Oaia negră sau țapul ispășitor?

O necesară explicație
Unul dintre blogurile pe care le citesc de multă vreme (și cu plăcere de fiecare dată) este cel al lui Dojo. De aproape două săptămâni “se desfășoară” acolo un nou editor. Liliana Satmari-Vulcan. I-am urmărit cu interes articolele, iar unul dintre ele (Doamnă, suntem o generație blestemată…) s-a dovedit a fi foarte aproape de sufletul meu. Tema articolului despre care am pomenit este legată de viața unei generații, cea a “decrețeilor”. Deși sunt născută cu trei ani mai înainte de apariția “celebrului” decret, m-am regăsit și eu printre rânduri. Nu vreau să reiau ideile expuse acolo. S-a comentat mult pe marginea subiectului, iar cine ar dori să mai adauge ceva sunt convinsă că va fi bine primit. Doresc însă să răspund unuia dintre comentatori. Pentru că schimbul de replici dintre noi a alunecat la un moment dat spre o altă zonă, mi s-a părut corect și de bun simț să mut discuția aici. Sper să dea curs invitației mele. Despre ce este vorba? Puțină răbdare.
Oaie neagră sau țap ispășitor?
Cunoașteți desigur cele două personaje. Așa cum, probabil, ați fost martori de multe la căutarea unui argument pentru care lucrurile merg prost. Deși supuși greșelii (căci oameni suntem, nu-i așa?), ne vrem curați ca lacrima, perfecți și fără pată. Niciodată nu suntem de vină (sau mă rog, nu în totalitate). Găsim argumente și scuze. Și arătăm cu degetul. Spre oaia neagră (pe care nici apa Dunării nu o poate spăla de toate păcatele). Trăiește doar la un pas distanță de noi și datorită ei nu suntem noi în apele noastre. Expusă oprobiului public, nefericita cu blană întunecată, își cară păcatele (unele ale ei, altele “împrumutate”) cum poate. Și prin nu știu ce inginerie (nu una genetică, vă asigur) evoluează spre o nouă creatură. Țapul ispășitor. Vi se pare că  transformarea este irelevantă? Mie mi se pare uriașă. Dacă pe oaie, așa neagră cum e, o acceptăm în mijlocul nostru, pe țap îl dorim afară din cetate. Mărturisim asupra lui toate păcatele (cu cât mai multe, cu atât efectul va fi mai spectaculos) și ducă-se pe pustii. Unde poate să moară o dată ce și-a îndeplinit menirea (cel puțin așa zice Vechiul Testament).
Când personajele de mai sus sunt izolate și apar pe ici, pe colo, în mod aleator, aș zice că avem de-a face cu accidente. Dar ce te faci când fenomenul este multiplicat până la rangul de turmă?
Legătura
De bună seamă există o legătură între cele două părți ale articolului meu. Comentariul care m-a determinat să scriu toate aceste lucruri (au fost mai multe, dar o să mă opresc doar la unul) este: “de vină este generaţia care tocmai ajungea la maturitate în Iepoca Raţiilor şi Cozilor şi care se zbătea să facă o meserie intelectuală”. Iar vinovăția despre care se vorbea a fost suma neajunsurilor și neîmplinirilor în care ne trăim viața. Așa cum spuneam la început, nu vreau să reiau acel subiect. Ideea despre care vreau să scriu este alta.
Culpabilizarea colectivă
Împărțim lucrurile și oamenii în categorii. Vorbim despre sisteme, clase sociale, categorii profesionale. Aparținem, datorită unor caracteristici comune, unor grupuri. Vârsta, sexul, etnia, religia, convingerile politice. Suntem români sau nemți, ingineri sau brutari, catolici sau reformați, conservatori sau social-democrați. Și nu numai… exemplele pot continua. Sunt mai buni unii oameni decât alții? Cu siguranță, dacă ne referim la indivizi și îi judecăm pe fiecare în parte. Există vinovați pentru lucrurile rele care ni se întâmplă? Bineînțeles, doar furtunile se iscă uneori din senin, sursa relelor este aici pe pământ.
Și acum întrebarea care nu îmi dă pace. Cine este de vină? Unul sau altul dintre indivizi sau tot grupul?
Vă mărturisesc că dacă singurul exemplu de culpabilizare colectivă ar fi fost cel al generației mele (catalogată ca fiind cea care n-a făcut nimic pentru ca să ne meargă bine), discuția aceasta nu ar fi avut loc. Dar mi-au venit în minte și alte exemple. Unele foarte actuale. Auzim mereu în jurul nostru că:
- Profesorii sunt de vină pentru starea dezastruoasă a învățământului.
Adevărat. Cunosc o mulțime de dascăli slab pregătiți sau nepăsători.
Fals. Cunosc profesori cu o ținută morală impecabilă. Dedicați meseriei lor și cu rezultate remarcabile.
- Medicii sunt hoți și șpăgari.
Adevărat. Există doctori care așteaptă bani ca să te opereze, consulte sau să te trimită la un specialist.
Fals. Cunosc medici care nu primesc nici un vârf de ac. Care refuză orice “atenție”. Care își fac meseria ca la carte.
- Generația tinerilor din ziua de azi este una da ratați.
Adevărat. Jumătate dintre ei au picat la BAC, nu citesc, sunt indecenți și aroganți. Nu au cultură generală, sunt indolenți și uneori agramați.
Fals. Există copii cu performanțe deosebite.  Politicoși și cu bun simț. Hotărâți și care știu ce vor.
Aș putea continua cu exemplele (bucureștenii sunt…, ardelenii sunt…, ziariștii sunt… , blondele sunt… etc.), dar mă opresc aici.
Cât de corectă este culpabilizarea colectivă? Putem distribui uniform vinovăția într-un grup? Numărul (mai mic sau mai mare) de inocenți dintr-o categorie își merită statutul de țapi ispășitori doar pentru că aparțin acelei categorii (mai ales că de cele mai multe ori apartenența nu a fost alegerea lor)? Vinovăția colectivă nu este mai degrabă o ascunzătoare bună pentru adevărații vinovați?
Discuția este complicată, iar eu puțin pricepută la analize de acest fel. Cred însă în adevărul lui “dvide et impera”.  Cu cât mai mulți vinovați, cu atât mai bine. Învrăjbește-i și-ți va fi ușor să îi stăpânești. În plus, nici nu este așa costisitor. De ce să porți războaie în care să consumi resurse și energie? Asmute-i unul asupra altuia. Se vor mânca între ei, făcându-ți sarcina mai ușor de rezolvat.
Este vinovăția colectivă o formă de manipulare? Cât de ușor de manipulat credeți că suntem?
Post scriptum
“Într-o ţară depărtată, exista cu mulţi ani înainte o Oaie neagră. A fost executată. Un secul mai târziu, cuprinsă de regrete, turma i-a ridicat o statuie ecvestră care se asorta perfect cu restul parcului. Aşa, în succesie, ori de câte ori apăreau oi negre, erau întâmpinate cu gloanţe, pentru ca astfel generaţiile viitoare de oi normale să se poată perfecţiona în arta sculpturii.”
(Augusto Monterroso)