Ce-am fost și ce-am ajuns

28 decembrie 2012. Sunt în vacanță. Tratată cu friptură și prăjituri febra Crăciunului a început să scadă, copilul a plecat și a ajuns cu bine în casa lui. Îmi pot permite, în sfârșit, să beneficiez de timp doar pentru mine. Pot recunoaște că sunt obosită și că anul care aproape a trecut a fost unul greu (asta însemnând de fapt că a fost unul bun, pentru că am avut foarte mult de muncă), e voie să îmi fie lene, să mă uit la câte seriale și filme doresc, să citesc sau să bântui din blog în blog căutând lucruri interesante la cei pe care îi urmăresc de foarte mult timp. Oare de cât timp lecturez bloguri? Să tot fie vreo șapte (sau opt?) ani. Auzisem la radio că ar exista un fenomen care ia amploare și mă minunasem în sinea mea că au apărut asemenea jurnale virtuale. Am auzit, m-am mirat, am uitat. Ceva mai târziu aveam să-l descopăr pe primul. Căutam să descarc niște poze de la Infoeducație (concurs la care participase, cu succes, și Anca) și am ajuns pe blogul lui Vivi, fost concurent (abonat la locul I) și membru în juriu la mai multe ediții. Din povești îmi făcusem deja o imagine despre el. Ajunsă în casa lui virtuală am găsit o lume care m-a fascinat. Fotografii, gânduri și, ceva mai târziu, aventura sa americană (începută ca angajat la Google). O lume care m-a atras și pe care aveam să o descopăr (într-o altă formă), tot întâmplător, pe primul blog al Ancăi. A fost momentul în care, din link în link, am început călătoria de cititor de jurnale virtuale. Și primul din viața mea în care am regretat că nu mai sunt tânără. Căci mi-a plăcut enorm modul acela de exprimare, dar l-am considerat, atunci, ca aparținând exclusiv celor tineri.

Să revin însă la seara aceea despre care începusem să povestesc…

Din link în link și fără nicio grijă… Până mi-am spus, brusc, îmi fac blog. N-a fost o idee care să mă lovească așa, din senin, în moalele capului. Încolțise ea de ceva vreme, într-un schimb de comentarii pe blogul lui Boghi.

Mi-a luat o oră să îmi fac cont pe WordPress și să mă dumiresc ce și cum se întâmplă pe acolo și încă vreo două să scriu primul articol (linkul este pentru cazul în care doriți să vă amuzați), unul de 251 de cuvinte. Mi-am anunțat copilu’ despre marea ispravă, iar el (adică ea, înțelegeți voi) a postat scurt pe Facebook: și-a făcut maică-mea blog.  Și au început să curgă comentariile (adică două) și vizitatorii (11 de toți, că doar era 10 seara și lumea poate că se culcase o dată cu găinile). Trafic care s-a menținut ceva vreme, chiar dacă oamenii s-au trezit și au început să scotocească pe internet. Nu m-a descurajat. Deja îmi plăcea jucăria mea nouă și… am tot scris.

Probabil vă întrebați ce mi-o fi venit mie, acum, să vă povestesc toate astea. Păi colegii mei de navetă sunt în concediu, iar eu beneficiez zilnic, de două ori, de câte o jumătate de oră de autobuz. Și cum am mai scris pe aici, acest mijloc de transport se pare că este sursa mea cea mai mare de inspirație. Astăzi, în drum spre casă, am găsit la Chinezu pe blog povestea primei sale zile de blogging. Și provocarea de a spune fiecare cum a fost pentru el începutul aventurii proprii de scriitor pe internet. Poate că nu m-aș fi urnit să scriu, dar mi-a plăcut la nebunie cum a fost pusă problema. Căci, zice Chinezul, că ar fi bine să scriem despre “ce-am fost și ce-am ajuns”. Drept care mă conformez și eu. Cu liniuță ca la școală.

Ce-am fost?

Am fost Sonia. Un om cu bune și rele, uneori plin de aplomb, alteori temător, dar dornic întotdeaună să țină pasul cu noul. Câteodată lucrul acesta mi-a reușit.

Ce-am ajuns?

Evident tot Sonia, tot cu lumini și umbre, tot într-o veșnică luptă cu lumea care se schimbă. Doar că…

- Bloggingul m-a acaparat mai mult decât mi-am imaginat. Și se pare că am nevoie de un nume nou pentru blog. I-am spus de iarnă pentru că nu am crezut că va ieși din iarna trecută. Dar s-a întâmplat. De ziua mea vreau un singur cadou. Casă nouă (pe ro) pentru blog și nume nou.

- Am învățat să-mi depășesc anumite inhibiții și că unele bariere sunt doar în mintea mea, nicidecum în anii care sunt înscriși în buletin.

- Am aproape mulți oameni noi. Pe unii, deși îi cunosc doar virtual, îi simt ca făcând parte din viața mea. M-au încurajat, m-au susținut, m-au ajutat, m-au apreciat. Sunt mulți și continuă să o facă. S-a creat o comunitate de la care primesc un lucru foarte important. Feedback la articolele mele. Și deci la gândurile mele.

- Am avut parte de câteva succese. Pentru alții poate este o nimica toată, dar eu sunt bucuroasă că am câștigat un premiu la concursul despre cărți și că Tomata cu scufiță mi-a oferit posibilitatea de a scrie un articol alături de ale ei. De fapt Andreea este cea datorită căreia blogul meu a început să crească.

- Mi-am descoperit o pasiune care îmi dă energie, care mă motivează și datorită căreia am învățat o mulțime de lucruri noi.

- Sunt același om, dar mult mai bogat. Și nu mă refer la bani, cum probabil că deja v-ați dat seama.

Deja m-am întins cât o zi de post și o să mă opresc aici. O completare a acestui articol este cel în care am povestit de ce scrie o Mamă de bloggeriță.

Dacă tot am pomenit de liniuțe și de școală o să mai scriu câteva lucruri (informații citite tot la Chinezu). Există o inițiativă, Profi te premiază, unde  puteţi câştiga un rucsac pe care să îl daţi mai departe unui copil care altfel nu şi l-ar putea permite. Poate vă interesează. În plus, dacă veți povesti într-un articol despre prima voastră zi de blogger, este posibil să primiți un premiu. De corason, așa zice cel care îl oferă.

Acest articol nu este un advertorial și nici măcar o încercare de a obține un loc pentru cuiul lui Pepelea pe chinezu.eu (deși nu ar fi rău, că dacă eu nu aș avea nimic de agățat acolo, poate că s-ar mai agăța măcar câte un click de el) banner pe un blog foarte cunoscut. Pentru că îmi imaginez că va fi luptă mare pentru spațiul scos la bătaie. Mi-a făcut pur și simplu plăcere să îmi amintesc de unde a început nebunia mea frumoasă. Mi-am amintit. Și am scris.

Alte povești despre prima zi veți găsi la Nebuloasa, Cristina, şi Cristi. La voi cum a fost?

Sursa foto.