02 Apr 2014

Incredibil, senzațional…

6 Comments Blogging, Oameni care contează, psi

… și doar o urmă de luciditate mă împiedică să nu parafrazez un “celebru” personaj și să nu vă spun “chemați-vă vecinii, rudele și prietenii, că nici nu știți ce pierdeți”. De fapt, dacă eludăm asocierea, nici nu sunt foarte departe de adevăr. Urmează un interviu cu un domn pe care eu l-am întâlnit pe internet, datorită blogului. Un domn care mă surprinde de fiecare dată când scrie sau interacționează, pe Facebook este adevărat, cu cei din preajma lui. Dar mai binte vă las să citiți.

1. Vladimir, pentru mine ești un om cu o personalitate surprinzătoare. De naționalitate rus, trăiești în Geneva și scrii pe un blog în limba română. Cum se împacă, una cu cealaltă, cele trei “dimensiuni” ale existenței tale? Și care este caracteristica cea mai puternică a fiecăreia dintre ele? (Sonia)

Se impaca de la sine. Fara sa am vreun merit, ma bat cu pumnii in piept ca-s imun la socuri culturale de sorginte europeana. Datorita pasionalului interes pentru diversitate al mamei mele, eu am fost inca din momentul conceptiei un produs multicultural. Chestie extrem de rentabila, zau asa! Rar o scuza mai avantajoasa pentru gafele sociale decat cea a diferentelor culturale. Impreuna cu justificarea latina eterna, „e barbat mama, ce s-astepti de la el”, m-au facut sa am mereu o existenta exact ca-n sanul lui Adam. Read more

30 Mar 2014

Interviu psiriduş cu… psi :)

24 Comments Blogging, Joacă, Oameni care contează, psi

- Cine se aseamănă se adună. Așa spune o vorbă din bătrâni, iar eu mă întreb dacă este valabilă și în ceea ce privește clubul psi, cel căruia tu i-ai pus bazele și datorită căruia este posibil și acest interviu. Sunt 54 de membri (dacă este să mă iau după numărătoarea grupului de pe Facebook) mai mult sau mai puțini activi. Se aseamănă în primul rând pentru că fiecare are blog, fără să pot spune că similitudinile se opresc aici. Altfel, din câte am văzut eu, au și foarte multe lucruri diferite. Ca să folosesc un termen la modă aș zice că este vorba de unitate în diversitate. Crezi în această sintagmă? Care sunt, după părerea ta, lucrurile care îi țin pe oameni aproape un cât mai îndelungat timp?

eu cred că oamenii se însoţesc din nevoie. poate fi o nevoie de apartenenţă, de comunicare, de identitate, chiar de joacă dacă vrei, o nevoie care, odată împlinită generează evoluţie şi… plecare spre altceva, altfel. ceea ce ne aseamănă pe noi, cei atât de diverşi, din grupul botezat cândva de cita „clubul psi” este, aşa cred eu, nevoia de comunicare, omenia şi spiritul ludic, cel care de altfel stă la baza multora dintre acţiunile noastre. şi va rămâne frumos câtă vreme admitem că evoluăm şi că suntem supuşi plecării spre împlinirea altor nevoi, cu toţii.

Read more

18 Mar 2014

Prima dată

21 Comments Personal

Am crezut că pe măsură ce anii trec, iar eu acumulez o tot mai mare experiență de viață, evenimentele pe care să le cataloghez în categoria “prima dată” vor deveni tot mai rare. Și că, atunci când se vor întâmpla, mă vor găsi pregătită să le fac față cu brio. Se pare că m-am înșelat. Nimeni nu le-a văzut și nu le-a trăit pe toate, iar vremurile se schimbă cu o viteză care depășește uneori capacitatea mea de adaptare.

Om matur și cu lecția vieții destul de bine învățată, m-am văzut pusă de multe ori în situații hilare, stânjenitoare sau mai emoționante decât am crezut că vor putea fi. Am tremurat la primul zbor cu avionul, m-am simțit ușor dezorientată la prima călătorie peste graniță, m-am luptat cu un smartphone nou mai mult decât a fost cazul.  Asta ca să nu recunosc că, trei zile, nu am răspuns la niciun apel. Pentru că nu nimeream mișcarea potrivită și eliberatoare a vocii de la celălalt capăt de “fir”. Stăpână pe mine de obicei și destul de deschisă la ceea ce este nou, am avut sufletul cât un purice când am vorbit prima dată în public, când primul client s-a așezat pe scaunul din dreapta mea sau când  pentru prima oară m-am încumetat să gust fructe de mare. Și ar mai fi multe de adăugat.

Read more

17 Sep 2013

Ce-am fost și ce-am ajuns

52 Comments Blogging, Concurs, Oameni care contează, Personal

pickme-pickme128 decembrie 2012. Sunt în vacanță. Tratată cu friptură și prăjituri febra Crăciunului a început să scadă, copilul a plecat și a ajuns cu bine în casa lui. Îmi pot permite, în sfârșit, să beneficiez de timp doar pentru mine. Pot recunoaște că sunt obosită și că anul care aproape a trecut a fost unul greu (asta însemnând de fapt că a fost unul bun, pentru că am avut foarte mult de muncă), e voie să îmi fie lene, să mă uit la câte seriale și filme doresc, să citesc sau să bântui din blog în blog căutând lucruri interesante la cei pe care îi urmăresc de foarte mult timp. Oare de cât timp lecturez bloguri? Să tot fie vreo șapte (sau opt?) ani. Auzisem la radio că ar exista un fenomen care ia amploare și mă minunasem în sinea mea că au apărut asemenea jurnale virtuale. Am auzit, m-am mirat, am uitat. Ceva mai târziu aveam să-l descopăr pe primul. Căutam să descarc niște poze de la Infoeducație (concurs la care participase, cu succes, și Anca) și am ajuns pe blogul lui Vivi, fost concurent (abonat la locul I) și membru în juriu la mai multe ediții. Din povești îmi făcusem deja o imagine despre el. Ajunsă în casa lui virtuală am găsit o lume care m-a fascinat. Fotografii, gânduri și, ceva mai târziu, aventura sa americană (începută ca angajat la Google). O lume care m-a atras și pe care aveam să o descopăr (într-o altă formă), tot întâmplător, pe primul blog al Ancăi. A fost momentul în care, din link în link, am început călătoria de cititor de jurnale virtuale. Și primul din viața mea în care am regretat că nu mai sunt tânără. Căci mi-a plăcut enorm modul acela de exprimare, dar l-am considerat, atunci, ca aparținând exclusiv celor tineri.

Să revin însă la seara aceea despre care începusem să povestesc…

Din link în link și fără nicio grijă… Până mi-am spus, brusc, îmi fac blog. N-a fost o idee care să mă lovească așa, din senin, în moalele capului. Încolțise ea de ceva vreme, într-un schimb de comentarii pe blogul lui Boghi.

Mi-a luat o oră să îmi fac cont pe WordPress și să mă dumiresc ce și cum se întâmplă pe acolo și încă vreo două să scriu primul articol (linkul este pentru cazul în care doriți să vă amuzați), unul de 251 de cuvinte. :) Mi-am anunțat copilu’ despre marea ispravă, iar el (adică ea, înțelegeți voi) a postat scurt pe Facebook: și-a făcut maică-mea blog.  Și au început să curgă comentariile (adică două) și vizitatorii (11 de toți, că doar era 10 seara și lumea poate că se culcase o dată cu găinile). Trafic care s-a menținut ceva vreme, chiar dacă oamenii s-au trezit și au început să scotocească pe internet. Nu m-a descurajat. Deja îmi plăcea jucăria mea nouă și… am tot scris.

Probabil vă întrebați ce mi-o fi venit mie, acum, să vă povestesc toate astea. Păi colegii mei de navetă sunt în concediu, iar eu beneficiez zilnic, de două ori, de câte o jumătate de oră de autobuz. Și cum am mai scris pe aici, acest mijloc de transport se pare că este sursa mea cea mai mare de inspirație. Astăzi, în drum spre casă, am găsit la Chinezu pe blog povestea primei sale zile de blogging. Și provocarea de a spune fiecare cum a fost pentru el începutul aventurii proprii de scriitor pe internet. Poate că nu m-aș fi urnit să scriu, dar mi-a plăcut la nebunie cum a fost pusă problema. Căci, zice Chinezul, că ar fi bine să scriem despre “ce-am fost și ce-am ajuns”. Drept care mă conformez și eu. Cu liniuță ca la școală. :)

Ce-am fost?

Am fost Sonia. Un om cu bune și rele, uneori plin de aplomb, alteori temător, dar dornic întotdeaună să țină pasul cu noul. Câteodată lucrul acesta mi-a reușit.

Ce-am ajuns?

Evident tot Sonia, tot cu lumini și umbre, tot într-o veșnică luptă cu lumea care se schimbă. Doar că…

- Bloggingul m-a acaparat mai mult decât mi-am imaginat. Și se pare că am nevoie de un nume nou pentru blog. I-am spus de iarnă pentru că nu am crezut că va ieși din iarna trecută. Dar s-a întâmplat. De ziua mea vreau un singur cadou. Casă nouă (pe ro) pentru blog și nume nou.

- Am învățat să-mi depășesc anumite inhibiții și că unele bariere sunt doar în mintea mea, nicidecum în anii care sunt înscriși în buletin.

- Am aproape mulți oameni noi. Pe unii, deși îi cunosc doar virtual, îi simt ca făcând parte din viața mea. M-au încurajat, m-au susținut, m-au ajutat, m-au apreciat. Sunt mulți și continuă să o facă. S-a creat o comunitate de la care primesc un lucru foarte important. Feedback la articolele mele. Și deci la gândurile mele.

- Am avut parte de câteva succese. Pentru alții poate este o nimica toată, dar eu sunt bucuroasă că am câștigat un premiu la concursul despre cărți și că Tomata cu scufiță mi-a oferit posibilitatea de a scrie un articol alături de ale ei. De fapt Andreea este cea datorită căreia blogul meu a început să crească.

- Mi-am descoperit o pasiune care îmi dă energie, care mă motivează și datorită căreia am învățat o mulțime de lucruri noi.

- Sunt același om, dar mult mai bogat. Și nu mă refer la bani, cum probabil că deja v-ați dat seama.

Deja m-am întins cât o zi de post și o să mă opresc aici. O completare a acestui articol este cel în care am povestit de ce scrie o Mamă de bloggeriță.

Dacă tot am pomenit de liniuțe și de școală o să mai scriu câteva lucruri (informații citite tot la Chinezu). Există o inițiativă, Profi te premiază, unde  puteţi câştiga un rucsac pe care să îl daţi mai departe unui copil care altfel nu şi l-ar putea permite. Poate vă interesează. În plus, dacă veți povesti într-un articol despre prima voastră zi de blogger, este posibil să primiți un premiu. De corason, așa zice cel care îl oferă. :)

Acest articol nu este un advertorial și nici măcar o încercare de a obține un loc pentru cuiul lui Pepelea pe chinezu.eu (deși nu ar fi rău, că dacă eu nu aș avea nimic de agățat acolo, poate că s-ar mai agăța măcar câte un click de el) banner pe un blog foarte cunoscut. Pentru că îmi imaginez că va fi luptă mare pentru spațiul scos la bătaie. Mi-a făcut pur și simplu plăcere să îmi amintesc de unde a început nebunia mea frumoasă. Mi-am amintit. Și am scris.

Alte povești despre prima zi veți găsi la NebuloasaCristina, şi Cristi. La voi cum a fost?

Sursa foto.