă (și dacă se poate corectă) a acțiunilor mele din trecut. Câte dintre ele coincid cu cele pe care fiica mea le consideră corecte și de aplicat propriilor ei copii? Mi se strânge sufletul gândindu-mă că dacă sunt prea puține, ar putea fi un semn că nu am fost o mamă tocmai bună. Răsuflu ușurată constatând că am bifat marea majoritate a celor enumerate. 
Poate că aș fi ținut pentru mine aceste gânduri, dar s-a întâmplat ca astăzi, la birou, să îmi întreb o colegă despre felul cum trăiește nepotul ei apropiata intrare în clasa zero. Am aflat cu stupoare că este stresat și că tot completează în caietele speciale. Cifre și litere. Înțelegeți ce vreau să spun. Copilul nu este încă la școală, dar a primit ca temă de vacanță să scrie cifre și litere. Pe care, evident, le-a învățat la grădiniță. M-am întrebat dacă este vorba de un exces de zel al educatoarei sau pur și simplu așa este obligatoriu. Căci eu nu mai știu de ceva vreme cum stau lucrurile cu programele școlare.
Apoi m-am gândit la un lucru și mai simplu. Cum se face că, deși încă de la o vârstă atât de mică elevii deprind tainele scrisului și cititului, ajung totuși, în pragul examenelor de maturitate, să nu știe să le stăpânească așa cum trebuie? Și cum se face că, deși avem pretenții foarte mari la începutul drumului lor în viață, rezultatele la examenele importante sunt dezastruoase? Cine și unde greșește de se transformă bunele intenții și visurile mărețe în eșecuri? Școala cu o programă nepotrivită sau părinții care uită că educația (așa cum spun Anca și Dojo) se face și acasă?
Cand copilul sotului meu a intrat la scoală nu stia nici să-şi scrie numele prea bine. Avea 8 ani, trecuse de primul semestru, soacra mea zbiera cat o tineau plămânii că ea a invatat să scrie şi să citească de la 5 ani; primeam exemple peste exemple. Copilul şturlubatic, cu chef de joacă…nu ştia adunare, nu tu scădere. Avea doar playstation in cap şi mai nou Iphone. Ca un făcut ajunge in Anglia, fără să termine aici clasa întâi, intră in alt sistem, invată inmultire inainte de adunare, apoi recuperează şi ce nu ştia, invată să scrie in engleză, apoi română…acasă. Nu ştiu cum percepe el educaţia dar la el tot pe criterii de joacă merge: îi place geografia şi se joacă teribil cu asta. Sunt departe de subiect, desi am citit articolul fetei tale şi mă mir că ţi-ai pus intrebarea: oare….? Totuşi, unele lucruri tin de individ in parte, indiferent de genă şi educatie. Am o grămadă de exemple in jur. Că e de preferat să ai asemenea obiective, ca cele scrise de Anca…asta-i altceva. Eu zic să scoată o broşurică şi să o impartă şi celor care nu vor auzi niciodată de aceste reguli de bun simt. Cred că m-am lungit. Eram nevorbită şi..ne-scrisă…dacă pot să formulez astfel.
Orice părinte conștient de menirea sa se întreabă uneori dacă este un părinte bun. Pentru că orice părinte mai și greșește. Câteodată chiar dacă intențiile sale sunt bune.
M-am bucurat citind articolul Ancăi. Mă sperie o anumită tendință pe care am constatat-o în ultima vreme. Unii părinți construiesc globuri de cristal în jurul odraslelor mult iubite. Fără să se întrebe ce se va întâmpla când vor păși în afara arealului securizat excesiv. Tentația asta am avut-o și eu. Am depășit-o pentru că m-au ajutat alții și pentru că am încercat să mă educ.
Cât despre școală… sunt de acord să ai pretenții de la un copil și sunt pentru învățătură și disciplină. Ceea ce cred că lipsește sistemului nostru de învățământ este faptul că nu știe cum să ceară. Și uneori nici ce.
Eu cred ca pruncii aia care invata sa scrie si sa citeasca timpuriu nu sint tot aia care gafeaza la marile examene.General vorbind.
Și copilul meu știa să citească și să socotească înainte de a merge la școală. Culmea, nu de la mine. Învățase în joacă de la o fetiță din vecini. Nu asta este problema.
Mie mi se pare ciudat alt lucru. Cu cât cerințele sunt mai mari și mai elaborate, cu atât rezultatele sunt mai proaste. Înseamnă că cineva greșește undeva. Și mă întreb atunci cine? Cel care elaborează programe care (posibil) sunt nepotrivite? Cel care predă? Felul în care predă? Sau părintele care lasă totul în seama școlii?
Am citit si eu azi articolul Ancai (cu care am rezonat teribil) si chiar ma intrebam cum o fi fost pentru tine sa il citesti
As vrea sa stiu si eu cum viseaza fi-miu sa-si creasca copiii, ca sa aflu ce ar pastra din propria lui copilarie si ce ar schimba, dar el deocamdata e in faza in care e de parere ca n-o sa aiba copii niciodata, pe motiv ca nu-i trebuie :))
Cat despre vina…eu cred ca e impartita intre scoala, familie si mediul social.
E ciudat când copilul tău vorbește despre eventualii lui copii.
Realizezi încă o dată că vremea nu stă pe loc. Și nici vremurile. 
Vina este împărțită, așa cred și eu, doar proporțiile diferă de la un caz la altul.
Mi-a placut articolul Ancai si …evident m-am gandit la tine, la mine si la toate mamele si tatii de ce nu, ca noi, adica parinti care isi indruma copiii pe un anumit drum, care se LUPTA, spre exemplu, cu dorinta de “necitit” a pruncilor, ca, citez din perlele lui Teddy ” pe mine nu ma relaxeaza cititul ca pe tine, chiar daca tu spui ca nu ma pedepsesti cand ma pui sa citesc eu tot ca o pedeapsa o privesc”. Problema e ca lupt singura atata timp cat la scoala nu li se cer nici macar lecturile obligatorii care de altfel pe internet am vazut ca exista. Ma opresc ca sa nu deschid Cutia Pandorei, dar subscriu la cele spuse de Iuliana, vina este impartita
Dorințele de neclintit ale pruncilor sunt puternic dictate de mediu. De ce să citesc când pot să mă joc pe telefon, computer, tabletă? Dar cu răbdare și perseverență și mai ales cu ceva tact prioritățile unui copil pot fi schimbate. Depinde mai mult de părinți decât de școală.
Copiii trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a raţiona înainte de a le fi implementate anumite repere logice/morale/sociale/etc care în timp s-ar putea dovedi complet eronate (după cum istoria lumii – cît de falsă ar fi ea – o dovedeşte. Dacă nu li se oferă copiilor capacitatea de a deveni ei înşişi aşa cum o cere materialul genetic, vom ajunge la o plafonare intelectuală, o stagnare a societăţii umane. De care desigur, ca întotdeauna, cineva va profita la maxim. Poate chiar asta e şi intenţia globală.
Aşadar lăsaţi-vă copiii să greşească, lăsaţi-vă copiii să cadă şi să se julească, fiindcă prin asta învaţă mult mai multe decît citind abstract din cărţi. Altfel veţi avea acasă cîte un pui de robot, obedient şi fără voinţă proprie. O legumă care – ca localizare geografică – nu va fi decît mînă de lucru ieftină. Atît.
P.S. Nu am avut timp să citesc articolul Ancăi, probabil o voi face la un moment dat. Orice asemănare este pur întîmplătoare.
Fără să citești articolul Ancăi ai atins câteva dintre lucrurile pe care ea le-a punctat. Iar eu sunt de acord cu voi. Copilul trebuie îndemnat să-și descopere singur calea. Tăindu-i accesul la lumea reală nu facem decât să-l înzestrăm cu un handicap. Uneori cunoașterea și independența înseamnă genunchi juliți. Doare, dar este un preț mai mic decât traiul (pentru o scurtă perioadă) într-o lume idilică.
Da, se pare că cel puţin la teorie se pricepe, domnişoara ta; am trecut şi pe acolo, aseară tîrziu. Să vedem cum va fi practica.
Întotdeauna a fost bună la teorie.
Dar și la practică. Dacă și-a dorit ceva cu adevărat a făcut. Cu simț de răspundere. Și a bifat tot ce se putea bifa. Concursuri (chiar și internaționale), lectură, muncit (deși nu era constrânsă financiar) încă din liceu, dar și distracție, sporturi extreme, curajul de a-și susține ideile chiar și atunci când îi deranjează pe alții. Dacă odraslele ei îi vor semăna… rămâne de văzut. 
A avut norocul să poate face toate astea. Se vede că eşti mîndră de ea şi pe bună dreptate.
Îţi doresc nepoţi sănătoşi, frumoşi, inteligenţi, cu care să te poţi mîndri cel puţin la fel!
O stim din experienta proprie: Orice parinte vrea sa fie “cel mai bun” in lungul drum de a-l face OM pe propriul copil si orice parinte isi doreste ca el, copilul lui “sa fie cel mai bun”, sa fie “mandru” de progenitura creata…anii au trecut si-au pus amprenta si acum concluzionam, extragand din manunchiul de intrebari doar una: “unde am gresit?” Cu sau fara educatie si invatatura, fie ca ne place sau nu, EI, pruncii de ieri, vor fi conducatorii si creatorii de maine. Nimic nu este intamplator. Mai stai un pic…poate istoria se repeta, ea nu va avea timp sa puna in practica cele gandite…deci, viitoare bunica, pregateste-te!!!
Viitoare bunică… sună ciudat, dar abia aștept. O să fiu probabil o bunică perfectă. Din aia care, spre disperarea părinților, răsfață excesiv pruncii. Că așa sunt bunicii, nu?
nu te cunosc personal, dar din ce vad ca scrii, nu cred ca ai fi putut face greseli colosale cu copila ta. desigur, acum abia inteleg ca parintii sunt si ei oameni supusi greselii, dar atata vreme cat nu-s greseli capitale, de ignorare, abandon, abuz, zic ca parintii pot sta linistiti. daca nu pe moment, sigur mai tarziu eforturile lor vor fi apreciate si iubite!
Ai dreptate, nu am făcut greșeli capitale, dar pe ici pe colo am mai călcat strâmb și eu. Din grijă excesivă mai sunt și acum cicălitoare și sufocantă câteodată. Cred că să fi părinte este lucrul cel mai greu. Nu există rețete perfecte cu rezultate garantate.
Cu siguranta, ai trait experienta de-a lungul anilor…Sanatate bunicilor?
Am citit si eu articolul Ancai si am rezonat cu ea pana la cer. iti inteleg nelinistea cu care ai citit. E ca si cum iubitul meu ar scrie despre femeia ideala, normal ca ma reped sa vad daca realitatea ( adica eu) corespunde. As spune, dupa ce am citit aspiratiile fetei tale, ca ai facut o treaba buna cu ea, pare un om minunat.
Cat despre copiii de azi…nu stiu ce sa soun. Nu sunt mama, nu prea am legaturi cu mame cu copii mititeti, dar din ce am vaut in invatamant, cred ca acum nu mai citesc copii ca pe vremuri, sunt intoxicati cu informatii nefolositoare si isi pierd timpul cu tot felul de lucruri care nu le folosesc. Si pe mine m-a invatat bunica sa scriu devreme, dar asta numai ca sa ma determine sa stau locului cateva minute, se pune sa faca “lectii cu mine”, dar nu am fost mai buna decat cei carora invatatoarea le-a pus creionul in mana. In schimb citeam. Mi s-a citit de mica si citeam chiar si cand colegii mei nu faceau acelasi lucru. Cred ca asta m-a facut omul care sunt.
M-am întrebat de multe ori dacă noi, cei care am mâncat cărțile pe pâine, în epoca asta în care informația ajunge la om pe tot felul de canale, am mai fi procedat la fel. Și nu am un răspuns. Timpul este tot atâta, tentațiile s-au înmulțit. Vremea când cartea era singura care te făcea să evadezi din cotidian au trecut de mult. Și totuși… există copii care citesc. Și asta cel mai probabil datorită părinților care le-au sădit în suflet dragul de carte.
eu trăiesc lacunele şi dificultatea educaţiei româneşti cumva colateral, alături de nepoţelul meu şi de părinţii lui, dar tot mi se pare sf să ceri unui copil care abia învaţă buchiile să compună un eseu, de exemplu.
pe de altă parte am un finuţ care în toamna aceasta va merge la şcoală în olanda. are 4 ani.văzut împreună cu alţi copii de seama lui, se vede limpede diferenţa. pentru el educaţia la grădiniţă nu a însemnat recitarea unor poezii şi cântecele (cu stresul de rigoare şi arătatul cu degetul) ci descoperire, evoluţie firească, stârnirea curiozităţii. mă întreb deja cum va fi el peste câţiva ani şi între timp compun eseuri cu nepotul meu. greu….
Îmi confirmi un lucru pe care îl bănuiam. Metodele prin care un copil este îndemnat să învețe fac diferența. Nu pot să nu-mi amintesc că învățam cu drag (pe vremea când eram la școală) la materiile predate de profesori care îmi plăceau și la ale căror ore mă simțeam în largul meu.
Cand fetita mea a invatat literele si cifrele pe la vreo 2 ani, tata mi-a zis: las-o sa se bucure de copilarie. Si acum, cand o aud imitand poezii imi vine sa sar in sus de bucurie.
Când lucrurile vin firesc nu este nicio nenorocire, dimpotrivă, așa cum spui tu, bucuria este mare. Sunt copii care deprind mai repede unele lucruri. Problema apare atunci când, zic eu, se încearcă o uniformizare.
Ar fi usor sa dam vina doar pe sistem pentru ceea ce se intampla in viata copiilor nostri, insa am convingerea ca si noi gresim, ca la un moment dat uitam ca trebuie sa le fim tot aproape, chiar daca au crescut… Se poate intampla sa nu uitam, dar uneori nu stim ce avem de facut, pentru ca nu exista scoli pentru parinti si fiecare face cum il duce capul sau cum a vazut la parintii sai…
Poate ar fi folositoare școli pentru părinți. Uneori este suficient însă doar bunul simț și simțul măsurii. Găsim tot felul de scuze (lipsa timpului în special) și uităm să fim părinți.
Eu cred ca cel mai mult conteaza cu ce pleaca de acasa .Si mai cred ca de cele mai multe ori parintii gresesc.Unii isi vor copiii genii si forteaza cu tot ce se poate dar mai tarziu capoteaza sau dau gres in alte directii(mai tii minte?Pusa…..anul 3….)Altii isi vor copiii titrati cu orice pret si platesc, dau cadouri…..iar mai tarziu,cand nu fac fata unui examen adevarat. se mira….Parintii mei ne-au spus doar atat: “invatati, ca pentru voi invatati”.Si eu am incercat sa le spun acelasi lucru copiilor mei, evident cu unele completari si amendamente, orice copil cand devine parinte vrea sa fie si mai bun.Nu mi i-am vrut genii, nu i-am fortat sa invete dar nici nu le-am refuzat informatia daca mi-au cerut-o(Diana era curioasa la 2-3 ani sa stie literele de pe autobuz), nu am bagat meditatii in ei…Baiatul meu a fost o loaza pana in anul 3 de liceu si la matematica cea mai mare medie a avut-o in anul 1 de liceu, adica 6, dar a intrat la FILS cu 9,50 la o proba de mate si 10 la a doua, adica cea mai mare nota, al 2-lea pe lista din cauza mediei de bacalaureat care l-a tras putin in josNu vreau sa jignesc eventualele cadre didactice de pe aici dar sunt profesori care sunt sensibili la atentii si mai rau decat atat care persecuta pe cei care nu practica asta sau care nu merg la ei la meditati, credeti-ma ca am patit-o cu amandoi copiii.Nu va dati seama ce se intampla prin unele scoli.
.Cat despre Anca, toata lauda.Si ei si voua si stiu eu ce stiu.
Toți dorim să avem copii cât mai deștepți și cât mai pricepuți la toate. Uneori, mai rău, ne dorim ca ei să realizeze ceea ce nu am putut noi. Și uităm că și ei au personalitatea lor. Și îi facem niște neadaptați.
Ați rămas și voi singuri, Copii și-au luat zborul. Dar faptul că au pornit pe un drum frumos compensează plecarea lor de acasă.
Nu poţi să îi bagi copilului nimic cu forţa, acestea vin firesc, daca le vrea el şi este pregătit.
Dacă, copilul la o anumită vârstă face ceva extraordinar, mult peste vârsta lui, nu o face pentru că a fost obligat de părinţi. Pur şi simplu o face.
Contează foarte mult educaţia de acasă. El poate să imite ceea ce vede, e cu totul altceva, şi nu îl obligă nimeni!!!
Lucrurile care nu vin din obligație sunt cele mai trainice. La fel am fost și noi. Poate că este important să ne dăm seama cât mai repede că un copil nu este o copie a noastră. Că are preferințele lui și năzuințele lui. Și că uneori nu vor semăna cu ale noastre.
Uau, asa mama, asa copil.
bunele intentii sau visele marete nu se transforma in esecuri. Pentru ca un examen ratat nu va fi un esec atata vreme cat nu ar o importanta mare (globala). Eu cred ca totul tine de modul in care copiii constientizeaza (sau sunt indrumati sa constientizeze) importanta unui eveniment. Scoala in sine este un instrument care inainte de toate educa mintea copiilor si le induce nevoia de cunoastere. Sau asa ar trebui. Desi eu sunt doar copil, nefiind parinte, cred ca la fel fac si parintii. Dezvolta mai mult sau mai putin curiozitatea celor mici pentru cunoastere.
Ca părinte am aflat că este important să-mi învăț copilul diferite lucruri, dar în același timp să învăț odată cu el și de la el.
Uneori visele mărețe se transformă în eșecuri. Când nu sunt susținute de pasiune, de determinare și de muncă. Și poate și de un strop de noroc.
Cred ca vinovati de foarte multe esecuri ale copiilor sunt in primul rand parintii. Astai parerea mea legat de dilema ta.
Acum astept si eu o parere de la tine aici: http://uriesblog.ro/noi-bloggerii-facut-sa-fie-lumina-la-ursici/ … Mai ales ca ai pus si tu umarul… Da, la Ursici se va face lumina.
Așa este. Dacă nu ai pretenții de la tine în primul rând, degeaba aștepți lucruri formidabile de la alții.
Mama, care este fosta invatatoare este dezamagita si uneori aproape oripilata de starea in care a ajuns invatamantul azi… Si vina apartine tuturor celor implicati in procesul de invatamant: parinti, copii si sistem deopotriva. Cred ca trebuie sa vina un cataclism ca sa se schimbe ceva.
Din păcate lucrurile au degenerat. Copil fiind aveam încredere oarbă în dascăli. Acum….
Eu zic că adevărul este undeva la mijloc: şi programa şcolară e de vină, dar şi părintele. Totuşi aş tinde să cred că educaţia se învaţă mai întâi acasă, altfel nu înţeleg de ce unii pot să înveţe după programe prost alese, iar alţii nu.
Sunt perfect de acord cu tine. Mulți părinți uită sau nu mai au timp să fie părinți.
[…] cu articolul “Dileme” – despre dileme, priviri furişe, confirmări fericite, o dublă recomandare, pentru […]