Ieri, pe o ploaie măruntă, într-un București pe care nu l-am mai văzut de foarte mulți ani, ici-colo, în mâinile unor trecători grăbiți care purtau fiecare în sine povara gândurile, am zărit câte un trandafir, câte o zambilă sau, uneori, câte un buchet sofisticat. Mi-am amintit că este Dragobetele și mi-am spus, aproape zâmbind, că este tare fain să fii femeie într-o astfel de zi, iar mai apoi gândurile mi-au zburat mult mai departe, către lucruri asupra cărora nu știu dacă m-am aplecat vreodată cu prea multă stăruință. Read More
Ultima soluție, încă o revoluție
Trăim în secolul vitezei, ne grăbim tot timpul, ne împărțim cu greu între problemele pe care le avem de rezolvat și, încet-încet, ne înstrăinăm de cei din jurul nostru și, din păcate, de multe ori ne înstrăinăm și de eu-l propriu. Alergăm și avem senzația că numai așa ne vom atinge scopul și că, dacă încetinim ritmul, toată lumea ne-o va lua înainte. Ne stabilim priorități și încercăm să respectăm termene limită și doar, arareori, ne oprim să ne tragem sufletul, să ne întrebăm dacă merită atâta grabă și să ne uităm în jurul nostru cu atenție. Ne scuzăm, spunându-ne că lumea evoluează prea repede și că noi trebuie să ținem pasul cu ea.
Dă-mi 5 minute din timpul tău
Emoție. Cred că acesta a fost cuvântul pe care l-am auzit de la fiecare dintre cei implicați în proiectul Semn SPRE carte, fără să lipsească vreodată, ori de câte ori a venit vorba despre felul în care au fost dăruite cărțile. Emoții ale celor care au strâns în brațe volumele primite, dar și ale mesagerilor care le-au înmânat fiecăruia în parte.
Acum a venit vremea pentru un altfel de emoții. Cele ale unui concurs. Iar eu vă mărturisesc că le-am avut câtă vreme am așteptat aprobarea proiectului în competiția “Idei din Țara lui Andrei” și că, cel mai probabil, le voi purta cu mine până în clipa în care vor fi anunțați câștigătorii, undeva aproape de sfârșitul lui mai.
Despre ce este vorba? Pe scurt, împreună cu echipa de proiect (despre care v-am vorbit într-un alt articol) și cu Asociația „Casina Națională” Deva, ne luptăm pentru atragerea de fonduri în sprijinul acestui proiect. Ne dorim ca literatura să ajungă în casele câtor mai mulți copii şi am stabilit un buget de 4750 euro, sumă cu care proiectul va fi finanțat dacă vom ne vom afla printre câștigători.
Pentru a reuși asta, avem nevoie, încă o dată, de ajutorul vostru.
În desemnarea câștigătorilor, voturile din partea publicului vor conta în proporție de 40%. Ne puteți ajuta creându-vă un cont pe site-ul Țara lui Andrei și votând demersul nostru pe care îl găsiți aici. Firește, ne-ar ajuta foarte mult dacă le-ați spune prietenilor și cititorilor voștri despre toate aceste lucruri.
Citind proiectul pe care l-am înscris în competiție veți afla că tot ce s-a întâmplat în ultimele 3 luni ne-a inspirat și ne-a făcut să ne dorim să realizăm mai mult. Credem că, până la sfârșitul anului, putem să adunăm cu forțe proprii peste 1.100 de cărți, iar obținerea finanțării ar putea adăuga acestora cel puțin încă pe atâtea. De asemenea, implementarea unui blog colectiv pe un domeniu dedicat lui ar putea aduce un plus important activității de promovarea a Semnului SPRE carte.
Dar din dar se face carte.
Vă mulțumesc pentru implicarea din primele 3 luni de proiect și pentru sprijinul pe care îl veți acorda Semnului SPRE carte și de acum înainte.
Vești bune
S-a așternut praful peste blogul meu. Și asta pentru că ultima săptămână nu mi-a fost chiar ușoară. M-am împărțit cum am putut între obligațiile de la ambele joburi, am mânuit cu simț de răspundere cârpa de praf și mopul și m-am concentrat cât am putut eu de bine asupra unei întreprinderi despre care vă voi povesti astăzi.
Mulți dintre voi m-ați auzit pronunțând de câteva ori “Țara lui Andrei” și anunțându-mi intenția de a înscrie Semn SPRE carte în această competiție de idei. Ei bine, am scris proiectul, am făcut toate demersurile necesare și astăzi am primit confirmarea că el a fost acceptat în concurs.
Amintiri memorabile
Anul trecut, într-unul dintre primele articole de pe blogul meu nou-nouț, scriam că am luat o hotărâre genială în ceea ce privește vacanța. E drept că aveam și câteva îndoieli, dar entuziasmul, se pare, le-a eclipsat pe toate. Nu știu dacă cineva își mai amintește acel articol. La vremea aceea nu cred să fi avut mai mult de 20 de cititori. Așa că o să reiau puțin povestea.
Când vine vorba despre concediu, jumătatea mea are o singură destinație favorită. “Unde vrei tu”. Adică eu, ați înțeles. Grea misiune. Nu că nu ar fi o grămadă de locuri unde nici cu gândul nu am ajuns, dar alegerea aceasta mă copleșește uneori. Deși am ales bine de fiecare dată. Ei bine, anul trecut, n-am fost în stare să pun degetul pe hartă și să spun hotărât “aici”, așa că, până la urmă, am îmbrățișat ideea soțului meu. Care, ca să scape probabil de gura mea, m-a întrebat suav dacă nu mi-ar plăcea să nu ne mai facem planuri și, când va veni vremea, să apelăm la varianta last minute. Am fost entuziasmată. Suspans, mister, aventură, mi-am zis. Și nu m-am înșelat.
Ce-am fost și ce-am ajuns
28 decembrie 2012. Sunt în vacanță. Tratată cu friptură și prăjituri febra Crăciunului a început să scadă, copilul a plecat și a ajuns cu bine în casa lui. Îmi pot permite, în sfârșit, să beneficiez de timp doar pentru mine. Pot recunoaște că sunt obosită și că anul care aproape a trecut a fost unul greu (asta însemnând de fapt că a fost unul bun, pentru că am avut foarte mult de muncă), e voie să îmi fie lene, să mă uit la câte seriale și filme doresc, să citesc sau să bântui din blog în blog căutând lucruri interesante la cei pe care îi urmăresc de foarte mult timp. Oare de cât timp lecturez bloguri? Să tot fie vreo șapte (sau opt?) ani. Auzisem la radio că ar exista un fenomen care ia amploare și mă minunasem în sinea mea că au apărut asemenea jurnale virtuale. Am auzit, m-am mirat, am uitat. Ceva mai târziu aveam să-l descopăr pe primul. Căutam să descarc niște poze de la Infoeducație (concurs la care participase, cu succes, și Anca) și am ajuns pe blogul lui Vivi, fost concurent (abonat la locul I) și membru în juriu la mai multe ediții. Din povești îmi făcusem deja o imagine despre el. Ajunsă în casa lui virtuală am găsit o lume care m-a fascinat. Fotografii, gânduri și, ceva mai târziu, aventura sa americană (începută ca angajat la Google). O lume care m-a atras și pe care aveam să o descopăr (într-o altă formă), tot întâmplător, pe primul blog al Ancăi. A fost momentul în care, din link în link, am început călătoria de cititor de jurnale virtuale. Și primul din viața mea în care am regretat că nu mai sunt tânără. Căci mi-a plăcut enorm modul acela de exprimare, dar l-am considerat, atunci, ca aparținând exclusiv celor tineri.
Să revin însă la seara aceea despre care începusem să povestesc…
Din link în link și fără nicio grijă… Până mi-am spus, brusc, îmi fac blog. N-a fost o idee care să mă lovească așa, din senin, în moalele capului. Încolțise ea de ceva vreme, într-un schimb de comentarii pe blogul lui Boghi.
Mi-a luat o oră să îmi fac cont pe WordPress și să mă dumiresc ce și cum se întâmplă pe acolo și încă vreo două să scriu primul articol (linkul este pentru cazul în care doriți să vă amuzați), unul de 251 de cuvinte. 
Mi-am anunțat copilu’ despre marea ispravă, iar el (adică ea, înțelegeți voi) a postat scurt pe Facebook: și-a făcut maică-mea blog. Și au început să curgă comentariile (adică două) și vizitatorii (11 de toți, că doar era 10 seara și lumea poate că se culcase o dată cu găinile). Trafic care s-a menținut ceva vreme, chiar dacă oamenii s-au trezit și au început să scotocească pe internet. Nu m-a descurajat. Deja îmi plăcea jucăria mea nouă și… am tot scris.
Probabil vă întrebați ce mi-o fi venit mie, acum, să vă povestesc toate astea. Păi colegii mei de navetă sunt în concediu, iar eu beneficiez zilnic, de două ori, de câte o jumătate de oră de autobuz. Și cum am mai scris pe aici, acest mijloc de transport se pare că este sursa mea cea mai mare de inspirație. Astăzi, în drum spre casă, am găsit la Chinezu pe blog povestea primei sale zile de blogging. Și provocarea de a spune fiecare cum a fost pentru el începutul aventurii proprii de scriitor pe internet. Poate că nu m-aș fi urnit să scriu, dar mi-a plăcut la nebunie cum a fost pusă problema. Căci, zice Chinezul, că ar fi bine să scriem despre “ce-am fost și ce-am ajuns”. Drept care mă conformez și eu. Cu liniuță ca la școală.
Ce-am fost?
Am fost Sonia. Un om cu bune și rele, uneori plin de aplomb, alteori temător, dar dornic întotdeaună să țină pasul cu noul. Câteodată lucrul acesta mi-a reușit.
Ce-am ajuns?
Evident tot Sonia, tot cu lumini și umbre, tot într-o veșnică luptă cu lumea care se schimbă. Doar că…
- Bloggingul m-a acaparat mai mult decât mi-am imaginat. Și se pare că am nevoie de un nume nou pentru blog. I-am spus de iarnă pentru că nu am crezut că va ieși din iarna trecută. Dar s-a întâmplat. De ziua mea vreau un singur cadou. Casă nouă (pe ro) pentru blog și nume nou.
- Am învățat să-mi depășesc anumite inhibiții și că unele bariere sunt doar în mintea mea, nicidecum în anii care sunt înscriși în buletin.
- Am aproape mulți oameni noi. Pe unii, deși îi cunosc doar virtual, îi simt ca făcând parte din viața mea. M-au încurajat, m-au susținut, m-au ajutat, m-au apreciat. Sunt mulți și continuă să o facă. S-a creat o comunitate de la care primesc un lucru foarte important. Feedback la articolele mele. Și deci la gândurile mele.
- Am avut parte de câteva succese. Pentru alții poate este o nimica toată, dar eu sunt bucuroasă că am câștigat un premiu la concursul despre cărți și că Tomata cu scufiță mi-a oferit posibilitatea de a scrie un articol alături de ale ei. De fapt Andreea este cea datorită căreia blogul meu a început să crească.
- Mi-am descoperit o pasiune care îmi dă energie, care mă motivează și datorită căreia am învățat o mulțime de lucruri noi.
- Sunt același om, dar mult mai bogat. Și nu mă refer la bani, cum probabil că deja v-ați dat seama.
Deja m-am întins cât o zi de post și o să mă opresc aici. O completare a acestui articol este cel în care am povestit de ce scrie o Mamă de bloggeriță.
Dacă tot am pomenit de liniuțe și de școală o să mai scriu câteva lucruri (informații citite tot la Chinezu). Există o inițiativă, Profi te premiază, unde puteţi câştiga un rucsac pe care să îl daţi mai departe unui copil care altfel nu şi l-ar putea permite. Poate vă interesează. În plus, dacă veți povesti într-un articol despre prima voastră zi de blogger, este posibil să primiți un premiu. De corason, așa zice cel care îl oferă.
Acest articol nu este un advertorial și nici măcar o încercare de a obține un loc pentru cuiul lui Pepelea pe chinezu.eu (deși nu ar fi rău, că dacă eu nu aș avea nimic de agățat acolo, poate că s-ar mai agăța măcar câte un click de el) banner pe un blog foarte cunoscut. Pentru că îmi imaginez că va fi luptă mare pentru spațiul scos la bătaie. Mi-a făcut pur și simplu plăcere să îmi amintesc de unde a început nebunia mea frumoasă. Mi-am amintit. Și am scris.
Alte povești despre prima zi veți găsi la Nebuloasa, Cristina, şi Cristi. La voi cum a fost?
Sursa foto.
Dar din dar…
A venit vremea ca zeița Fortuna (deghizată astăzi în nesuferitul Random.org) să stabilească la cine merge carte pe care vreau să o dăruiesc.
Au răspuns dorinței mele:
Lavinia – O sută de ani la Porțile Orientului, Ioan Groșan
Dragoș - Tirania penitenței, Pascal Bruckner
Adriana – Aleph, Paulo Coelho
Andreea - Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez
Iuliana - Capitole târzii din viața mea, Regina Maria a României
Sorana – Iubiri caraghioase, Milan Kundera
Bianca – Jurnalul perlei orientului, Maureen Lindley
Hapi - Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee
Mira – Cântul lui Ahile, Madeline Miller
Cristina – Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), Anticipația Nr.1
Tatiana – Împărăteasa, John Burnham Schwartz
Dan – Photoshop CS5. Editarea foto pe intelesul tuturor
Le mulțumesc din suflet tuturor.
Sorana, aștept mail cu adresa ta.
Eu mi-am ales (împreună cu Anca) câteva cărți pentru suflet, dar și două care să ne îmbunătățească abilitățile practice.
De veghe în lanul de secara, J.D. Salinger
Casa îngerilor, Pascal Bruckner
Toamna patriarhului, Gabriel Garcia Marquez
Fructele Mâniei, John Steinbeck
Maestrul și Margareta, Mihail Bulgakov
Oscar si Tanti Roz, Eric Emmanuel Schmitt
Manual de Croitorie, Lorna Knight
Manual de fotografie digitală – Michael Freeman
Am mai adăugat pe listă trei titluri:
Copiii căpitanului Grant, Jules Verne
Cuore, Edmondo de Amicis
Coliba unchiului Tom, H. Beecher-Stowe
Acestea vor merge la Diana și Dan ca o modestă contribuție la donația pe care ei o vor face. Demers la care s-a alăturat și Libris.ro suplimentînd voucherul lor cu 100 lei.
Vă mulțumesc încă o dată, tuturor!
Premiantă. După 32 de ani.
Vă mai amintiți serbările școlare? Eu le îngropasem adânc, într-un colț al memoriei, firesc poate, ultima la care am participat (în calitate de elev) având loc acum vreo 32 de ani. Astăzi, un eveniment fericit, le-a scuturat puțin de praf. Și uite așa, între un geam de spălat și readucerea hainelor de vară în prim plan, am stat și am depănat amintiri.
În cei doisprezece ani de școală (la cei cu festivități de sfârșit de an mă refer) am luat premiu de unsprezece ori. Poate surprinzător pentru voi, mi-a ridicat ceva probleme primul an. Se întâmpla ca după doar două săptămâni de la începerea cursurilor să ne mutăm la oraș. Cartier nou, școală în construcție. De fapt nici blocul în care locuiam nu era chiar gata, nu aveam ușă decât la intrare și la baie, iar mama, pentru că blocul nu era racordat la vreo conductă de gaz, gătea pe un reșou cu petrol. Dar asta este o altă poveste, una extrem de lungă. Ziceam de școală. Exista în zonă una, improvizată. Când tatăl meu s-a dus să mă înscrie, i s-a spus că nu mai sunt locuri, dar că dacă aduce de acasă o masă, este în ordine, mă primesc și pe mine. N-a fost să fie. Până să facă ai mei rost de obiectul pe care să-mi pot sprijini coatele, eu am făcut vărsat de vânt. După cele zece zile de consemnare la domiciliu, locul fusese ocupat de cineva mai rapid. A umblat săraca mama pe la toate ușile. Într-un final, nu știu cât timp să fi trecut, m-a primit cineva. La o școală din centrul orașului, având de mers până acolo patru stații de autobuz. N-a fost un eveniment prea fericit pentru mine. Deși așteptam cu nerăbdare ziua în care să pot merge și eu cu ghiozdanul în spate (unul din piele de porc, cei din generația mea cu siguranță și-l amintesc), m-am trezit într-o lume complet ostilă. Ceilalți copii scriau deja litere și cuvinte cu stiloul și silabiseau binișor, eu… știam doar liniuțe și creion. Ca să nu vă mai spun că, cei 50 de bani pentru autobuz, se duceau de obicei pe o jumătate de Eugenia și trebuia să fac drumul spre casă pe jos. Uneori ajungeam pe la două-trei după masă. Lucrurile aveau să se schimbe din clasa a II-a.
Nu-mi amintesc cu exactitate decât o singură serbare. Cea de la sfârșitul clasei a V-a. Pentru că eram bună la matematică, dirigintele m-a chemat să îl ajut să facă mediile (atunci nu existau calculatoare). Și pentru că urma să iau premiul I, m-a lăsat să îmi aleg singură cărțile. Multe cărți. Memoria îmi joacă feste, știu însă, cu siguranță, că am pus în pachet La Medeleni. Patru volume din colecția Biblioteca pentru toți. Și că ziua aceea a fost pentru mine una foarte fericită.
Exact așa m-am simțit astăzi când cei de la Libris.ro m-au urcat pe podium printre premianți. Nu am luat coroniță, dar locul doi pe care l-am obținut reprezintă cu mult mai mult decât cei 400 de lei din care pot să îmi cumpăr ce cărți doresc. Concursul acesta m-a făcut să cunosc oameni noi și să am mai multă încredere în mine în ceea ce privește scrisul pe blog.
Vă mărturisesc că îmi propusesem să scriu despre concurs, indiferent de rezultat. Mă gândisem să vă spun că povestea mea despre cărți a fost articolul care a adunat cele mai multe comentarii (mă refer la articolele de pe blogul meu), a avut cele mai multe vizualizări și de când l-am scris a fost în fiecare zi pe locul doi (ca număr de afișări) după articolul nou apărut. Vroiam să vă dau cifre. Din păcate nu mai pot face lucrul ăsta. Nu m-am gândit să le notez, iar după anunțarea câștigătorilor s-a întâmplat o minune. Traficul pe blogul meu a luat-o razna.
Mă veți întreba ce cărți am ales. Deocamdată doar trei. Manual de fotografie digitala – Michael Freeman (o carte pe care mi-o doresc de multă vreme, dar al cărei preț m-a descurajat de fiecare dată), De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger și Manual De Croitorie – Lorna Knight (dorințele Ancăi, care pe lângă citit și alte pasiuni, și-a mai descoperit una, creația vestimentară). Restul, nu știu încă.
Știu în schimb altceva. Îmi doresc din suflet să împart bucuria cu voi. M-am tot gândit cum aș putea să fac lucrul ăsta. O carte fiecărui cititor care a comentat la Mereu îndrăgostită nu pot să dăruiesc, mi-ar ruina bugetul. 
Așa că, singura soluție va fi Random.org (pe care nici eu nu-l prea iubesc). Vă invit așadar (dacă ați comentat la articolul pe care l-am înscris în concurs și dacă doriți, bineînțeles) să vă alegeți o carte din categoria Beletristică de pe Libris.ro și să o scrieți într-un comentariu. Joi la ora 24 voi anunța cine a fost cu noroc. M-ați ajutat să câștig un premiu, acum vă rog să mă ajutați să dăruiesc măcar puțin din bucuria mea.
Vă mulțumesc tuturor! Celor care au comentat, celor care doar au citit, celor care m-au încurajat și au crezut în mine, celor care mi-au apreciat povestea și m-au așezat printre câștigători.
Felicitări tuturor participanților și celorlalți premianți (Locul 1 – Roxana Dumitrache, Locul 3 – Diana și Dan).
Sursa foto.
–––––––––
S-au înscris pentru cartea pe care vreau să o dăruiesc:
1. Lavinia – O sută de ani la Porțile Orientului, Ioan Groșan
2. Dragoș - Tirania penitenței, Pascal Bruckner
3. Adriana – Aleph, Paulo Coelho
4. Andreea - Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez
5. Iuliana - Capitole târzii din viața mea, Regina Maria a României
6. Sorana – Iubiri caraghioase, Milan Kundera
7. Bianca – Jurnalul perlei orientului, Maureen Lindley
8. Hapi - Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee
9. Mira – Cântul lui Ahile, Madeline Miller
10. Cristina – Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), Anticipația Nr.1
11. Tatiana – Împărăteasa, John Burnham Schwartz
12. Dan – Photoshop CS5. Editarea foto pe intelesul tuturor
Mereu îndrăgostită
V-ați întrebat vreodată dacă în viața voastră există o constantă? Un “ceva” statornic, oricând la îndemână, gata să fie alături de voi la orice oră din zi și din noapte, de un altruism fără margini și cu un șarm aparte? Permiți-mi să cântăresc, mai întâi eu, jumătatea de veac prin care am trecut și să vă spun concluziile mele. Iubirile vin și se duc, obiectele se strică, prietenii ne înșeală uneori așteptările, hobby-urile se schimbă, copiii pleacă de lângă noi, părinții se sting, amintirile mai mor. O să îmi spuneți că nu mai rămâne nimic despre care să spun că mi-a fost aproape, în fiecare clipă, întreaga viață, iar eu o să vă contrazic. Exceptând primii șase ani din viață (veți înțelege imediat de ce îi exclud), am avut mereu acel “ceva” lângă mine: cartea. Acesta este motivul pentru care am spus prezent atunci când Libris.ro (cărți online) m-a provocat să vă spun de ce citesc și să găsesc zece motive pentru care oamenii ar trebui să citească.
Cel mai simplu ar fi să fac o listă în care să scriu, cu liniuță, motivele. Dar mie nu-mi prea plac listele (nici măcar cele pe care le fac când trebuie să merg la cumpărături și pe care fie nu le respect, fie le uit acasă). Așa că o să vă povestesc despre dragostea mea pentru cuvântul scris și despre puterea lui asupra mea.
Îmi propusesem să încep cu prima carte pe care am citit-o. Am constatat cu regret că nu-mi mai amintesc care o fi fost aceea. Am crezut, apoi, că o să pot scrie despre cartea care mi-a schimbat viața. Nu exista așa ceva. O mulțime de cărți au influențat devenirea mea ca om. Așa că n-o să îmi mai propun nimic. Doar o să povestesc…
Iubesc cărțile dintotdeauna. Am scris și altă dată pe blog că am copilărit printre cărți. Părinții mei, oameni săraci și cu puțină școală, din puținul lor, au reușit mereu să rupă bani pentru o carte. Și cel mai important lucru, m-au învățat că numai cărțile mă vor ajuta să ajung ceva în viață. În vremurile acelea, copiii și părinții nu își permiteau să poarte orice fel de discuții. Prejudecățile impuneau un soi de cenzură. Am fost norocoasă că am avut cărți. În ele am găsit răspunsuri la întrebările mele.
Am învățat despre prietenie din Cireșarii și din Singur pe lume. Dacă la școală patriotism însemna să intonez împreună cu ceilalți copii Trei culori cunosc pe lume, Cuore mi-a dezvăluit ce înseamnă adevăratul patriotism, curaj și spirit de sacrificiu. Despre dragoste tot din cărți am învățat. Eram in clasa a V-a (și foarte îndrăgostită de un coleg de clasă) când am citit La Medeleni. Am lăcrimat alături de sensibila Monica, asemeni lui Dănuț, am început să aștern gânduri de pe hârtie, iar verva Olguței a fost adeseori molipsitoare. Cred că fiecare carte pe care am citit-o mi-a dezvăluit crâmpeie de viață.
O să închei “darea de seamă” despre lecturile copilăriei, căci risc să mă întind prea mult. Voi adăuga doar că numai citind am reușit să evadez din lumea mică și fără prea multe bucurii în care m-am născut.
Adolescența a însemnat alte căutări. Cea mai mare revelație pe care am avut-o a fost Mircea Eliade, scriitor despre care profesorii de română nu aveau voie nici măcar să pomenească. Din fericire, cel care mi-a fost dascăl a avut curajul să o facă și, mai mult, să-mi împrumute cărți. Descopeream o altă lume, una nebănuită. De unde venim și încotro ne îndreptăm? - era întrebarea specifică vârstei. Filozofia marxistă de la orele de curs nu reușise să mă lămurească. Nici Eliade nu avea să facă prea multă lumină, căci unele din operele lui s-au dovedit mult prea grele pentru mine cea de atunci. Dar m-a făcut să doresc să cunosc mai mult, să gândesc mai profund și să caut alternative la lucrurile care mi se păreau evidente. O altă revelație avea să fie “Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda. Cartea care a dispărut repede din librării (căci nu era o lectură plăcută mai marilor vremii) m-a făcut să înțeleg în ce lume trăiesc, ce înseamnă opresiunea și totalitarismul, ce se ascunde în spatele lozincilor sforăitoare.
1989 a adus ceea ce pentru un timp am numit “raiul cărților”. Dacă în epoca abia apusă le cumpărai doar pe sub mână, acum le puteai găsi peste tot, în librării sau în piață, la tarabă, la prețuri pe care și le putea permite oricine. Amestecate, bestselleruri siropoase lângă scriitori celebri, povestioare prost scrise și fără sens alături de literatura de sertar a unor mari scriitori. Nu mi-e rușine să recunosc că am încercat de toate. Așa i-am descoperit pe Marquez și Llosa, pe Tennessee Williams sau pe Cioran. Citind am învățat să apreciez valoarea și să întorc spatele scrierilor dubioase, dar aducătoare de bani.
Mi-e greu să-mi înghesui viața în câteva rânduri și să o raportez doar la câteva cărți. Cu toate astea, voi mai scrie doar despre un alt gen de lectură care m-a ajutat întotdeauna. Cea de specialitate, alta decât cea cuprinsă între coperțile manualelor de la școală.
Am o meserie care îmi place, nu pentru că am învățat-o la școala (căci nu existau școli de așa ceva când am studiat eu), ci pentru că nu mi-a fost frică de carte și m-am străduit să învăț lucruri noi. Lucru pe care îl fac tot timpul, pentru că lumea se mișcă rapid, iar eu vreau să țin pasul cu ea.
Sper că am reușit să vă explic de ce verbul a citi este constanta din viața mea și de ce mă declar o veșnic îndrăgostită când vine vorba de cărți. Iar dacă ați reușit să găsiți și 10 motive pentru care oamenii ar trebui să citească, declar misiunea mea îndeplinită.
Pentru că am nevoie de comentariile voastre o să lansez și eu o provocare. Scrieți-mi, dacă doriți, un nume de carte într-un comentariu. Nu contează dacă e ultima citită, ultima cumpărată sau doar prima carte care vă vine în minte. Nu are importanță dacă ați cumpărat-o de la librăria din centru, de la o librărie online sau doar ați împrumutat-o.
Eu o să vă mulțumesc fiecăruia dintre voi, nu doar prin cuvinte. Am desenat o bibliotecă (o vedeți în partea dreaptă, așteptând cuminte) în care o să așez fiecare carte de la voi. Am început cu cea pe care o citesc eu acum și pentru că era stingheră, am trișat puțin. Am pus-o alături și pe cea pe care Anca și-a dorit-o acolo.
Mă ajutați să umplu rafturile și să mai adaug și altele noi?
(Concursul se desfășoară în perioada 02-22 aprilie 2013)
Sursă foto.
Recidivez
După ce s-a încheiat concursul de pe blogul lui Alice și mi s-a confirmat încă o dată (deși nu mai era cazul) că nu am noroc la concursuri, mi-am promis că mă las de sportul ăsta. Astăzi însă, într-o vizită scurtă pe FB, mi-a apărut în fața ochilor o informație. Cea că libris.ro organizează, ați ghicit, un concurs! Într-o secundă, promisiunile solemne s-au spulberat și mi-am și imaginat cum ar fi dacă aș putea să primesc în dar cărți în valoare de 900 lei (căci visatul e gratis și, dacă tot mi-am permis să visez, premiul cel mare mi s-a părut cel mai interesant). Categoric ar fi Crăciunul a doua oară într-un an!
Nu o să vă povestesc amănunțit despre condițiile de participare pentru că sunteți doar la un click distanță de ele. O să vă spun doar că premiile organizatorilor (librărie online și cărți online) m-au făcut să îmi doresc să mă înscriu în concurs.
La final, revin cu picioarele pe pământ. Comentariile la articolul pe care îl voi înscrie în concurs (nu la acesta în care doar îmi anunț intenția) vor avea 50% pondere în rezultatul final. Pentru mine, acesta va fi cel mai greu hop. Așa că, după ce o să “coc” povestea și o să o fac publică pe blog, o să am nevoie de ajutorul vostru. Drept pentru care vă mulțumesc încă de pe acum.
Și de n-o fi să câștig, n-o fi bai. Deși, nu pot să nu mă întreb… oare câte cărți poți cumpăra de 900 lei?